Imi propun prin acest post care sper sa nu fie mare cat o zi de post sa imi spun pasul… oful… doleanta. Ma uit in stanga si-n dreapta si nu exista zi (de la Dumnezeu daca tot am inceput cu accente religioase) in care sa nu ma impiedic de vreo incercare de comercializare a continuturilor psihologice sub diverse modalitati.

Media a explodat de cativa ani buni cu articole glossy despre “Cum sa-l recuceresti in 10 pasi?” sau “Pazeste-te de 5 tipuri toxice!”. Sa zicem ca inteleg nevoia femeilor care se declara profane intr-ale psihologiei sa mai citeasca din cand in cand articole de buzunar. La TV imi e dat sa vad exhibitii ridicole ale unor specialisti in domeniu care fie nu-s asa specialisti cum se declara, fie i-au orbit luminile de platou transformandu-i in niste papusele care fac frumos in fata telespectatorilor.

In practica, mai zilele trecute mi-a fost dat sa aud de un caz in care o psiholoaga… oloaga de o doaga, si-a depasit cu mult atributiile profesionale si etice, transformandu-se din psiholog in politai, din politai in asistent social, si din asistent social a incercat o revenire la stadiul initial, fara sorti prea mari de reusita. Dar asta cu etica si deontologia sunt deja detalii tehnice atunci cand omul nici macar nu are habar ce tre’ sa faca acolo-sa la biroul sau de persoana importanta si sfarseste prin a se juca cu vietile altor oameni in mod gratuit.

Trigger-ul meu pe ziua de azi, cel in virtutea caruia tot amestec pe aici opinii si idei din care mai improsc cu ceva lava profesionala, este un set de articole glossy, incluse evident intr-o publicatie glossy… online. Scopul meu nu e sa arunc cu noroi intelectual in stralucirea scrierilor respective, dar trebuie sa recunosc ca nu-s prea stralucite. Si ca nu-s stralucite e una, dar nici macar documentate nu-s.

Nu-i o pretentie exagerata de psiholog rigid pe care mi-o manifest acum, si nici macar nu cred ca despre psihologie ar trebui sa scrie doar psihologii. Daaaar jurnalistii care se inhama la un astfel de demers ar trebui sa-si respecte setul lor de principii etice si norme deontologice, si daca nu ma insel documentarea asupra subiectului asupra caruia doresc sa se opreasca jurnalistic este o conditie esentiala in actul creatiei.

Articolul cu pricina se numeste: “In pat cu… NARCISISTUL! 5 semne care il tradeaza” si bag seama ca face parte dintr-o serie de 4 capodopere (adica opere de citit in capot ;)) alaturi de “Top 5 zodii narcisiste: barbati care iubesc fara sa fie iubiti”, “Facebook, raiul narcisistilor” si “Vampirul narcisist: Iubind un barbat care nu poate iubi decat iubindu-se”. Mi-e clar ca toate sunt scrise de femei, dar nu stiu sigur daca de aceeasi femeie, ca partea cu numele autorului undeva pe la inceputul articolului nu prea se respecta in mediul online.

Ok, deci exista un trend ca femeile cu penita la purtator de la acea publicatie sa se focalizeze precum sacalii asupra barbatilor etichetati drept narcisici. Ma intreb daca doamnele in cauza cunosc etimologia cuvantului narcisic… Poate ca da, poate ca nu. Vine de la unul Narcis, va spun io! Care era un vanator frumusel de prin Grecia Antica care se preumbla prin Boeotia. Fiul lui Cephissus (zeul al raurilor) si a nimfei Liriope, acest omusor era extraordinar de mandru si ii cam desconsidera pe cei care il iubeau. Asa ca s-a gasit o muiere sanatoasa, pe numele ei Nemesis, care l-a atras pe misel la un iaz unde Narcis al nostru se holba si se indragosti subit de imaginea din apa, fara sa realizeze ca este propria sa reflectie. Asa ca Narcis ramase acolo, incapabil sa paraseasca acea frumusete sub-acvatica si sfarsii cam mort.

Io vad o alta tendinta care chiar ma calca grav pe nervi in randul scriitoreselor, cat si al cititoarelor de maculatura da stil da viata: ca una-doua pun etichete patologizante pe niste comportamente pe care le identifica (cu maiestria lui Hercule Poirot) la barbatii din preajma lor. Concluzia implicita: ei sunt narcisici, noi suntem niste victime. Da’ de ce sa facem una ca asta? Pe bune daca mai inteleg ceva? Ca sa vada EI ca NOI suntem cu 3 secunde mai inteligente, sau cel putin incercam sa parem? Aici am shiftat un pic spre rolul meu de femeie de la cel de psiholog, si nu prea inteleg strategia asta de coping cu barbatii din jurul nostru.

Fetelor io va dau un singur sfat (vorba cantecului): nu incercati drumuri din astea serpuite pentru ca atunci cand il tratezi pe cel de langa tine ca pe un… dusman, de care trebuie sa te aperi, asupra manifestarilor caruia trebuie sa te informezi din tratatele de psihiatrie, atunci el in contra-reactie se va comporta fix ca unul.

Sa revenim la ce ne doare. De fapt ce le doare pe doamnele cu articolele despre barbati narcisisti. Pai pe mine ma doare mintea, si pe ele le doare… treaba asta cu “narcisismul”. Hai sa facem niste delimitari ca sa imi mai treaca un pic migrena.

EGOCENTRISM = Atitudine a celui care priveste totul prin prisma intereselor si a sentimentelor personale, tendinta de a face din sine „centrul universului”;
NARCISISM = Admiratie si dragoste exagerata fata de propria persoana fizica, care constituie adesea o stare patologica.

Carevasazica, egocentrismul este o atitudine, recte tine deeee… caracterul persoanei, adica latura atitudinal-valorica a personalitatii. Zlate ar fi atat de mandru de mine acum! Sau poate de el, ca era cam “narcisic” ce-i drept! :)) Egocentrismul mai e si o treaba foarte functionala in dezvoltarea copilului, in sensul in care in primii ani de viata (pana pe la 3-4 ani as zice io), copilul se crede “buricul pamantului” pentru ca este tratat ca atare de oamenii din jurul sau, pe de o parte, cat si pentru ca sa isi asigure supravietuirea, de pe alta parte. Ulterior, mai descopera si socializarea si da egocentrismul pe alocentrism.

Narcisismul este o stare patologica care implica niste pulsiuni ale omului spre el insusi. Oare Garfield era narcisic cand spunea scalambaindu-se in toate felurile: I kiss myself! I kiss myself!? Adica nu-i de bine… E de rau! E de psihiatrie si spitalul noo. Tine de tulburarea narcisica de personalitate, cum suntem informati si in articolul ala cu “In pat cu… NARCISISTUL!”. Aici sa va tineti doamnele mele jurnaliste ca intram pe teren psihanalitic accidentat!

Deci voi ziceti ca “Narcisistul te face sa te simti nesigura de tine. Spune si face lucrurile in asa fel incat sa te faca sa te simti mai putin importanta, mai putin desteapta. Incearca sa te faca sa crezi ca ai avea o anumita problema. Mesajul sau neconstientizat este: Eu nu vreau sa ma simt nesigur de mine si mic, ia tu asupra ta sentimentele acestea. Din pacate, chiar fara sa isi dea seama, narcisistii iubesc sa anuleze farmecul personal al celorlalti, doar ca sa se simta ei mai importanti.”

Io ma intreb cum te poate face pe tine cineva, oricine sa te simti intr-un fel, oricare fel? Controlul asupra propriei emotionalitati unde sade: la dansul sau la tine? Ca daca nu-i la purtator atunci e cam groasa. Pentru ca, ghiciti ce, nimeni nu poate avea o influenta asa de mare asupra ta, decat in contextul in care tu ii permiti acest lucru. Suna complicat? E chiar foarte simplu. Daca el “te face sa te simti nesigura… putin importanta… mai putin desteapta (ca sa respect terminologia din articol)” asta inseamna ca undeva in fundul capsorului tau, in scenariul tau de viata, cineva important ti-a transmis un mesaj similar in raport cu care tu ai dezvoltat ceva emotii de respingere si revolta.

Si daca vorbim de mesajul analog de “Eu nu vreau sa ma simt nesigur pe mine si mic, ia tu asupra ta sentimentele acestea”, oare e vorba de tulburarea de personalitate narcisica asa cum afirmati cu atata siguranta in articol, facand o apologie simptomatica complexa a acesteia, sau pur si simplu de manifestari narcisice ca elaborari defensive, stari de grandoare care intruchipeaza un mecanism de aparare in raport cu anxietatea relationala?

Oare voi ce defense folositi in relatia cu partenerul vostru de cuplu? Ok, el e narcisic, iar voi scrieti intelectual despre cat de narcisic e el… deci folositi nitica rationalizare, intelectualizare, deplasare. Sa mai continui? Nu voi explica cele trei mecanisme de aparare insirate, lasandu-va domniilor voastre placerea de a le descoperi prin lectura.

Pazea ca am mai gasit o duda: “Narcisismul pare sa se fi nascut dintr-o istorie personala a abuzului, sau a sentimentului de a fi fost neglijat in copilarie, ceea ce duce la maturitate, catre situatii de atasament dominate de nesiguranta. Persoanele care nu au incredere in propria persoana asa cum sunt narcisistii, nu pot vorbi in mod coerent despre familia lor, iar amintirile lor sunt fragmentate si contradictorii. Cel mai comun mit pe care le place sa il exploateze este mitul familiei perfecte: au trait intr-o familie ideala. Nu le place deloc sa recunoasca problemele care poate au existat in familia lor.”

Unu la mana, cand zici abuz deja cititorul se duce cu gandul la batai cu strigaturi, deci hai sa folosim cu blandete unele cuvinte, mai ales cand ne adresam unui public neavizat. Doi la mana, atasamentul anxios poate a avea o paleta atat de mare de manifestari, iar narcisismul nu se incadreaza in cele esentiale. Poate fi eventual colateral. Generalizarea conform careia narcisistii se auto-declara ca provenind din familii perfecte e cam nefondata si foooarte stereotipa. Renuntati la ea, ca macane grav! Ca sa zic asa, am intalnit multi “narcisisti” care sunt autentici in istorisirile lor familiale. Si daca vorbim de mitul familiei perfecte, ne cam ducem spre idealizare ca un alt mecanism de aparare, nicidecum narcisism.

Ceea ce mi se pare evident in comportamentul relational al oricarui om este nevoia recurenta de valorizare si gratificare pentru ceea ce este, ceea ce face, ceea ce gandeste, ceea ce simte si tot asa. Naturalmente, in functie de gradul de satisfacere al acelei nevoi in copilarie, manifestarile prezente prin care omul isi reclama partea de valorizare pot fi mai mult sau mai putin accentuate. Dar de la tendinte pana la simptomalogie patologica e o cale atat de lunga incat nici nu-i vad capatul daca imi mijesc ochii.

La al doilea punct din care tu, fata draga care citeste articolul respectiv, il poti identifica in pat pe narcisicul tau de serviciu zice ca: “Narcisistilor le este frica de emotii. Emotiile apartin oamenilor si acestea isi fac aparitia in atatea si atatea forme, pe parcursul interactiunilor noastre cu ceilalti. Narcisistii incearca pe cat de mult pot sa evite emotiile, pentru ca manifestarea lor inseamna sa arate celorlalti ca pot fi si vulnerabili, ca pot la randul lor sa fie influentati de cineva sau ceva. Atunci cand o situatie devine prea emotionala, narcisistii au tendinta de a schimba subiectul.”

De obicei oamenii care recurg la mecanisme de aparare resimt frica, anxietatea ca ceva visceral. Deci fie ca adopti o atitudine de supravalorizare a propriei persoane, idealizare a unui eveniment/persoane/situatii, rationalizare sau intelectualizare e clar ca te cam caci pe tine de frica si organismul intra in mod defensiv. Evitarea in sine este un alt mecanism de aparare, dar n-as zice ca evitatea emotiilor ar fi chiar ceea ce se intampla in “narcisism”, ci mai degraba evitarea emotiilor negative, stresante. Ca atunci cand vine vorba de mandria asupra propriei persoane, oamenii care se apara astfel, nu au nici o problema in experimentarea emotiilor pozitive conexe.

Cica, si ma straduiesc sa citez cat mai fidel: “O alta tendinta comuna a personalitatilor narcisiste este aceea de a pune pe un piedestal pe anumiti oameni. Logica lor functioneaza astfel: Daca gasesc pe cineva perfect pe care sa admir si de care sa fiu aproape, ceva din perfectiunea sa va trece catre mine, iar eu voi deveni perfect prin asociere. De aceea, narcisistii au si tendinta de a idolatriza anumiti oameni”.

Aceasta “idolatrizare” nu este altceva decat mecanismul de aparare psihica al idealizarii. Si, apropo, voi nu aveti modele in viata, la care va uitati ca la soare? Daca nu, e cazul sa va cautati, ca fac bine mai ales atunci cand resimti nevoia de auto-actualizare. Si daca “narcisistul” cu care sunteti in pat va pune pe un piedestal, e de rau? Sau vi se activeaza ceva simtaminte de unworthiness care va cam impiedica sa va bucurati de inaltimi si sa admirati peisajul?

Si bomboana de pe coliva bietul barbat “narcisist”, crucificat glossy e: “Narcisistii au obsesia controlului. Nu suporta sa stea la mana preferintelor altor persoane, fiindca acest lucru le aminteste ca nu sunt complet independenti, ca trebuie uneori sa ceara ceea ce isi doresc si ca, mai rau, oamenii s-ar putea ca uneori sa nu prea fie dispusi sa dea”.

Sa zic la modul general, ca asta cu nevoia pronuntata de independenta si control asupra lucrurilor se intalneste cam la majoritatea populatiei cu ceva experienta de viata, fie ei barbati sau femei? Vulnerabilitatea nu-i tocmai cel mai confortabil simtamant asa ca noi, oamenii, ne alegem cu grija persoanele in fata carora ne putem da jos chilotii de fier ai controlului si independentei. Nu de alta, dar nu ne prea place sa fim surprinsi cu chilotii in vine.

Acestea fiind spuse, lasati toti “narcisistii” sa vina la mine! Promit ca n-o sa fiu Nemesis cu ei… Ii pun intr-un cerc sa ne jucam de-a impartasirea…;)