Astazi mamaia mea ar fi implinit 101 ani. Mi-ar fi placut tare sa o fi avut pana la 100 de ani, caci era genul de femeie care avea ce sa ne invete pe toti. Nascuta in 1925 a prins cel de-al doilea razboi mondial fix in anii adolescentei, cam cand a fugit de acasa impreuna cu sor’-sa Ioana.

Uite, legatura asta nu am facut-o pana acum!

Cum o fi pentru o adolescenta sa fuga de acasa in vreme de razboi si pana la urma sa isi gaseasca calea, sa se casatoreasca, sa reuseasca pe cont propriu, in vreme de razboi? Fabulos!

Multumesc, mamaie, pentru mostenirea asta frumoasa pe care mi-ai lasat-o! O duc mai departe cu capul sus si zambetul pe buze, asa cum il aveai si tu. Doamne ce mai radeai cu pofta, cand iti venea! Mancai cu pofta! Ce sa mai, traiai cu pofta! Pofta de viata cred ca de la tine mi-am luat-o. Sub o intreaga constructie de responsabilitate si indarjire, statea pitita o femeie frumoasa si vie pana in prasele. Nici munca grea, nici neajunsurile financiare nu au reusit niciodata sa o faca sa nu mai zambeasca si sa nu se bucure de partea frumoasa si insorita a vietii.

Pentru cei care ati citit Viktor Frankl, spune la un moment dat ca, dupa eliberarea din lagar, imigrantii evrei in State se gateau in fiecare duminica si se duceau in vizita unii la altii si dansau si radeau. Cu ce ocazie, intrebati? Cu ocazia faptului ca erau vii!

Esther Perel povesteste despre parintii ei si prietenii lor acelasi lucru: ca se bucurau de viata, cum putini o faceau, asta pentru ca stiau ca astazi e, maine la fel de bine poate sa nu mai fie.

Mama Gigi a operat in razboi. Era la primiri urgente si opera pe banda rulanta. Amputari, trepanari, operatii pe coloana. Era studenta. Si aia era sansa ei sa isi faca mana. Si si-a facut-o cu varf si indesat.

Razboiul nu naste monstrii. Razboiul distruge in jur, dar si cladeste. Cladeste caractere puternice si constientizarea ca pacea este un lux in vremurile noastre. In orice vremuri, de altfel.

Abia ieri, am aflat de drona de la Galati. Stateam pe scaunul de pedichiura si la TV5 Monde apare headline-ul. What? Ce face, mah? Intru instant pe toate trusturile de media pentru a citi in detaliu despre intamplare si aflu ca intamplarea nu fu deloc intamplatoare. Ca au fost rusii, ca au fost ucrainienii, cert e ca suntem in crossfire, my friends! Si asta este o realitate care devine din ce in ce mai palpabila odata cu trecerea anilor de razboi ucrainiano-rus, fix in coasta noastra.

Tin minte ca la lectiile de istorie ni se povestea indelung despre spatiul carpato-danubiano-pontic, cat si despre asezarea strategica a Romaniei intre Apus si Rasarit. Mwell, se pare ca incepe o noua foiala! Si noi suntem aici, in mijlocul ei. Ca la pogo in Quantic! Zelenski si Putin l-au luat la pogo pe Dan si l-au trantit pe jos din start, ca astia sunt barbati munciti, nu soricei de biblioteca.

Nu ma intelegeti gresit! Am foarte mare respect pentru intelectualitate, dar in vremuri de razboi, ori ai barbatie, ori n-ai! Dar din aia cu tot tacamul, de la pectorali pana la cerebrali. Daca e una fara cealalta, te-ai fript! Trebuie sa iti aperi natia!

Nu poti sa o arzi ca George W. Bush la 9/11, cand a continuat sa le vorbeasca copiilor de gradinita despre Dumnezeu stie ce, cand stia ca turnurile deja fusesera facute scrum. No way! Nu putem sa adoptam tehnica strutului in care bagam capsorul repede in nisip, sunam la SRI si zicem:

‘Aoleo! Salvati-ne ca vin rusii!’

Pai boss, tu cand zisesi ca vrei carma natiei, nu te gandeai si la faptul ca poate vine razboiul peste noi, lucru care era de asteptat dupa Zaporizhzhia, si ca va trebui sa step up?

Adica da, cu MAI, MApN, cu toate ministerele de profil, dar alea trebuie strunite de tine. Celula aia de criza, mama ei, de cine e condusa, fratica? De mine? As vrea eu! In Consiliul NATO cine isi da cu parerea? Cine convoaca aliatii si le zice:

‘E groasa! Hai cu trupele in Romania ca ne ard astia pe toti, pe toata granita.’

Galatiul a fost just a friendly reminder! Ca vine drona si face ‘boom’ si ca nu avem radare de drone, dar avem altele. Hai sa le scoatem la interval! Populatia galateana este, dupa cum e si normal, scoasa din minti, si fiecare se gandeste la siguranta zilei de maine. La fel si populatia din toata tara, hopefully! Sper ca totusi nu suntem atat de blazati, inecati in alcool sau naivi, incat sa tratam acest incident ca ceva trecator, ca nu-i!

Cand au bombardat rusii Zaporizhzhia, tin minte ca atat eu, cat si tatal lui Dimi am intrat intr-o vrie din care am iesit cu greu. Am sunat-o pe mama. Dimi era mic. Avea 1 an. I-am zis ca avem nevoie de pastilele cu iod. Mama a sunat la medicul de familie. Si in 2 ore aveam pastilele.

Cu razboiul nu-i de joaca, caci el nu te asteapta sa iti faci bagajele tacticos. El vine si distruge tot in jur! N-am trait vreo stare de asediu pana acum, dar amintirea bunicilor din cel de-al doilea razboi mondial, cat si amintirea parintilor de la Revolutie, imi sunt implantate in ADN.

Noi suntem pregatiti de razboi! Stim instinctiv ce sa facem! Luam copilul, haine, bani, ceva provizii de mancare si plecam spre Vest. Unde vedem cu ochii. Germania. Luxembourg. Danemarca. Oriunde avem intrare, acolo mergem! Nu mai stam sa ne gandim ca o fi, ca o imparti, ca poate nu-i ceea ce pare.

Oameni buni, daca deja ne bombardeaza, este fix ceea ce pare. Acum evident ca nu ne apucam sa ne aruncam pe geam, dar tinem ochisorii laaaaarg deschisi si ne cumpatam fiecare miscare ca sa stim incotro trebuie sa o apucam.

Vorbeam cu un israelian mai deunazi care imi spunea ca peste 2 ani vrea sa se reintoarca cu familia in Israel. Il intreb timid:

‘Crezi ca e o alegere buna? Crezi ca razboiul se va fi terminat pana atunci?’

Se uita la mine, imi zambeste si imi zice:

‘Nu conteaza! Razboi va fi intotdeauna! Si asa este in Israel.’

Poate si la noi va fi la fel. Nimeni nu stie inca. E prea devreme sa facem previziuni de genul asta, dar trebuie sa ne gandim mult si bine la ce si cum facem. Dupa o pandemie, urmeaza un razboi, in care nu suntem direct implicati, dar stiti cum e vorba aia cu victimele colaterale. Parca nu vrem sa fim victime colaterale care se bucura de statutul de a fi bombardate pentru ca sunt aproape.

Dimi m-a vazut ieri ca m-am ingrijorat un pic si am inceput o conversatie lunga la salon despre razboi. Doamna Flori, doamna care ma ajuta cu mani-pedi se uita cu luare-aminte la botul de om care punea intrebari dintre cele mai complexe despre ce facem in caz de razboi. Unde mergem? Eu ii explicam. El trecea la urmatoarea intrebare. Pragmatic.

Doamne, Mariane, copilul asta are si din tine ceva, ma jur! Vrea sa fie soldat! Vrea sa apere tara!

Ii zic:

‘Mama, daca tu asta vrei, fa-te soldat! Este o meserie foarte nobila, care cere mult curaj!’

Ieri carase dupa el elicopterul militar de la Mos Craciun la coafor. Se juca cu el pe acolo, cu soldati cu tot. Sa mai zici ca jocul simbolic al copiilor nu traduce realitatea geopolitica a parintilor! Am tot discutat si micul la un moment dat s-a uitat la mine si m-a intrebat:

‘Mama, o sa ne distruga razboiul?’

M-am uitat inapoi la el si i-am zis:

‘Puiule, razboiul nu are cum sa ne distruga ca ne avem unii pe ceilalti si stim exact ce sa facem ca sa ne protejam in caz de asediu!’

A luat increderea cu care i-am spus asta si a integrat-o in propria-i fiinta si s-a linistit. Caci asta este rolul nostru de mame, razboi sau nu: sa alinam, linistim si sa dam incredere puilor nostri in viitor!