Tag Archives: sensul vietii

(Con)sensul vietii

(Con)sensul vietii
De unde, din noi, vine dorinta de a ne ascunde? Cum apare aceasta optiune, cum ca in loc de a le arata oamenilor cine si cum suntem, alegem sa ne disimulam. Intentiile… asteptarile… visurile… orgasmele.
Ups! That escalated quickly! De unde si pana unde? Ce legatura are, ma rog, sula cu prefectura? Motivele pentru care ne ducem in directia neautenticitatii sunt diverse. ‘Sunt bine!’ este cea mai uzitata minciuna de pe acest glob.
Poate la concurenta cu ‘Nimic…’ atunci cand ne intreaba cel iubit ce avem, iar noi, pentru ca… ca… si ca… ne ducem direct in ‘Nimic…’. De fapt in nimic. Caci lipsa autenticitatii in relatii duce la un mare si dureros nimic.
Si aici revin la vesnica relatie primordiala mama – prunc in care botul de om invata cum reactioneaza un alter la ce, cine si cum este el. E cu dragoste si acceptare? Cu confuzie si zbucium? Cu frustrare si fuga? Cu dezgust si neacceptare? Cu ura si cu judecata? Cu tristete si cu resemnare?
Continuum-ul asta al iubirii si acceptarii relationale e mai degraba un carusel, in care, avem impresia ca putem decide ce si cum este cineva mai mic sau mai mare, cu care ne impartim viata.
Pfuaaaa! Catama delirul de grandoare, stimati telespectatori! Asa cum nu putem controla bebelusul care face pipi fix atunci cand te intinzi dupa un scutec nou, in acelasi mod nu putem controla adultul pe care sufletul il duce intr-o explorare de sine care nu converge cu omul langa care a crescut si pe care l-a iubit in procesul sau de maturizare.
Alt… Control… Delete… Task Managerul zice ca trebuie oprite toate incercarile noastre de control extern ca s-au blocat de multa vreme. Ne blocheaza relatiile si ne duc intr-o zona in care nu prea ne place de noi.
Libertatea de a fi asa cum vreau eu sa fiu este cea mai inalta nazuinta a adultului din mine. Copilul din mine va fi intotdeauna liber, dar atunci cand adultul ii ofera spatiul si timpul sa fie din nou liber, dar cu ceva minte si visuri de adult la pachet, atunci apar miracolele.
Se ridica valurile de pe ochi.
Se deschid cerurile.
Se cern prejudecatile.
Se astern simtaminte dintre cele mai neasteptate.
Se lasa cu iubire de sine.
Si cu iubire de tine.
Oricare ai fi din noianul de oameni care priveste in aceeasi directie cu mine. Si care nu vrea sa ma bage in nicio cusca, fie ea si din aur cu diamante. Cu promisiuni monogamice. Cu apartamente la cheie. Cu iubiri idilice. Cu the white picket fences.
La un moment dat, destul de intens, un om s-a uitat la mine si a zis: ‘Dorinta ta de independenta nu este compatibila cu ideea mea de relatie’. Si atunci am inceput sa ma joc de-a v-ati ascunselea. Cu mine. Si am devenit atat de buna, incat la un moment dat nici nu ma mai puteam recunoaste in oglinda.
Ma uitam la doamna care se reflecta in geamul sclipitor din baie si ma intrebam:
‘Tu… cine… esti?’
Incredibile lucrurile pe care suntem in stare sa (ni) le facem manati de ideea (gresita) ca deservesc scopul nobil al iubirii si al uniunii cu un celalalt care nu ne mai vede, sau poate nu ne-a vazut niciodata asta cum suntem. Sau poate nu ne-am aratat noi, de frica sa nu fim respinsi, sa nu fim iubiti, sa nu fim doriti.
Si vine si momentul in care, cu o mare doza de fachitol, si cu aceeasi dorinta de independenta care imi caracterizeaza naravul, ma arunc cu capul inainte (inca o data), asa cum sunt.
Cu toate.
Complicate.
Dubioase.
Alambicate.
Duale.
Neterminate.
Neincepute.
Dau la o parte ‘mi-e frica’ si bag niste ‘mi-e curaj’. Si ceea ce se intampla este precum noptile albe de la Sankt Petersburg combinate cu Aurora Boreala. Eu. Tornada si curcubeu. Nejudecata. Doar iubita. Cu muuuulta libertate.
Cum e oare sa iubesti pe cineva in libertate? Si cum sa te lasi iubit tot in libertate? Sa nu mai fii un animal de zoo care numara gratiile si isi planifica evadarile? Sa fii un animal care cutreiera padurile sale interioare in tihna, se bucura de cerul liber, de vantul napraznic al iernii si de libertatea de a-si alege cararea?
Animalul din mine e fericit.

Joia vântului șuierător

Joia vântului șuierător

Așa îi va rămâne numele pentru că ăsta a fost zgomotului de fond astăzi. Șuierături vântoase. Ba pe hol. Ba printre copaci. Ba prin burlanul de la baie care făcea să vibreze gura de vizitare, spre teroarea Rinei care o păzea precum soldatul Svejk.

Știți care-i partea bună a ceea ce fac eu acum? Că nu știu în ce direcție mă voi duce cu firul gândurilor aștenut pe albul ecranului. Pentru că mă obosește atâta control și simt că noi, oamenii, am venit în ultima vreme cu chintale de control direct proporționale cu percepția pericolului (văzut în imprevizibilitatea sa înspăimântătoare) și efectele secundare nu întârzie să apară.

Nu vreau să mă robotizez, așa că glumesc. Fac haz de necaz. Mă joc cu vorbele. Fac mișto. Încerc să nu mă iau foarte tare în serios. Mai și înjur. Știți si voi cum e cu umanitatea asta. Trebuie exersată ca să nu uităm s-o mai scoatem de la naftalină.

Dacă ieri ziceam că nu mai pot după mai bine de 10 ore online, eul de astăzi poate.

Și poate, pentru că a decis să se îmbrace în galben ca să înceapă ziua bine.

Poate, pentru că a decis să închidă laptopul de muncă la ora la care trebuie, nu la alta.

Poate, pentru că a decis să scormonească salteluța de gimnastică și să facă niște Pilates pentru mind, body & spate oferit cu atâta generozitate de Simona. Simo, spatele meu îți mulțumește! 🙂

Poate, pentru că a decis ca după Pilates să deschidă fereastra larg și să își ia cartea aia începută de la Crăciun ca să mai vadă care-i treaba cu ‘Cele 12 reguli de viață’ ale lui Jordan Peterson. Nu-i ironic că am început prin a zice că ne afundăm în control și acum vorbesc de reguli de viață? Nu degeaba zice Jordan ca haosul este asociat cu femininul. Pentru că, aflați că, în capul meu, totul se leagă de tot.

Poate, pentru că astăzi, în timpul Circle Time-ului cu Year 1 Blue toată lumea a strigat în cor ‘we love school, we miss school’ și am făcut inimioare cu mâinile pe care ni le-am trimis unii altora așa prin fibră optică.

Poate, pentru că vede sensul în toată căpița asta de evenimente care se precipită de la o zi la alta.

Și uite că asta zicea și Jordan, că viața nu-i despre fericire, ci despre sens. Că cică fericirea-i o treabă secundară care mai apare când și când, dar că sensul este călăuza, mai ales în criză. Cred că lui Jordan îi placea mult și de Viktor Frankl că el era cu sensu’ vieții.

Un pasaj care mi-a plăcut în mod special din carte este:

‘Avem nevoie de reguli, standarde, valori – și luați separat, dar și luați împreună. Suntem niște animale de povară, obișnuite să tragă la jug. Avem nevoie de o încărcătură care să ne justifice existența mizerabilă. Avem nevoie de rutină și de tradiție. Aceasta înseamnă ordine. Ordinea poate deveni excesivă, ceea ce nu este bine, dar haosul este o mlaștină în care ne înecăm – și nici asta nu e bine. Trebuie să ne menținem pe calea dreaptă și îngustă… Cărăruia este fâșia care desparte ordinea de haos. Acolo suntem suficient de stabili, dar și suficient de curioși, de metamorfozabili, de vindecabili, de cooperanți. Urmând această cărăruie, ne găsim sensul care ne poate justifica viața cu inevitabila ei suferință.’

Cred că perioada asta, pentru noi ca profesori, este fix provocarea de a urma cărăruia de care vorbea Jordan Peterson care să ne facă suficient de stabili, dar si suficient de curioși, de metamorfozabili, de vindecabili și de cooperanți încât să pășim în pași de pionieri (căci asta suntem) pe niște teritorii total necunoscute pe care le luminăm prin sensul nostru comun: să susținem educația prin orice mijloace, în orice condiții, independent de orice pandemie ne-ar bate la ușă.

P.S.: Întrerupem programul obișnuit de auto-izolare cu o întrebare de ultimă oră: Pe la voi a venit cineva acasă să vă testeze? Nu de alta da’ io îi aștept în pridvorul apartamentului și mă gândeam dacă să las ușa descuiată sau nu…