De ceva vreme imi tot da tarcoale tema atasamentului. Si daca ma simt usor bantuita am zis ca e cazul sa fac ceva si anume sa mai recitesc nitica teorie a atasamentului, cat si sa imi aduc aminte in detaliu de o pelicula extrem de faina pe care am vazut-o si care se numea sugestiv Detachment.

Ar fi multe intrebari legate de atasament cum ar fi:

Ce e ala atasament?

Sub ce forme se manifesta el?

Exista forme de atasament functional si forme de atasament disfunctional?

La ce ne ajuta atasamentul in viata asta? Se poate si fara?

Putem diferentia modul in care se ataseaza copiii fata de modul in care se ataseaza adultii? Exista vreo legatura intre cele doua?

si lista evident poate continua, cat te tine curiozitatea, cat si imaginatia.

Ca sa luam lucrurile metodic, in caz ca nu stiati, va spun io ca a existat un nene neuropsihiatru, pe numele lui John Bowlby care a pus bazele unei teorii a atasamentului. Asumptia de la care porneste aceasta teorie este fix aceea ca oamenii au o nevoie de a forma si intretine legaturi emotionale puternice cu alti oameni.

Daca ar fi fost numai atat, am fi scapat ieftin, insa englezul nostru merge si mai in profunzimea faptelor afirmand ca la baza oricarei relatii emotionale interumane se afla legatura timpurie mama – copil. Acum unii dintre voi deja se gandesc: Fuck, io niciodata nu m-am prea inteles cu muma-mea. E clar, I’m doomed to have disfunctional attachment connections!

Cei care cat de cat au mai citit un pic de psihologie, deja au mirosit notele psihanalitice ale teoriei in cauza, care drept vorbind, sunt de bun augur. Adica nu prea poti ocoli teoria relatiei obiectelor cand vorbesti de atasament, oricat de revolutionar si non-psihanalitic te-ai autoproclama.

Ulterior lui Bowlby, o doamna terapeut american, sa-i spunem tanti Arietta Slade, s-a gandit sa stadializeze formarea atasamentului cam asa:

– a inceput curajos afirmand ca in genere copilul prezinta o PREDISPOZIE de atasare de o anumita persoana;

– apoi a continuat logic cu ipoteza conform careia copilul isi va organiza conduita, cat si gandirea in virtutea conturarii unei relatii de atasament continue care ii asigura supravietuirea fizica si psihica;

– dupa care a intrat un pic si in disfunctionalitatea atasamentului, ocupandu-se si de momentele in care copilul plateste cu “deranjamente functionale” pastrarea continuitatii relatiei de atasament in raport cu o persoana;

– si sfarseste apoteotic crucificandu-i pe parinti prin cugetarea ca tulburarile emotionale si cognitice care au ca sorginte tulburarile de atasament din copilarie apar ca reactie la incapacitatea parintilor de a satisface nevoile de confort, siguranta si liniste emotionala ale copilului.

Apropo de atasament & stuff, e un experiment care mie una imi place in mod special si care vine sa contrazica teza psihanalitica care pistona pe ideea ca legatura dintre mama si copil este determinata in primul rand de hranirea copilului de catre mama sa. Experimentul a fost realizat pe niste pui de maimuta Rhesus si a concluzionat cam asa:

Puiul de maimutica Rhesus cauta apropierea fizica a mamei-papusa cu blanita, care insa nu il hraneste si evita contactul fizic cu mama-papusa din sarma, care il hraneste.

Nu vi se pare graitor? Mai simplu si clar de atat nu cred ca se poate. Adica fie laptele cat de bun, daca mamuca este de exemplu absenta sau indisponibila emotional, copchilul va simti acest lucru si va dezvolta si el la randu’-i niscaiva tulburari de atasament, ca sa semene cu muma-sa. Fie ca vorbim de absenteismul si anestezia emotionale, sau de suprareactivitatea emotionala, cat si spectrul de probleme in-between, copilul va prezenta ceva disfunctionalitati la nivelul formelor de atasare de cei din jurul sau.

Ce implica oare comportamentul de atasare? Pai fiind un comportament social include: zambete, tipete, tinut strans, taraitul pe burtica spre mama, cautarea persoanei de referinta si tot asa. Aceste comportamente se activeaza fie in situatii de alarma in care copilul cauta protectia, fie in situatii in care copilul doreste pur si simplu apropierea fizica.

Si dintr-una intr-alta ajungem cu pasi mici si catre tipurile de atasament care au fost studiate observand comportamentul copiilor expusi la situatii necunoscute, deci cu potential de risc, si care mainly sunt 4 la numar:

– Atasamentul sigur (Tip B) care poate fi descris prin capacitatea copiilor de a regla apropierea si distantarea persoanei de referinta in mod adecvat;

Copiii sunt iritati o scurta perioada daca persoana de referinta paraseste incaperea si incep sa planga. Totusi ei accepta consolare din partea unei persoane straine si se linistesc relativ repede. Se joaca nestingherit in prezenta unei persoane necunoscute. La reintoarcerea persoanei de referinta alearga bucurosi in intampinarea acesteia si o saluta.

– Atasamentul negisur-evitant (Tip A) in care copiii manifesta o pseudodependenta in raport cu persoana de referinta. Ca manifestari evidente acesti copii evita contactul, si compenseaza stresul prin concentrarea pe jocuri cu obiectele pe care le are la indemana;

Reactioneaza cu nepasare la despartirea de mama. Se joaca adeseori singuri si nu reactioneaza la intoarcerea persoanei de referinta sau o refuza prin ignoranta.

– Atasamentul nesigur-ambivalent (Tip C) se caracterizeaza prin faptul ca copiii se comporta ambivalent la reuniunea cu persoanele de referinta;

La despartirea de mama acestia sunt dezorientati, alearga spre usa si o lovesc, iar persoana necunoscuta nu reuseste nicidecum sa ii linisteasca. La intoarcerea mamaei manifesta un comportament ambivalent atat prin cautarea contactului, cat si prin refuzarea agresiva a acestuia.

– Atasamentul dezorganizat (Tip D) in care copiii arata un comportament vadit dezorientat, parand ca nu au nici o relatie cu persoana de referinta.

Copiii cu atasament dezorganizat au manifestari bizare cum ar fi: privitul fix, invartit in cerc, leganat si alte miscari stereotipe. Uneori apar si manifestari ale atasamentului ambivalent cum ar fi simultaneitatea cautarii contactului si refuzul acestuia.

Copiii ca copiii, dar cum ramane cu adultii? Oare cum isi manifesta oamenii mari atasamentul? Exista cica un instrument denumit Interviul Atasamentului Adult care poate identifica tipul de atitudine de atasament dominanta la adulti. In mod similar cu cele 4 tipuri de atasament la copii exista 4 tipuri de atitudini de atasament, adica:

– Atitudinea Dismissing (Ds): oamenii isi amintesc greu de copilarie, isi idealizeaza parintii fara a specifica situatiile care ii determina sa ii idealizeze, descriu situatii in care nu au beneficiat de sprijin si le-au fost respinse anumite nevoi, au o atitudine distanta, evitanta, au o mare dorinta de independenta, afirma ca nu au nevoie de sprijin si prin urmare nu au resentimente daca au fost lipsiti de sprijin;

– Atitudinea Entangled (E): oamenii sunt inundati de amintiri din copilarie care ii impovareaza, nu pot integra dificultatile din relatia cu persoana de referinta carora le acorda o importanta exagerata ceea ce ii face sa oscileze intre furie si idealizare, iar copiii sunt adesea copii parentificati care trebuie sa aiba grija de mamele lor;

– Atitudinea Unresolved (U): oamenii sufera de pe urma unor evenimente traumatice nerezolvate (abuz fizic, sexual) care au ca parinti persoane care au suferit la randul lor traume care ii determina pe acestia sa manifeste o frica obsesiva care are drept consecinta crearea unei atitudini derutate si infricosate;

– Atitudinea Cannot Classify (CC): persoanele oscileaza intre a fi preocupate si distantate fara a lasa sa se recunoasca o strategie clara si descriu evenimente traumatice grave manifestand o atitudine profund negativa fata de atasament in general. Au strategii contradictorii de gandire si prelucrare a informatiei.

Dupa ce ne stergem de sudoarea atator interventii stiintifice pentru explicarea notiunii de atasament, io zic sa vorbim un pic si despre Detachment. Voi ce ziceti? Trailerul spune multe, dar nu tot, despre acest film extraordinar de expresiv aparut in 2011. Adrien Brody va spune ceva? Daca nu, dati-va doua palme scurt si pe buna dreptate pentru ignoranta! Daca da, va dau un servetel ca sa va stergeti balutele intelectuale, desigur.

Detachment este un film despre multe:

– despre un prof suplinitor urmarit de suvoaie de amintiri din copilarie despre bunicul sau protector si mama sa adictiva;

– despre o pustoaica homeless care se prostitueaza ca sa make a living renuntand totodata la visul de a avea o educatie;

– despre sistemul de invatamant american din scolile de stat in care elevii isi bully-esc profii ca intr-un soi de circ sado-maso unde frustrarile staff-ul educational atinge cote alarmante;

– despre pustii de liceu care neglijati fiind de parinti recurg la gesturi extreme pentru a atrage atentia asupra lor atunci cand deja nu isi mai doresc ajutor specializat, ci doar o scapare rapida;

– despre atasamentul de care e capabil un prof suplinitor detasat de viata atat in raport cu elevii sai, cat si cu pustoaica prostituata pe care o adaposteste in propria casa;

– despre relatia de atasament platonic dintre un barbat de varsta mijlocie si o adolescenta confuza;

– despre viata, tristete, coping, servicii educationale, servicii sociale, amintiri refulate, amintiri reprimate, briose cu sad face-uri si tot asa.

Vi-l recomand ca proba fizica a teoriei atasamentului. Si daca nu v-o placea, nici un comment sa nu-mi dati. In schimb daca vi se ridica parul in cap si vi se face pielea de gaina, atunci va astept sa comentam impreuna inceputul, miezul si finalul (ne)fericit. Ah, si daca tot turui de vreo cateva zeci de randuri despre atasament, voi cat de atasa(n)ti sunteti?