Io(ana) si lana de aur

Io(ana) si lana de aur

Stimati cititori, transmit in direct… in efect o stire senzationala, de ultima ora, schimbatoare de vieti. Va invit sa luam parte impreuna la acest eveniment unic in viata unui fost masterand care il ajuta sa incheie in glorie o etapa a vietii sale: atunci cand dupa mai bine de 3 ani (ca sa fiu mai specifica 3 ani si 2 luni) reuseste sa isi ridice diploma de master de la institutia abilitata.

Doamnelor si domnilor, daca pana acum acest biet student (recte io) a auzit ca “Domnisoara, nu sunt diplome de la minister, ce nu intelegeti?”. Dupa depuneri de cereri de urgentare pentru obtinerea pretiosului docoment, dupa zile de furie si mirare in fata unui (alt) sistem romanesc (privat de data asta) care functioneaza cum vrea el, nu cum trebuie… acest student este pe cale sa isi vada visul cu ochii.

Oh diploma, diplomioara, cine-i cea mai masterata din tara? :))

Ma intreb oare cum arat in poza de pe diploma ca de cand am depus dosarul muuulta vreme a trecut. Probabil am o expresie similara cu cea din poza pentru diploma de licenta: plictisita si enervata de iuresul birocratic. Ce de amintiri frumoase am io cu partile administrative ale institutiilor de invatamant pe care m-am tot incapatanat sa le frecventez si sa le absolv!

Cel putin la licenta a fost de-a dreptul monumentala faza in care, dupa lupte seculare ce-au durat mai bine de 1 an, mi s-a adus la cunostinta ca “pozele dvs sunt prea lucioase… asa ca trebuie sa faceti altele!”. Ce faceeee? Studiem mai nou rezistenta materialelor din care sunt facute pozele si refractia luminii pe poze?! N-a fost chip sa ma impotrivesc sau sa ma lamureasca careva.

Asa ca m-am dus ca o studenta sarguincioasa, alergand, sa fac alte poze… nelucioase! Am gasit un pozar peste drum de facultate, dar in fata mea s-a nimerit o demoazela care trebuia sa isi ia timp si sa imi ia si mie timp ca sa se aranjeze de poza. Dupa vreo 10′ de retusuri s-a incumetat sa se lase capturata de aparat si pe urma dusa a fost cu tot cu pozele ei.

Pozarul m-a invitat sa ma aranjez si io… si a zambit cand am aruncat o privire in oglinda spunand: E bine asa! Drept urmare fata mea a fost blazata si plicitisita grav!

Tre’ sa revenim in prezent, dragilor! Pazea ca io urmez… numarul 11! Deja ma striga doamna din camaruta de la capatul salii de asteptare. “Numarul 11, sa vina numarul 11!” Ma ridic precipitata cu geanta, cu telefon si cu o papornita extra pentru transportat pretioasele docomente. Mai-mai ca o iau la fuga spre usa din spatele careia imi fusese strigat numarul ca nu cumva doamna sa se razgandeasca. In acelasi timp incerc sa imi extrag castile din urechi, sa opresc muzica si sa salvez draft-ul postului pe care tocmai il cititi.

Intru.

Liniste.

Minuscula incapere ma ducea cu gandul la ceva institutii occidentale, contrastand puternic cu holul in care tocmai imi petrecusem o ora in asteptarea… lanii de aur. Era galbena, fara doar si poate! Diploma mea de master. Io o asteptam pe ea si ea pe mine… intr-un catastif alaturi de alte diplome.

Doamna secretara care mi-a inmanat hartia cu fatau meu pe ea a fost, in mod surprinzator, foarte eficienta. Succinta in explicatii, clara in indicatii, lipsita de supraemotionalitati si rapida in operatiuni. Uau! Imi venea sa o intreb daca pot sa o ating ca sa ma asigur ca exista si nu visez, pentru ca experienta mi-a scos in cale pana acum doar secretare obosite, urlatoare si impiedicate cortical.

Oare era posibil sa mi se intample doua minunatii intr-o singura zi? Pare-se ca astrele, asemenea picaturilor de ploaie se aliniasera in favoarea mea.

Dupa ce am privit-o desfasurandu-se in plina forta, am urmat intocmai toate instructiunile, pentru ca in final sa fiu pusa fata in fata cu o hartie cartonata galbena cu o latura taiata ondulat si moaca mea undeva in stanga sus. Ce expresie aveam in poza aia va/ma intrebati? Pai as spune ca aratam ca un infractor asiatic proaspat trezit din somn: ochii mici si migdalati, buze mari care nu schitau nici cea mai vaga urma de zambet si privire amenintatoare.

Imi aduc aminte vag ca pozele le facusem undeva dimineata in timp ce ma fugaream sa-mi depun dosarul, asa ca expresia faciala descrie perfect starea mea din acea zi. Dupa ce am studiat-o atent, ca nu cumva sa se fi strecurat vreo eroare care m-ar forta sa mai interactionez cu institutia care mi-a eliberat-o, si am rasuflat usurata ca nu am gasit niciuna, am bagat-o in papornita tiitoare de hartii importante.

Am iesit victorioasa din incapere, multumindu-i (pe merit) doamnei care ma ajutase, si mi-am recuperat si umbrela pe care o uitasem in sala de asteptare. Si lumea a incetat sa mai fie asa cum fusese. Eram brusc mai invatata… cu acte in regula. In loc sa beau in cinstea mea, m-am plimbat prin ploaie de colo pana colo, dupa care acasa.

Si-a fost bine…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *