Tag Archives: asteptare

Io(ana) si lana de aur

Io(ana) si lana de aur

Stimati cititori, transmit in direct… in efect o stire senzationala, de ultima ora, schimbatoare de vieti. Va invit sa luam parte impreuna la acest eveniment unic in viata unui fost masterand care il ajuta sa incheie in glorie o etapa a vietii sale: atunci cand dupa mai bine de 3 ani (ca sa fiu mai specifica 3 ani si 2 luni) reuseste sa isi ridice diploma de master de la institutia abilitata.

Doamnelor si domnilor, daca pana acum acest biet student (recte io) a auzit ca “Domnisoara, nu sunt diplome de la minister, ce nu intelegeti?”. Dupa depuneri de cereri de urgentare pentru obtinerea pretiosului docoment, dupa zile de furie si mirare in fata unui (alt) sistem romanesc (privat de data asta) care functioneaza cum vrea el, nu cum trebuie… acest student este pe cale sa isi vada visul cu ochii.

Oh diploma, diplomioara, cine-i cea mai masterata din tara? :))

Ma intreb oare cum arat in poza de pe diploma ca de cand am depus dosarul muuulta vreme a trecut. Probabil am o expresie similara cu cea din poza pentru diploma de licenta: plictisita si enervata de iuresul birocratic. Ce de amintiri frumoase am io cu partile administrative ale institutiilor de invatamant pe care m-am tot incapatanat sa le frecventez si sa le absolv!

Cel putin la licenta a fost de-a dreptul monumentala faza in care, dupa lupte seculare ce-au durat mai bine de 1 an, mi s-a adus la cunostinta ca “pozele dvs sunt prea lucioase… asa ca trebuie sa faceti altele!”. Ce faceeee? Studiem mai nou rezistenta materialelor din care sunt facute pozele si refractia luminii pe poze?! N-a fost chip sa ma impotrivesc sau sa ma lamureasca careva.

Asa ca m-am dus ca o studenta sarguincioasa, alergand, sa fac alte poze… nelucioase! Am gasit un pozar peste drum de facultate, dar in fata mea s-a nimerit o demoazela care trebuia sa isi ia timp si sa imi ia si mie timp ca sa se aranjeze de poza. Dupa vreo 10′ de retusuri s-a incumetat sa se lase capturata de aparat si pe urma dusa a fost cu tot cu pozele ei.

Pozarul m-a invitat sa ma aranjez si io… si a zambit cand am aruncat o privire in oglinda spunand: E bine asa! Drept urmare fata mea a fost blazata si plicitisita grav!

Tre’ sa revenim in prezent, dragilor! Pazea ca io urmez… numarul 11! Deja ma striga doamna din camaruta de la capatul salii de asteptare. “Numarul 11, sa vina numarul 11!” Ma ridic precipitata cu geanta, cu telefon si cu o papornita extra pentru transportat pretioasele docomente. Mai-mai ca o iau la fuga spre usa din spatele careia imi fusese strigat numarul ca nu cumva doamna sa se razgandeasca. In acelasi timp incerc sa imi extrag castile din urechi, sa opresc muzica si sa salvez draft-ul postului pe care tocmai il cititi.

Intru.

Liniste.

Minuscula incapere ma ducea cu gandul la ceva institutii occidentale, contrastand puternic cu holul in care tocmai imi petrecusem o ora in asteptarea… lanii de aur. Era galbena, fara doar si poate! Diploma mea de master. Io o asteptam pe ea si ea pe mine… intr-un catastif alaturi de alte diplome.

Doamna secretara care mi-a inmanat hartia cu fatau meu pe ea a fost, in mod surprinzator, foarte eficienta. Succinta in explicatii, clara in indicatii, lipsita de supraemotionalitati si rapida in operatiuni. Uau! Imi venea sa o intreb daca pot sa o ating ca sa ma asigur ca exista si nu visez, pentru ca experienta mi-a scos in cale pana acum doar secretare obosite, urlatoare si impiedicate cortical.

Oare era posibil sa mi se intample doua minunatii intr-o singura zi? Pare-se ca astrele, asemenea picaturilor de ploaie se aliniasera in favoarea mea.

Dupa ce am privit-o desfasurandu-se in plina forta, am urmat intocmai toate instructiunile, pentru ca in final sa fiu pusa fata in fata cu o hartie cartonata galbena cu o latura taiata ondulat si moaca mea undeva in stanga sus. Ce expresie aveam in poza aia va/ma intrebati? Pai as spune ca aratam ca un infractor asiatic proaspat trezit din somn: ochii mici si migdalati, buze mari care nu schitau nici cea mai vaga urma de zambet si privire amenintatoare.

Imi aduc aminte vag ca pozele le facusem undeva dimineata in timp ce ma fugaream sa-mi depun dosarul, asa ca expresia faciala descrie perfect starea mea din acea zi. Dupa ce am studiat-o atent, ca nu cumva sa se fi strecurat vreo eroare care m-ar forta sa mai interactionez cu institutia care mi-a eliberat-o, si am rasuflat usurata ca nu am gasit niciuna, am bagat-o in papornita tiitoare de hartii importante.

Am iesit victorioasa din incapere, multumindu-i (pe merit) doamnei care ma ajutase, si mi-am recuperat si umbrela pe care o uitasem in sala de asteptare. Si lumea a incetat sa mai fie asa cum fusese. Eram brusc mai invatata… cu acte in regula. In loc sa beau in cinstea mea, m-am plimbat prin ploaie de colo pana colo, dupa care acasa.

Si-a fost bine…

Ce asteapta femeile?

Ce asteapta femeile?

Asta da subiect de intors pe toate partile de o vajnica reprezentanta a acestei specii bizare si misterioase. Cica femeile ar avea o logica care depaseste puterea barbatilor de intelegere. In acest caz, ei, barbatii cei capabili si puternici, tre’ sa puna mana si sa se formeze in a intelege femeile.

I hate to break this to you guys, but at the end of the day you don’t wanna live without us! And why should you? Suntem fabuloase, fiecare in felul si stilul ei. Asa cum nici noi, femeile nu prea agreem ideea de a trai fara prezenta impunatoare si protectoare a voastra. It’s only fair, don’t you think?

Dar in materie de asteptari, femeile sunt experte. In a isi dori, a planifica, a visa, a organiza, a astepta. Ma rog nu stiu exact cat de experta sunt eu in a astepta. Aici intervine curiozitatea care nu-mi da pace de ma zvarcolesc ca o lostrita pe uscat. Trebuie sa stiu chestii, deci asteptarea nu-mi da nici un pic de pace. Dar cica face parte din existenta mea si drept urmare trebuie sa o integrez.

Si cum poate o persoana destul de nelinistita ca mine sa faca astfel incat sa accepte si faptul ca there are times for doing and times for waiting and reflecting? Reflectatul suna bine, dar nu poti sa-l faci si in timp ce faci ceva? Formatorul meu de psihoterapie ar rade in hohote la citirea replicii de mai sus, si bine ar face. Si mi-ar mai spune, in stilul lui calm si profesionist ca nu trebuie sa ma grabesc sa reactionez, ci e mai bine sa iau cu mine acele lucruri si sa ma gandesc la ele. No problem with that pentru ca ganditul este printre sporturile mele preferate. Sunt destul de musculoasa dp asta dv. Si olecutza cocky! :))

Dar riscul in a-mi spune sa imi iau timp sa ma gandesc la ceva, este acela ca incep sa ruminez, which is kinda bad. Nobody likes an obssessive chick! Not even me! Especially when I am the obssessive one… 🙂 Deci cum mi-as putea eu petrece asteptarea fara sa ma apuc sa dezvolt ganduri obsesive? Sa fac altceva…Dar ce? Incep sa ma pricep in a-mi distrage atentia de la ce ma preocupa spre alte lucruri care sa imi umple timpul. Si e fun, pentru ca am o groaza de facut. Si imi place la nebunie sa le fac. Ma face sa ma simt vie si vibranta.

Si sa am gura pana la urechi pentru simplul fapt ca ma misc, exist si pot face chestii faine pentru mine si societate. Asta cu societatea a sunat cam socialist, dar presupun ca ati prins spiel-ul, nu? Istoria populara, cat si psihologia (tot aia de la tara) zice ca unei femei ii sade bine sa astepte. In vreme ce barbatul este cel care merge, sa lupta, se invarte de 3 ori intr-un loc si da gata rau-facatorii. Ileana Cosanzeana, Alba ca Zapada, Cenusareasa si celelalte compatrioate trebuie sa stea si sa astepte. Nemurirea sufletului probabil! 🙂

Mai ceva ca zeita aia al carei nume nu il mai stiu (poate ma scoate vreunul dintre cititori din ignoranta ;)) care statea si tricota un fular in timp ce isi astepta sotul sa se intoarca de pe mare. Dar unde o bagam in ecuatia asta pe… Ioana d’Arc? Si ea a asteptat ceva, un semn divin care a si venit in cele din urma dar fara un final prea fericit. Deci nu imi doresc neaparat sa mor arsa pe rug pentru ca am luptat prea bine. Fara cruciade personale, that’s my resolution.

Femeia moderna isi asteapta barbatul sa se intoarca de la razboaiele corporate pe care le poarta in fiecare zi? Poate, numai ca o face in stilul ei. Adica facand un zilion de alte chestii in the meantime. Ca sa isi tina mintea ocupata si igienizata, corpul in forma si sufletul at ease. Oare cand devine asteptarea apasatoare? Care ar trebui sa fie raportul dintre asteptare si altceva? Daca astept prea mult exista posibilitatea sa mi se ia? Sa raman fara chef? Questions to reflect upon…;)

Tête-à-tête cu o nepaleza

Tête-à-tête cu o nepaleza

Se intampla rar, dar si atunci cand se intampla, le pretuiesc nespus pe masura ce gura mi se duce anti-gravitational spre urechi ajungand sa zambesc de jur imprejur. Pe ele, momentele de pura satisfactie profesionala, which make it all worth while. Ieri am trait un astfel de moment si inca sunt sub a sa latenta.

Si ce bine e, nici nu va imaginati. E chiar fain sa get some satisfaction once in a while, pentru ca atunci, in that very satisfactory moment, stii pentru ce te-ai zbatut atat. Vezi finalitatea, care se uita inapoi la tine (in cazul meu) si iti zambeste in semn de multumire si veselie ca se afla in sfarsit in Romania.

Aflata in taxiul care gonea spre Otopeni, incepusem sa imi pun tot felul de intrebari:

Daca nu s-a urcat in avion?

Daca nu ne gasim prin aeroport?

Daca are probleme la frontiera?

Daca s-a pierdut prin vreun aeroport de escala?

Daca o iau la puricat pentru ca se incurca in exprimare si o banuiesc de nu stiu ce?

Daca nu e in realitate asa cum am vazut-o online?

Pe masura ce viteza de auto-interogare crestea fredonam tot mai intens una dintre melodiile pe care le auzeam in surdina la radioul masinii. Afara era un soare puternic si parca ma incerca o stare de foarte cald. Eram toata business. Pinkie business! 😀 Dar imi placea de mine. I roll in style, and my style is always my own. Home and hand-made.

In timp record am ajuns si acolo de unde pleaca si unde vin avioanele. Si m-am napustit spre terminalul sosiri sa fiu pe pozitii cand se deschid usile sa ma vada cine trebuia sa ma vada. Nici nu stiam sigur daca ma mai recunoaste, dar trageam totusi o slaba speranta.

Poate, poate! Si picioarele mi se miscau stanga-dreapta cu gratie si totodata incercand sa evit apartinatorii hiper-exaltati care voiau sa se lipeasca de barele din fata portilor prin care isi faceau aparitia mai agale sau mai vioi calatorii. Dupa 45 de minute de asteptare neasteptata am zarit-o.

M-am inseninat, i-am facut energic cu mana, s-a uitat la mine si m-a recunoscut imediat, dupa care ne-am indreptat amandoua in aceeasi directie, cea a iesirii. Cu entuziasmul din dotare i-am spus cat de mult ma bucur ca in sfarsit a venit in tara dupa o groaza de timp de stand-by. Mi-a raspuns la fel de spontan si autentic ca si ea se bucura ca e aici.

Micuta de statura, inchisa la ten si usor dolofanica, fata mult-asteptata se uita roata prin aeroport incercand parca sa ground herself. Pe cat avea fata de neteda, senina si de o frumusete simpla si naturala, pe atat avea mainile de ridate, albe si muncite. Fizionomia sa se transforma magistral cand zambea lasand loc unei danturi imaculate care contrasta fermecator cu pielea sa creola.

Vorbea retinut, cu gura usor inchisa si cu un pronuntat accent etnic. Se uita foarte atent la mine in timp ce vorbeam, sorbindu-mi aproape fiecare cuvintel cu o constiinciozitate uimitoare. Imbrata foarte sport, voluntara din fire, micuta nepaleza avea in spate un rucsac burdusit cu chestii, si tragea zdravan de un imens troller nou-nout in care isi impachetase viata pentru a veni in Romania. Dau sa o ajut si ii iau troller-ul din mana. Pare surprinsa si da sa mi-l ia inapoi. Dupa un tandem simpatic de genul: Da-mi-l! Nu ti-l dau! il ia de o toarta si il coboram amandoua pe scari. Inter-cultural team-work! 🙂

O data ajunse la subsol, ne asezam tacticos la coada la bilete. Ea zambea in continuare tradandu-si bucuria ca dupa lupte seculare se afla in sfarsit in Romania. Extrem de serioasa si aplicata ma intreaba care este planul. Cand va incepe efectiv munca? Preluandu-i starea si tonul incep sa ii explic cum se vor desfasura urmatoarele zile.

Ma asculta cu foarte multa atentie, fara a omite sa se uite imprejur la ce se intampla in rest. Dupa inca vreo 10 minute de coada la RATB dam sa ne urcam in express-ul si asa supra-aglomerat cu bagaje si suflete transpirate. Ne pozitionam strategic nici prea in usa, dar nici prea in centru, validam calatoriile si dau sa o ajut sa isi puna rucsacul pe troller pentru a nu incomoda ceilalti pasageri.

Sa-mi pice mana, nu alta! O intreb razand daca are cumva pietre de moara in ghiozdan. Nu percepe gluma si se stramba usor descumpanita la mine. Repet: What are you carrying in there? Stones? Cu aceeasi seriozitate imi raspunde: No! I am carrying books! Total surprinsa de raspunsul ei o intreb in continuare ce si cum. Ce carti? Pentru ce? Era prima fata pe care o luam de la aeroport si care imi spunea ca a adus carti cu ea? Sa fi fost vreun pui de intelectuala?

Nicidecum. Lua doar cu foarte multa seriozitate jobul care i se oferise. Asa ca adusese cu ea, de peste mari si tari vreo 3 dictionare – nepalez – englez, englez – englez si englez – roman, si cateva caiete goale. Curiozitatea mea creste si o intreb: For what exactly did you bring the note-books? Imi explica cu o rabdare si un calm tipic englezesc dar born and bread in Nepal, ca prin natura job-ului sau ea trebuie sa isi noteze tot ceea ce urmeaza sa faca, intr-un soi de program de raportare zilnic pentru fiecare copil.

Deja uluiala mea atingea cote maxime si nu mi-am putut abtine fluxul interior din a ma gratula pentru alegerea ei ca cea mai potrivita dintr-un batch de peste 10 intervievate. Bai esti tare mai fata! Bravo tie si ferice de oamenii pentru care vei lucra! Ai foarte mult bun simt, esti pozitiva si te mai duce si capul. Ai calcat in ceva cand erai mica? :))

Pe drum, inghesuite ca niste sardine intr-o cutie supra-incinsa si mult prea mica, am discutat despre tot felul de chestii mai mari sau mai mici. Se uita la medalionul meu si exclama: Very beautiful, m’am Iona! Ii raspund: Thank you very much! I confess I have a thing for jewelry, but please, it’s just Ioana. No m’am needed! Zambeste in continuare si da din cap in opturi, Nepalese style pentru a imi spune non-verbal ca asa va face de acum incolo.

Ma uit la urechile sale si observ ca nu are cercei. De fapt, singurele bijuterii pe care le avea erau o bratara rosie si un ceas. O intreb cum se face ca nu are cercei in urechi, pentru a obtine inca un raspuns super-matur si surprinzator. Dat fiind ca se afla intr-o tara straina si este prima data cand calatoreste, s-a consultat cu sotul sau si a zis sa nu iasa in evidenta foarte tare, si sa nu poarte foarte multe bijuterii.

Mandra nevoie mare de nepaleza mea, ii zic ca mi se pare foarte misto rationamentul ei, dar ca nu trebuie sa renunte la cine este just to blend in. Trebuie doar sa nu fie ostentativa in purtatul excesiv de bijuterii. Da din cap inca o data facand infinituri virtuale prin traiectoria capului sau care se balansa de la stanga spre dreapta si inapoi confirmandu-mi ca imi va urma sfatul.

Cand am ajuns oarecum la destinatie deja eram usor obosita, dar mai trebuia sa luam un taxi. Calatoria inca nu se terminase. Dupa ce ma asigur de tariful legal al taxi-ului ne urcam si ne mai relaxam un pic, avand posibilitatea in final sa stam si jos. Pe drum, motaie un pic si se mai uita in stanga si in dreapta la strazi. Vede un tramvai si intreaba usor confuza cum se numeste vehiculul acela. Ii raspund mai ceva ca o profesoara de cultura si civilizatie romaneasca ca se numeste tramvai si ma apuc sa ii explic cum e cu transportul in comun prin Bucuresti.

Imi da toata atentia sa, dupa care la final de subiect inchide usor ochii. Ii soptesc la ureche zambind partas: You know, you can take a quick nap until we get to the place. I’m not gonna tell! Se uita la mine si imi zice ca e obosita si ca tot ce vrea sa faca cand ajunge e un dus si sa isi intinda picioarele dupa mai bine de 24 de ore de calatorit.

La destinatie, desi usor obosita ma asculta in continuare pana imi termin numarul de instruiala pentru programul de a doua zi. Vorbeste cu sotul sau sa ii spuna ca a ajuns in siguranta si se mai linisteste un pic. Din cand in cand pe parcursul interactiunii cu ea, ma mai umflam in pene de cat de faina e ea ca om si mai ales ca om al muncii.

Inainte sa plec o salut zgomotos dupa ce tocmai ii explicasem ca noi romanii suntem oleaca mai zgomotosi in exprimarea verbala decat nepalezii. Imi zambeste si ea cu gura pana la urechi, asigurandu-ma ca ne vom vedea maine dimineata sa ne bem cafeaua impreuna la birou asa cum stabilisem initial.

Cand am iesit pe usa aveam inima impacata, mintile in aer si un zambet de satisfactie profesionala care se transformase deja in ranjet. Ce ma bucur cand imi ies lucrurile bine profesional! Ma pricep, dom’le, ce sa mai incolo-incoace! 🙂 So be happy for me, cuz I just welcomed my first Nepalese woman! 😀