Tramvaiul circula deviat pe ruta control-abandon

Tramvaiul circula deviat pe ruta control-abandon

Spuneam deunazi, cu ceva tremur in degetele care tocmai tastasera curajos ca: “Good things never end… They just transform into different better ones!”. Mi-a luat ceva drum interior si timp de procesat experiente pana am ajuns la concluzia asta, dar mai devreme sau poate mai tarziu, dar pesemne nu prea tarziu… am ajuns. Faptic, viata reuseste sa ne delimiteze, uneori mai clar decat suntem capabili noi, protagonistii ei, s-o facem, experientele.

Inceputurile par a fi mai tot timpul timide, pline de indoieli si intrebari existentiale, anxietante. Dupa care lucrurile intra pe un oarecare fagas al cunoscutului, placutului si gestionabilului. Iar cand vine vorba de finaluri, suntem pusi din nou la incercare. Incercare, incercatoare, pot sa fac io fata la inca un final oare? Am uneori impresia ca oamenii se arata vizibil mai inspaimantati de finaluri, decat de inceputuri. The end of an era ends up tearing some of us apart to the point in which we are not sure which part of us is left after the whole experience. Acum poate oi fi devenit intre timp, pe nesimtite, budista de ma gandesc la ciclicitate in viata si impacarea cu sentimentul sfarsitului.

Intrebarea “Dar de ce a trebuit sa se termine?” se inalta ca o matra pe care o tot repetam in speranta obtinerii unui raspuns care sa ne mai linisteasca un pic anxietatea de abandon si sa ne mai dea ceva control, vreo 250 grame. Innaritu zicea ca sufletul ne cantareste mai mult sau mai putin 21 de grame. Asa ca restul gramelor care se pun si se depun vin din alte parti ale fiintei noastre. Controlul cantareste quintale pe care ajungem sa le caram in spate precum Sisif spre varful muntelui, tocmai pentru a realiza la fata locului ca bolovanul de control se rostogoleste pe versantul opus, asa ca trebuie sa o luam de la capat cu impinsul.

Nu vrem nici in ruptul capului sa renuntam pentru ca el, controlul, ne satisface o nevoie bazala, cea de siguranta, fara de care n-am avea nici cea mai mica problema sa ne expunem in fata sinelor de tren sau sa sarim de pe vreo culme in cautarea eternitatii. Cat despre abandon, siguranta si cu her frenemy abandonul, go hand in hand most of the time, in caz ca nu ati observat la voi. Va spun de la mine din gradina. Daca e cazul de final, despartire sau vreo schimbare abrupta de perspectiva, atunci sentimentul de abandon explodeaza in noi facand zob orice urma de luciditate, ratiune sau simt comun (si aici ma refer la simt comun chiar in sensul de simt comun, nu bun simt).

Have you ever felt abandoned?

Nameless_Struggle_I_by_Delun

Oau! Ce intrebare densa si nepotrivita. E vara… De ce sa ne gandim la abandon tocmai acum? Hai ca mi-a mai venit o intrebare in minte… Si mai si!

Have you ever been abandoned?

left_behind__by_mirandanelson-d4jpqh5

Teoria ne zice maiastru ca prima se trage clar dintr-a doua. Mai intai ti se intampla o intamplare intamplatoare care si te impregneaza precum o marca facuta cu fierul incins in cele 21 de grame de esenta pe care le posezi, dupa care viata iti aduce pe tapet experiente pentru a te ajuta fie sa procesezi acea marca pana la vindecare, fie sa o retraiesti over and over again la aceeasi intensitate dureroasa, daca nu si mai si, in incercarea de a redobandi… controlul pierdut.

Partea cu vindecarea este in realitate cam la fel de dificila precum suna. Nu se face de cu seara pana dimineata, cu una cu doo. Iti trebuie ceva constientizare, tenacitate si bunavointa. De cele mai multe ori, daca incerci vindecarea de unul singur acasa, experimentele tale se vor solda teribil, asa ca nu incerca asa ceva acasa! Ceea ce poti sa faci cu speranta izbanzii, este sa te duci spre un cadru specializat si sa te pui pe treaba de vindecare emotionala. Mersul la psihoterapeut are toate sansele sa se alinieze cu mersul la doctor, mersul la sala sau mersul la serviciu.

Toate sunt necesare pentru ca ne satisfac nevoi de care ne vorbea nenea Maslow in piramida sa non-egipteana. Daca nu mergem regulat la doctor, s-ar putea sa capatam nush ce boala care netratata, ne cam omoara. Daca nu mergem la sala, sfarsim niste plesti sedentare nefericite care fac febra musculara in drumul pana la paine si inapoi, fara neaparat de a declansa ceva endorfine prin miscari de genul asta. Daca nu mergem la serviciu, stam acasa, facand o gaura in canapea si stricand iremediabil butoanele de la telecomanda. Ajungem sa ne simtim singuri, inutili si sa nu mai vorbim de saracie. No work, no money. No money, no funny. No money, no food. No food, no life. No life, no dignity. Lant destul de logic nu?

Daca nu mergi la psihoterapeut atunci cand te “doare sufletului” si il lasi sa continue sa doara, alimentandu-l cu false sperante de vindecare prin trecerea timpului, sufletul tau nu va aprecia lipsa ta de luciditate si implicit, actiune. Psihoterapia ar trebui sa inceteze sa fie vazuta ca un lux, moft sau apanaj al nebunilor. Ca nu-i! Chiar deloc… Nu e nici fita, hipstareala sau boemie. Este o metoda de ajutor, oameni buni! Dar treaba cu vrerea de a fi ajutat in contextul in care simti ca nu te poti gestiona emotional pe cont propriu risca polemici multiple.

Formatorul meu imi spunea la un moment dat, referindu-se la motivatia clientului pentru a intra intr-un proces terapeutic ca: “Nu prea e indicat sa urci o baba cu forta in tramvai, chiar daca o vezi ca sta pe refugiu asteptand fix tramvaiul in care vrei tu sa o ajuti sa urce, presupunand ca ea nu poate sa urce de una singura! Cand va fi pregatita sa urce, baba ori va urca, ori va ruga pe cineva sa o ajute sa urce…”. Asemenea unui trecator ultrabinevoitor care se transforma usor in hartuitor la adresa doamnei in etate, psihoterapeutul le faciliteaza “urcarea in tramvai” oamenilor care vor, pe de o parte, si cer acest lucru, pe de alta parte.

In concluzie, dragi cautatori de comori ale controlului pierdut, napaditi de mrejele abandonului, seek comfort as much as you want in yourselves and others! If professional help is the thing that you want in order to heal emotionally, go out looking for your psychotherapist, cuz he/she is out there just waiting for you to realize that you want to go on the tram…

Controllll

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *