Monthly Archives: March 2020

Veniți cu noi, e ziua doi

Veniți cu noi, e ziua doi

Vă scriu din pauza pe care am fost sfătuită de doi oameni dragi să mi-o iau astăzi… că ieri am uitat.

Am plecat de la biroul meu din sufragerie.

Am trecut prin dormitor, pe la pisici, să le pup nițel.

Acum sunt în bucatarie. Mi-am făcut o cafea bună. Am mâncat ceva scurt. Mi-am dat ochelarii jos de pe nas.

Am deschis larg fereastra și m-am uitat cum a înflorit dragostea la noi pe pervaz, cum spunea o prietenă atunci când îi înfloriseră în grădină muscarii pe care îi primise mărturie de la nunta noastră. Avem și noi. Pe pervazul de la bucătărie. Și au înflorit.

Am pus niste Zaz și am dansat întru dezmorțirea corpului și a sufletului. După care am cântat… tot pentru asta.

Sunt în a doua zi de lucru de acasă.

Promit că astăzi n-o să mai trag de mine ca nebuna.

Promit că astăzi nu o să adorm imediat după muncă.

Promit că astăzi voi avea niște viață după muncă.

Acum mă scuzați. Mai am 15’ de pauză de care vreau să mă bucur. Ceea ce vă doresc și vouă pe la casele voastre.

Lucruri care m-au ajutat în a doua zi de arest la domiciliu

Lucruri care m-au ajutat în a doua zi de arest la domiciliu

Niște muzică bună cu mesaj adecvat timpurilor pe care le trăim.

Niște umor creativ marca Ion Barbu.

Gândul că mâine dimineață mă voi pregăti de muncă cam așa…

Mirosul de iarnă venit din cele 4 grade care mi-au intrat prin oscioare până m-am zbârlit ca o găină.

Faptul că mă gândesc la cum o să mă îmbrac mâine la muncă, chiar dacă munca se va întâmpla în sufrageria proprie.

Îmbrățișarea lui caldă și adormită.

Lucruri care m-au ajutat astăzi în arestul la domiciliu

Lucruri care m-au ajutat astăzi în arestul la domiciliu

Un caston generos de supă de pui de țară fierbinte care m-a învelit pe interior mai ceva ca o pătură pufoasă sau o îmbrățișare de mamă iubitoare.

Un somn zdravăn de după-amiază potrivit cu toanele vremii meteorologice, cât și sociologice, ca să nu mai vorbim de toanele proprii.

Un așternut proaspăt și frumos colorat, așezat și întins pe pat după o metodologie obsesiv-compulsivă aparte, la care se adaugă o fereastră larg deschisă ca să îl îmbrace un pic în frig de seară.

Conversații cu oamenii apropiați nici întru liniștire, cât nici întru panicare. Doar întru socializare și normalizare.

Un duș fierbinte ca ‘cele rele să se spele, iar cele bune să se adune’. Unde mai pui și relaxarea și menținerea unei rutine de seară.

Pisiceală dublă, căci pisicile te pot învăța lesne cum să faci față traiului casnic. Mai un somn, mai niște apă, mai un căutat de crâmpeie de soare prin casă.

Prima zi de remote work

Prima zi de remote work

Cica vineri 13. Asta e într-adevăr o glumă foarte bună, dar care n-a avut atât de mult impact fiind contracarată de vremea frumoasă de afară. Dimineață am avut parte de un vis super-dubios care s-a terminat cu ‘What the fuck?’ după care m-am trezit brusc, m-am uitat la ceas, am văzut că era 7:50 și-am mai zis o dată, de data asta în deplină luciditate: ‘What the fuck?!’.

M-am îmbrăcat militărește, dar n-am uitat mărgelele colorate ca să-mi ridice un pic moralul pentru prima zi de lucru online. Nici nu știu când mi-am dat cu fond de ten, când m-am urcat în Uber și când m-am pieptănat, cert e ca la 8:30 eram deja la grădiniță, spre mirarea mea. 15 minute de acasă la muncă, în contextul în care 30 era cel mai bun timp scos până acum.

A fost o zi lungă și complexă, ca viața însăși dacă ar fi să deraiez spre filozofii  de amurg. Mă cam doare capul acum, căci a fost cu agonie și extaz, dar sper să-mi treacă cât de curând. Întâmplarea face ca în această zi de vineri 13, după o dimineață tumultoasă în care ne-am întâlnit pe Zoom să ne punem de acord cu privire la prima comunicare către părinți cu recomandări educaționale pentru săptămâna următoare, am intrat pe o linie normalizatoare în care am încercat să fac toate lucrurile care erau în rutina mea de vineri adică: niște suport de echipă, niște research pe activități de dezvoltare personală și niște tabele. Țineți minte că v-am spus ca îmi plac mult tabelele, nu?

În plus față de toate astea am făcut niște conținut educațional video ceea ce mi-a dat o stare foarte faină. Mi-e un dor nebun de copii și de forfota din grădiniță, așa că mi-am imaginat în timp ce filmam povestea de dezvoltare personală că suntem la Circle Time și parcă îi și auzeam vorbind pe copii despre imaginile din carte. Ăsta a fost my silverlining for today.

Ăsta și discuțiile cu echipa despre cum fiecare simte diferit, dar suntem împreună încercând să ne susținem. Și pozele venite de la părinți care deja au început să lucreze cu copiii acasă recomandările trimise de noi în urmă cu doar câteva ceasuri. Ce frumos e să se lege lucrurile după o perioadă de incertitudine și agitație!

Mă mai uitam din când în când pe statisticile COVID-19 și vedeam cum crește numărul. Mă mai gândeam cum o să ne petrecem acest sfârșit de săptămână cât mai normal cu putință. Am mâncat și de prânz și am ieșit un pic la aer proaspăt și soare primăvăratic.

La final de zi de muncă eram ușor călcată de tren, dar mulțumită că am făcut tot ceea ce îmi propusesem. Așa că mi-am luat toate tărgâțele și, precum Fefeleaga, m-am târâit până la mașină unde am fost întâmpinată cu o îmbrățișare caldă de om bun.

De luni lucrez de acasă. La voi cum a fost?

Despre puteri

Despre puteri

Imi vine sa scriu lung si mult si bine despre zilele astea, cat si despre cele ce vor veni. Nu am multe certitudini, dar alea cate sunt, sunt bine infipte in capul meu.

O sa ne fie greu, noua, oamenilor care suntem obisnuiti si tanjim dupa momente de tavaleala pe covor in joc de rol sau manjeala de vopsea pana la coate in rasete de copii. O sa ne fie greu sa fim pusi fata in fata cu tehnologia mai ceva decat cu reactiunea si sa ne ducem cu ochii mintii la lucruri faine pe care copiii le pot face acasa sau la lucruri faine pe care noi le putem face acasa pentru a ii ajuta pe copii sa invete, pentru a sta conectati.

O sa le fie greu parintilor de copii care contau pe orele petrecute de copii in gradinita ca sa respire, sa isi adune gandurile, sa aiba grija de ceilalti copii din dotare, sa munceasca, sa se regaseasca sau sa se ocupe de treburile casei. Acum vor fi toate claie peste gramada, intr-un ghem incalcit bine din care vor trebui sa extraga sensul, ordinea si… linistea. O sa fie cu vopsea pe covor (mai multa ca de obicei), strigate de atentie (mai multe ca de obicei) si cafea (mai multa ca de obicei).

O sa le fie greu copiilor care nu-si vor mai vedea prietenii de pampers, nu vor mai alerga in goana nebuna pe roti alaturi de gasca lor, nu vor putea sa ne arate noua (niste straini atat de cunoscuti si indragiti) cate lucruri nemaipomenite pot face singuri-singurei. Si vor intoarce casa cu fundu’-n sus ca sa se potriveasca modului in care simt ca viata le-a fost intoarsa cu susu’-n jos de ceva pe care nu il inteleg pe deplin, dar se prind ca ii sperie pe adulti care se tot agita in jurul lor pentru a-i feri de rele.

Greul nu e ceva strain de experienta oricaruia dintre cei mentionati mai sus. Fara accente cliseice de genul ‘cu totii suntem obisnuiti cu greutatile vietii’, ceea ce suntem este… rezilienti. Facem fata adversitatii si cand nu mai putem facem si spate. Fiecare in felul lui functional pentru ca stim ca fara depasirea greului, usorul isi pierde din satisfactie. Vrem provocari si ni le punem in fiecare zi cand ne ducem la munca, cand ne propunem sa fim oameni mai buni, parinti mai buni… sau pur si simplu mai buni.

Impreuna greul parca nu mai pare atat de greu, pentru ca ‘la tăți ni-i greu’ se transforma in ‘hai mai ca se poate’. Chiar daca simtim ca nu ne pricepem din prima la online-ul asta care ne da batai de cap. Chiar daca simtim ca nu mai avem obiectul muncii sau poate din contra am vrea sa mai pasam obiectul muncii si in curtea primitoare a oamenilor care ne ajuta de obicei. Chiar daca simtim ca se termina pamantul si n-avem chef, timp, bani, stare. Chiar daca avem zile proaste in care gandul ca ‘asta nu se poate’ planeaza ca o musca ametita peste tot si toate.

Dupa ce o sa trecem cu totii prin toate astea si ne vom intalni sa ne amintim de cum am fost acolo unii pentru ceilalti, tare bine si usor o sa ne mai fie. Si mandri si bucurosi vom fi ca am putut ceva ce nu credeam ca o sa putem pentru ca nici nu stiam ca va trebui sa putem. Si totusi am putut. Incredibil, nu? Trebuie doar sa ne punem in gand ca putem si cand simtim ca nu mai putem… sa luam o pauza de la atata putut. Ca in dimineata urmatoare, in timp ce sorbim prima gura de cafea si soarele se ridica… sa ne dam seama ca putem din nou.