N-am dormit extraordinar. M-am culcat regulamentar la orele 10:00 trecute fix, dupa ce prima adormire am avut-o impreuna cu fi-meu la 8. Da, il culc la 8. Sunt mama aia! Am dormit chinuit in patutul lui incercand sa il ajut sa adoarma, dar pare ca mai degraba ma ajuta el sa adorm pe mine.

M-am tarait la 10:00 in patul meu si cand mi-am intins picioarele facute acordeon in patutul lui, am zis ca heaven is upon us. Me, myself and my tired long legs. Am visat bazaconii, desi m-am inchinat seara inainte de culcare si nici n-am mancat inainte de culcare. De la cap mi se trage. Defectiune de fabrica.

Inconstientul bate la usa. Cioc! Cioc! Stai, ma, acolo, nu ma mai ambala, ca sunt eu deja destul de turata cu ce traiesc constient. Nu mai am nevoie si de ceva boost de adrenalina inconstienta.

Pe la 3:30 pruncul ma cheama. Ramasese fara apa. A mancat pe seara toate maslinele din salata lu’ mamina-sa si acum vrea galeti de apa ca un peste in saramura ce este. M-a ajutat sa revin la pozitia acordeon impingandu-ma spre saltea cu manutele lui adormite si spunand cu ochii inchisi:

‘Mami, te ajut!’

Nu stiam daca sa rad de omusorul asta semi-somnambul care are texte in program si cand doarme sau sa plang de oboseala si durere de genunchi. Am ales sa rad si sa ma repliez pe mine cu el in brate, in asternutul plin de seminte de covrig molfait la culcare (in stilul asta o sa ne umplem de gandaci, va zic io!).

M-am retarait in pat pe la 4:15 si cand a sunat ceasul la 5:00, am zis:

‘Bogdaproste!’

Chinul de pe lume. Imi da tarcoale o tema de reflectie asa ca o sa o astern pe curat ca sa capete sens si perspectiva. A fi in relatie. Ce e aia? Sunt, asa cum imi spune si parafa, psihoterapeut de cuplu si familie, asa ca se poate deduce logic ca ma preocupa relatiile. Oricare ar fi ele.

Cum invatam sa fim in relatie? De la cine? Literatura de specialitate zice ca de la mama, ea fiind prima persoana cu care interactionam in mod constant dupa nastere si care ne ajuta sa decodificam lumea asta mare. Realitatea e un pic mai diversa de atat, caci mamele nu sunt intotdeauna in viata sau prezente fizic si/sau emotional pentru puiul pe care tocmai ce l-au fatat si atunci preia altcineva legatura atasamentului, a relatiei primordiale. Un tata. O bunica. Un bunic. Un om care poate si vrea sa ii fie alaturi puiului de om care nu intelege de ce ma-sa nu poate sa ii fie aproape.

Ascultam la un moment dat un podcast al lui Andrew Huberman care se conversa cu Dr. James Hollis, un psihanalist jungian despre relatii si pastrarea individualitatii autentice. Am ascultat-o si pe Esther Perel care vorbea tot cu Huberman despre cum oamenilor le e dat sa treaca prin 2 – 3 ‘divorturi’ in viata si ca depinde de cum gestioneaza partenerii fallout-ul, pentru ca la fel de bine pot ramane impreuna, trecand prin rupturi relationale si lucrand impreuna sa le repare cu lipici din ala fain japonez care spune o poveste de rezilienta relationala.

La noi divortul a fost irevocabil si definitiv. Cantecul de lebada ni l-am cantat de cand s-a nascut Dimi pana cand am zis ‘gata!’, fiecare cum a putut si cum a stiut. Acum ascult ‘Linger’ al celor de la Cranberries si ma tot gandesc la cat am lingarit-o in incercarea de a face sa functioneze o relatie care mergea pe roti patrate, care trecuse prin atatea incercari nefericite intr-un timp atat de scurt, incat doar o minune cereasca ne-ar mai fi putut face sa ne vedem unul pe celalalt asa cum ne-am vazut prima data cand ne-am indragostit unul de celalalt.

Dar minunea cereasca s-a orientat in alta directie, aceea a realitatii, si pentru asta sunt recunoscatoare, caci lectia renuntarii este una foarte grea pentru mine, dar atat de necesara.

Lasa tot si o sa te simti mult mai usoara!

Ca un fulg dus de vant catre norii aia pufosi care iti plac atat de tare!

Dar ce panica a fost in sufletul meu! Nu mai fusesem ‘fara de barbat’ de prin liceu. Nici nu stiam cum se face treaba asta! Eu si cu Dimi, barbatelul meu in devenire, in lumea larga. Eu la mansa! El protejat de mine… intotdeauna. Pentru Dimi, nu exista lucru pe care nu l-as face! Daca stiu ca ii face lui bine, ma teleportez pe Marte. Ca asa e cu mamele astea. Nu o fac din sacrificiu. Pentru ca trebuie. O fac pentru ca asa simt din momentul in care Puricelul asta a venit sa-mi populeze pantecul cu caldura, dragoste si bucuria vietii.

Mi-au dat lacrimile.

El ma invata sa (ma) iubesc si sa ma raportez cu gratie si cumpatare la tot ceea ce am in jur si pentru asta ii voi fi intotdeauna recunoscatoare. Pentru ca imi este cel mai intelept invatator. Din discutiile cu el ies traznita. Iau notite mentale, dar cred ca in curand voi trece la notite scrise, mai ceva ca la cursurile cu Zlate.

Anyway, gandul imi fugea la relatiile mele semnificative si la cum m-am raportat la ele. La cum le-am initiat. La cum am fost in ele. La cum am stat in ele. La cum am plecat din ele. La cum am ramas in ele. La cum raman ecourile lor in mine. Caci experimentarea unor chestii nu duce automat la invatare. Reflectarea asupra experientei, poate.

Pana acum am avut trei relatii decisive si chiar ma amuzam cand m-am casatorit spunandu-mi:

‘Third time’s a charm!’

It was, until it wasn’t. Ca asa e in tenis. Si trebuie sa imi asez in mine toate aceste straturi ca sa pot avea loc pentru straturi noi, vindecatoare, cu iubire molcoma si matura. Fara haos, dar cu pasiune. Fara drama, dar cu esenta. Fara default mode-uri, dar cu autenticitate.

40-ul bate la usa. Cioc! Cioc! Cineva zicea ca nici o faptura nu-i atat de impresionanta ca femeia la 40 de ani care a trait ceva viata si s-a cam prins in the process pe unde se pisa gaina (evident nu asta e citatul initial, dar intelegeti voi ce vreau sa zic).

Asa ca ma las sa fiu femeie la 40 de ani. Imperfecta, dar perfectibila. Specie rara care cuprinde toate paradoxurile si ambivalentele specifice. Pentru care frumusetea si gratia se manifesta prin stil si sinceritatea cu care isi poarta varsta si ridurile de expresie.

Si cata carare mai am sa imi fac prin viata asta! Ce Camino? Ce Via Transilvanica? Via Ioanica. O vad. Chiar si in bezna noptii mintii. Chiar si in haosul temporar al sufletului. Chiar si in ceata durerii. E acolo si pas cu pas voi pasi pe ea, impreuna cu cine mi-i drag si cu cine mi-i dor.

‘Pe unde mi-e mie drag, n-am cale si tot imi fac

Pe unde mi-e mie dor, fara cale ma strecor.’