Tag Archives: autoreflecție

Reviresco

Reviresco
Relatia mea cu podoabele e una simbolica. Modul in care imi aleg anumite combinatii sau le port tine de starea mea de spirit evident.
Cateodata imi sunt armura de nadejde. Alteori tandru adapost. Astazi… insufletire!
Pot povesti despre fiecare bijuterie pe care o am. Si cum sorbeam dintr-un espresso dublu si ma uitam la masinile care se perinda molcom pe strasse in ultima zi de octombrie, mi s-a aratat un vlastar de gand.
Anul trecut, cam pe vremea asta, eram ma faceam blonda. Una dintre prietenele mele bune, cand i-am aparut in prag blonda pui si imbracata din cap pana-n talpi in verde fosforescent, a zis, si pe buna dreptate:
‘Cam cat de nebuna esti?’
Iar eu i-am raspuns razand, precum punkista prinsa cu creasta-n sac:
‘Foarte!’,
si am luat-o-n brate. Dupa care, ne-am uitat ca niste ladies, la incoronarea Regelui Charles.
Tocmai ce venisem de la Romanian Jewelery Week. Si nu cu mana goala, sau mai bine zis nu cu gatul gol. Anul trecut am descoperit-o pe Giorgia de la Amalgama Jewels, iar bijuteriile ei mi-au vorbit despre mine.
Asa ca mi-am luat un lant care are agatat un pandantiv pe care este scrijelit mesajul ‘Tutto e vero’. M-a contrariat initial si voiam sa fac misto de el, dar am ales sa o intreb care-i faza cu scrisul asta pe care nu il puteam pune in niciun context.
Si atunci mi-a spus povestea marinarilor care, o data plecati pe mare, isi spuneau orice pentru a-si cultiva speranta ca vor ajunge teferi si nevatamati inapoi acasa. Am ramas afis si am zis, spre surprinderea unei alte prietene de-ale mele, ca trebuie sa am acel colier.
Dar de ce?
Nu am stat sa ma intreb atunci ce anume din acel mesaj sau din acea istorisire a rezonat cu mine. Poate pentru ca nu eram in punctul sau starea de spirit care sa imi permita sa imi pun astfel de intrebari existentiale. M-ar fi durut prea tare raspunsul lor sau chiar si simplul ecou al intrebarii in sufletul meu tulbure.
Perioada in care am fost blonda a fost una fatidica din viata mea. A fost o renuntare de sine atat de brutala incat dupa revenirea la mine, mi-am zis ca nu voi mai face asta niciodata. Nu ma voi mai abandona pentru a pastra o relatie, caci fix in acel moment relatia devine nula, vida de sens, pentru simplul fapt ca nu mai e cu mine, cea reala, ci cu o schimonosire a fiintei mele.
Eu eram marinarul, iar marea mea involburata era fix relatia mea de cuplu care ma ducea in niste zone tenebroase. Si mi-am spus si am crezut cam tot ce puteam sa imi spun ca sa ma conving ca sunt ok, ca suntem ok si ca totul va fi bine.
Ca tot raul spre bine.
Ca un sut in cur, un pas inainte.
Ca no pain, no gain.
Dar astea erau niste plasmuiri ale unei minti care stia deja ca finalul e aproape. Pe cat eram de blonda, pe atat eram de furioasa si de inchisa in mine. Musteam.
In putinele momente in care ma vedeam cu prietenii si vorbeam, ieseau atatea flori frumoase din mine, incat ma apuca si mai abitir jalea pentru ca stiam ca toate astea sunt cu un termen de valabilitate si ca o data ajunsa ‘acasa’, toate florile se vor ofili. Nu mai aveam cu ce sa le ud.
Traiam arid. Ma uscam pe picioare. Si incercam sa par vie. Cine ma stia, stia ca nu-s. Eram precum moartea… dar nu in vacanta.
Anul acesta n-am mai reusit sa ajung la Romanian Jewelery Week, dar am stalk-uit-o pe Giorgia pe Insta si am dat peste un inel frumos pe care era scrijelit un alt mesaj: ‘Avec le temps’. Pana sa il iau, s-a dat. Si am ramas usor cu buza umflata.
Dar curand mi s-a aratat altul, al carui scris nu l-am inteles neam. Scria ‘Reviresco’ si avea niste ramurele pe langa.
‘Ce e aia?’,
am intrebat-o din nou pe Giorgia.
Explicatia m-a lasat bouche-bée! Reviresco inseamna sa redevii puternic, sa infloresti din nou. Mi se face pielea de gaina cand scriu despre asta pentru ca nu imi vine sa cred cate semne imi da viata asta si cum eu incep, incet, dar sigur, sa le observ si sa le bag in san sau la cap, dupa caz.
Acum sunt roscata. Au trecut aproape trei luni de cand suntem oficial divortati. Sunt asezata sufleteste si cu planuri mari de cladit un camin stabil pentru mine si puiul meu. Am forta de munca si mi se leaga ideile cu folos. Am energie si speranta ca lucrurile se vor aseza si mai mult pana cand voi ajunge sa fiu pe deplin linistita in partile din mine care au nevoie de asta.
Zambesc si rad si ma bucur de tot binele care ma inconjoara. Il observ si ii fac loc in viata mea. Las greul, slutul si uratul sa curga prin mine, fara sa zaboveasca prea tare si sa imi strice feng-shui-ul. Si mai ales, incerc in fiecare zi sa domolesc razboinica din mine, ca sa las femeia gratioasa sa isi daca damblalele.
Just like a graceful swan floating on the surface of the water! Reviresco!

Energie creatoare

Energie creatoare
I’m in a Brancusi state of the soul. Dupa o duminica de Targu Jiu, la pas printre creatiile acestui domn, atat de revendicat de francezi, dar atat de roman pana in prasele, sunt marinata in Brancusi. Am o stare de plutire in care in cap mi se invart idei legate de forma, simplitate, natura si dragoste.
Caci totul in prezent, in viata mea, imi doresc sa se rezume la si sa se conecteze cu dragostea. Mi-am scris ‘iubire’ cu litere colorate din spuma pe geamul de la sufragerie. Ieri cand am ajuns la Coloana Infinitului am ramas fara rasuflare, dupa care am tras un oftat din rarunchi.
Mi-am adus aminte de poza alor mei dintr-una dintre singurele lor deplasari impreuna inafara casei. Nu erau in concediu. Rezolvau o treaba. Si s-au pozat, serios, luandu-se de dupa umeri, regulamentar, in fata Coloanei Infinitului. Poza o tin langa masina de scris, intr-o rama de metal si sticla pe care am primit-o ca dar de nunta.
Imi e atat de draga, pentru ca descrie fidel o constanta a vietii lor de cuplu, si anume seriozitatea. Pe principiul: viata e facuta sa ne-o traim impreuna, getting shit done together, si daca mai apare cate-o boare de romantism printre picaturi, ne vom bucura de ea, dar nu prea tare, ca avem niste treaba de facut.
Si uite cum la zeci de ani distanta m-am nimerit eu in fata Infinitului.
Acum evident ca imi rasuna in cap Infinitul celor de la The Monojacks. Previzibil, nu?
‘Numar…unu…
Fac iar pe nebunu’
Numar… doi…
Astia suntem noi
[…]
Numar… doi…
Mult amor in noi
Trei…
Imi place cand ma vrei
[…]
Cand ne-am intalnit
Ne-am iubit… infinit…’
Asa sunt eu cand fac sa imi fie bine.
Imi zburda gandurile spre zarile cele mai nebanuit de creative.
Fac conexiuni.
Am energie.
Rad.
Ma joc.
Pot sa imi cer scuze lesne.
Vreau sa fac lucrurile sa mearga.
Vad binele din oameni si din mine.
Oftez de drag si dor.
Creez.
Scriu.
Ma inspir.
Ma plec in fata creatorilor care imi sunt mentori.
Si ma uit prelung la muzele mele, iar cu inima plamadesc din dragoste.
‘Walking to Paris’ e un film biografic care descrie drumul parcurs de Constantin Brancusi din propria batatura, la Paris. Pe jos. Intre 1903 si 1904. Ca un artist si un om de geniu, nu putea decat sa isi faca singur cararea. Propriul Camino. Le chemin de Constantin Brancusi. Vara. Toamna. Iarna. Primavara. In natura.
Infruntandu-i vicisitudinile. Desfatandu-se in aura-i vindecatoare. Punandu-si propria-i natura umana fata in fata cu mediul natural. Ce poate fi mai frumos si poetic? Poate povestea lui de amor cu Maria Tanase. Oare cum or fi fost acesti doi oameni impreuna? Acesti boemi dificili si viciati alaturati intr-o uniune spirituala nemaintalnita.
Am stat mai bine de un ceas pozand forme.
Umbre.
Detalii.
Colturi de ziduri.
Frunze.
Pietre.
Lumini.
Interioare.
Exterioare.
Si dupa am zabovit mai bine de cateva ceasuri in masina, in drum spre casa, cufundata in Brancusi. Lucrurile simple sunt cele mai frumoase. Lucrurile simple sunt usor de inteles si se simt lejer. Ca un nor pufos la asfintit. Ca primul fulg de nea al iernii. Ca privirea pe care mi-o arunci din cand in cand, cand ti-e drag de mine. Ca surasul care imi apare pe buze atunci cand ma alinti scurt.
Brancusi e o stare fara de cuvinte. Si dincolo de cuvinte suntem noi, astia care suntem. Goliti de frici, de asteptari, de ‘dar’-uri si ‘ce-ar fi daca’-uri. Doar noi. Si dragostea dintre noi. Vreau sa vad ‘Walking to Paris’! Oare o sa imi placa mai mult decat Modigliani? Mai mult decat Frida? Mai mult decat ‘Goya’s Ghosts’?
Sufletul meu tomnatic se bucura de frumosul care mi-e dat sa-l simt. Sfarsit de octombrie cald.

Ești pe drumul cel bun

Ești pe drumul cel bun
N-am dormit extraordinar. M-am culcat regulamentar la orele 10:00 trecute fix, dupa ce prima adormire am avut-o impreuna cu fi-meu la 8. Da, il culc la 8. Sunt mama aia! Am dormit chinuit in patutul lui incercand sa il ajut sa adoarma, dar pare ca mai degraba ma ajuta el sa adorm pe mine.
M-am tarait la 10:00 in patul meu si cand mi-am intins picioarele facute acordeon in patutul lui, am zis ca heaven is upon us. Me, myself and my tired long legs. Am visat bazaconii, desi m-am inchinat seara inainte de culcare si nici n-am mancat inainte de culcare. De la cap mi se trage. Defectiune de fabrica.
Inconstientul bate la usa. Cioc! Cioc! Stai, ma, acolo, nu ma mai ambala, ca sunt eu deja destul de turata cu ce traiesc constient. Nu mai am nevoie si de ceva boost de adrenalina inconstienta.
Pe la 3:30 pruncul ma cheama. Ramasese fara apa. A mancat pe seara toate maslinele din salata lu’ mamina-sa si acum vrea galeti de apa ca un peste in saramura ce este. M-a ajutat sa revin la pozitia acordeon impingandu-ma spre saltea cu manutele lui adormite si spunand cu ochii inchisi:
‘Mami, te ajut!’
Nu stiam daca sa rad de omusorul asta semi-somnambul care are texte in program si cand doarme sau sa plang de oboseala si durere de genunchi. Am ales sa rad si sa ma repliez pe mine cu el in brate, in asternutul plin de seminte de covrig molfait la culcare (in stilul asta o sa ne umplem de gandaci, va zic io!).
M-am retarait in pat pe la 4:15 si cand a sunat ceasul la 5:00, am zis:
‘Bogdaproste!’
Chinul de pe lume. Imi da tarcoale o tema de reflectie asa ca o sa o astern pe curat ca sa capete sens si perspectiva. A fi in relatie. Ce e aia? Sunt, asa cum imi spune si parafa, psihoterapeut de cuplu si familie, asa ca se poate deduce logic ca ma preocupa relatiile. Oricare ar fi ele.
Cum invatam sa fim in relatie? De la cine? Literatura de specialitate zice ca de la mama, ea fiind prima persoana cu care interactionam in mod constant dupa nastere si care ne ajuta sa decodificam lumea asta mare. Realitatea e un pic mai diversa de atat, caci mamele nu sunt intotdeauna in viata sau prezente fizic si/sau emotional pentru puiul pe care tocmai ce l-au fatat si atunci preia altcineva legatura atasamentului, a relatiei primordiale. Un tata. O bunica. Un bunic. Un om care poate si vrea sa ii fie alaturi puiului de om care nu intelege de ce ma-sa nu poate sa ii fie aproape.
Ascultam la un moment dat un podcast al lui Andrew Huberman care se conversa cu Dr. James Hollis, un psihanalist jungian despre relatii si pastrarea individualitatii autentice. Am ascultat-o si pe Esther Perel care vorbea tot cu Huberman despre cum oamenilor le e dat sa treaca prin 2 – 3 ‘divorturi’ in viata si ca depinde de cum gestioneaza partenerii fallout-ul, pentru ca la fel de bine pot ramane impreuna, trecand prin rupturi relationale si lucrand impreuna sa le repare cu lipici din ala fain japonez care spune o poveste de rezilienta relationala.
La noi divortul a fost irevocabil si definitiv. Cantecul de lebada ni l-am cantat de cand s-a nascut Dimi pana cand am zis ‘gata!’, fiecare cum a putut si cum a stiut. Acum ascult ‘Linger’ al celor de la Cranberries si ma tot gandesc la cat am lingarit-o in incercarea de a face sa functioneze o relatie care mergea pe roti patrate, care trecuse prin atatea incercari nefericite intr-un timp atat de scurt, incat doar o minune cereasca ne-ar mai fi putut face sa ne vedem unul pe celalalt asa cum ne-am vazut prima data cand ne-am indragostit unul de celalalt.
Dar minunea cereasca s-a orientat in alta directie, aceea a realitatii, si pentru asta sunt recunoscatoare, caci lectia renuntarii este una foarte grea pentru mine, dar atat de necesara.
Lasa tot si o sa te simti mult mai usoara!
Ca un fulg dus de vant catre norii aia pufosi care iti plac atat de tare!
Dar ce panica a fost in sufletul meu! Nu mai fusesem ‘fara de barbat’ de prin liceu. Nici nu stiam cum se face treaba asta! Eu si cu Dimi, barbatelul meu in devenire, in lumea larga. Eu la mansa! El protejat de mine… intotdeauna. Pentru Dimi, nu exista lucru pe care nu l-as face! Daca stiu ca ii face lui bine, ma teleportez pe Marte. Ca asa e cu mamele astea. Nu o fac din sacrificiu. Pentru ca trebuie. O fac pentru ca asa simt din momentul in care Puricelul asta a venit sa-mi populeze pantecul cu caldura, dragoste si bucuria vietii.
Mi-au dat lacrimile.
El ma invata sa (ma) iubesc si sa ma raportez cu gratie si cumpatare la tot ceea ce am in jur si pentru asta ii voi fi intotdeauna recunoscatoare. Pentru ca imi este cel mai intelept invatator. Din discutiile cu el ies traznita. Iau notite mentale, dar cred ca in curand voi trece la notite scrise, mai ceva ca la cursurile cu Zlate.
Anyway, gandul imi fugea la relatiile mele semnificative si la cum m-am raportat la ele. La cum le-am initiat. La cum am fost in ele. La cum am stat in ele. La cum am plecat din ele. La cum am ramas in ele. La cum raman ecourile lor in mine. Caci experimentarea unor chestii nu duce automat la invatare. Reflectarea asupra experientei, poate.
Pana acum am avut trei relatii decisive si chiar ma amuzam cand m-am casatorit spunandu-mi:
‘Third time’s a charm!’
It was, until it wasn’t. Ca asa e in tenis. Si trebuie sa imi asez in mine toate aceste straturi ca sa pot avea loc pentru straturi noi, vindecatoare, cu iubire molcoma si matura. Fara haos, dar cu pasiune. Fara drama, dar cu esenta. Fara default mode-uri, dar cu autenticitate.
40-ul bate la usa. Cioc! Cioc! Cineva zicea ca nici o faptura nu-i atat de impresionanta ca femeia la 40 de ani care a trait ceva viata si s-a cam prins in the process pe unde se pisa gaina (evident nu asta e citatul initial, dar intelegeti voi ce vreau sa zic).
Asa ca ma las sa fiu femeie la 40 de ani. Imperfecta, dar perfectibila. Specie rara care cuprinde toate paradoxurile si ambivalentele specifice. Pentru care frumusetea si gratia se manifesta prin stil si sinceritatea cu care isi poarta varsta si ridurile de expresie.
Si cata carare mai am sa imi fac prin viata asta! Ce Camino? Ce Via Transilvanica? Via Ioanica. O vad. Chiar si in bezna noptii mintii. Chiar si in haosul temporar al sufletului. Chiar si in ceata durerii. E acolo si pas cu pas voi pasi pe ea, impreuna cu cine mi-i drag si cu cine mi-i dor.
‘Pe unde mi-e mie drag, n-am cale si tot imi fac
Pe unde mi-e mie dor, fara cale ma strecor.’