E joi si imi permit sa fiu boema. Sa ma tolanesc lejer pe un scaun de cafenea si sa imi las timp sa scriu.
Ploua in luna lui martie. Aerul de primavara salta pletele in vant. Fustele au devenit dintr-o data mai scurte. Ochelarii de soare se potrivesc de minune cu zambete… tot de soare.
Am inviat cu totii sub o forma sau alta. E bine sa fii viu, dar e cu atat mai bine sa te si simti viu. Viii cu viii si mortii cu mortii.
Technically speaking.
Si totusi ce de vii morti mai bantuie strazile… Si ce de morti sunt atat de prezenti in vietile noastre ca mai avem un pic si le punem si-un tacam la masa.
O stiti pe aia cu autoanularea? Cu datul propriilor nazuinte, aspiratii, vise pe mut pana cand le sapi o groapa in gradina si le indesi acolo pentru binele tuturor?
Luni imi zicea cineva ca frica (si mai cu seama frica de moarte) ne guverneaza existentele precum un dictator in ascensiune (asta am bagat-o de la mine).
Poate… Nu zic nu. La mine frica apare cand sed de ma uita Dumnezeu ruminandu-mi gandurile pana cand devin schelete de idei fara cap si fara coada.
Eh si evident ca ma mai trezesc dand-o cu bata in balta si atunci mi-e jena, nu neaparat frica.
Daca as fi in magazinul cu frici, proband una cate una, probabil mi s-ar potrivi cel mai bine frica de a nu fi vazuta, luata in considerare, valorizata.
Aia e intr-adevar futere!
Hahaha! E o reclama la Dr. Oetker despre o tanti care a inceput sa faca prajituri #farafrica. Pot sa rad de ea? Aparent da! Fara frica! :)))
Fiecare cu frica lui in viata asta. Mi-a fost si mie frica o data ca nu-mi iese bechamelul, dar pana la urma a iesit absolut providential.
Eu mi-am petrecut zile intregi pe canapea alaturi de frica mea. De fapt era un soi de lousy tea party cu mine, frica, deznadejdea, furia, frustrarea, tristetea si autocompatimirea.
Purtam trening-uri cu doua masuri mai mari. Era dress code-ul acceptat. Interesanta treaba! Terapie de grup ce sa mai… Externalizarea emotiilor si intrarea in conversatii abstracte cu ele.
Furia: In pana mea, ai stat toata ziua pe canapea uitandu-te la Netflix. E a doua oara cand vezi serialul ala. Il stii deja pe dinafara. Scoala-te si fa ceva! Orice! Crezi ca isi vor da seama ce minunata esti daca nu iesi din casa? Bai iti irosesti zileleee! Trece viata pe langa tine! Unde ti-e rezilienta? Unde ti-e determinarea? Unde-s pistoalele? Unde-s pumnalele?
Frica: E de cacat. Astia habar n-au cine sunt si ce pot sa fac. Nici nu ii intereseaza. Daca or sa creada ca nu-s buna de nimic? Daca aici chiar nu sunt buna de nimic. Ei sunt breji, eu sunt defecta. Ma imbrac prea colorat. Vorbesc cu accent de Europa de Est. Nu am experienta profesionala aici. Nu stiu mersul lucrurilor. Mi se par cu totii niste dubiosi.
Frustrarea: Bai, stii cata viata si experienta si scoala si zvac zac in mine? Si ce fac toata ziua? Trimit CV-uri, am interviuri retarde cu oameni care ma intreaba lucruri anoste si se uita la mine incercand sa descifreze ce natie sunt, dupa care se uita pe pasaport si gata. They have figured me out! Dupa care o dau in monoloage condescendente despre cum tre’ sa fac si sa dreg pentru ca ei nu stiu ce-i aia formare level 7. Ei vor level 3, prietene! Pai in ma-sa: 7 e mai mare decat 3!
Deznadejdea: Poate asa trebuie sa fie… Sa incep de jos. Sa stau jos. Sa ma repozitionez. Cu ce sunt eu mai speciala ca altii care au facut acelasi lucru inaintea mea. Pana una alta, is cam parazita asa. Am idei multe, dar nu fac mai nimic. So, survival zero. Daca asta era o padure si ar fi trebuit sa ma descurc singura, m-ar fi papat astia de multa vreme.
Tristetea: Mie asa un dor de toate ale mele. Pe aici nu ma identific cu nimeni si nimic in mod special. E un spleen fara de sfarsit in care oamenii se trezesc, o ard intr-o lehamite mascata de rictusuri de pseudo-joie de vivre, fut in gura pe cine prind in cale pasiv-agresiv sub covorul persan al procedurilor si diferentelor culturale, dupa care se intorc acasa, intre peretii lor subtiri unde nu tipa pentru ca nu se cade (poate doar ocazional in vreo perna), vegeteaza innabusindu-si orice forma de manifestare, iar seara cad lati dupa atata efort si fuga de ei insisi.
Autocompatimirea: Bai saraca de tine, cate tre’ sa induri. Astia-s toti niste rai si prosti si cacanari. Cica integrarea migrantilor my ass. Interviuri de grup unde ajungi sa stralucesti pentru ca esti singura care nu traieste din ajutor social si stie ceva engleza. Cate sacrificii, muica! Pentru ce? Ce cauti? Ai gasit?
Io: Ce de voci in capul meu. Nu ma plictisesc deloc, dar nici bine nu mi-e. Si totusi, fara a fi masochista, zic ca trebuie sa traiesti ce alegi. Sa simti. Sa urli. Sa strigi. Sa strangi din dinti. Sa plangi. Sa razi. Sa incerci. Sa nu-ti iasa. Sa mai incerci o data. Si inca o data. Pana cand iti dai seama ce vrei. Unde vrei sa fii? De ce? Cu cine? Si atunci in sfarsit vezi ce fain functioneaza treaba cu invatarea experientiala.
Hic et fucking nunc!
P.S.: Aceste crampeie introspective au fost procesate literar retroactiv.
