Category Archives: Existential Dilemmas

Dec9

Mos Nicolae, ursul si sensul vietii

Posted on by
Mos Nicolae, ursul si sensul vietii
Un Mos foarte drag mie i-a pus in ghetute lui Dimi cartea ‘Ursuletul de plus si animalele’. Inainte de a i-o da pruncului, muma-sa cuprinsa de curiozitate si sete de noutate, a savurat-o din scoarta in scoarta.
Sambata dimineata.
Pe ploaie.
Pe marginea patului. Inainte de plecare.
Cu fiecare pagina pe care o dadeam ma simteam din ce in ce mai ursoaica de plus.
Peticita…
Prespalata…
Ponosita…
Deznadajduita…
Desi aparent nu aveam vreun motiv, caci ma pregateam sa plec in cautarea mea. Am plecat… M-am cautat… Si m-am gasit… Intr-o oglinda de hotel. La 3 dimineata. Nu m-am mai vazut atat de clar printre lacrimile care imi siroiau pe obraji si rimelul scurs de mults vreme. Ochii spun povestea pe care mintea vrea sa o nege, iar gura incearca din rasputeri sa o rationalizeze.
Ursuletul de plus pleaca la drum in cautarea sensului pe lumea asta. Si se intalneste, asemenea unui erou de basm, cu diferite personaje, care ii vorbesc cert si raspicat despre sensul lor in viata, si cand il intreaba despre sensul vietii sale, iar ursul zice ca nu stie, ii spun, din nou, scurt, ca e degeaba pe lumea asta, daca habar nu are care ii este sensul vietii.
Oare nemtii care or fi scris povestea asta sunt fani Viktor Frankl? Or fi facut Auschwitz-ul impreuna? M-am dus prea departe cu umorul negru? Scuzati-mi franchetea acida. Asa mi se intampla cand sunt un pic suparata pe mine. Ma avant in iuresul cuvintelor taioase, printre care ma invart precum o testoasa ninja pe Magneziu de 1000. Crounching tiger, hidden dragon style.
Intotdeauna mi-a fost simplu ca ‘buna ziua’ sa spun de ce sunt pusa eu pe pamantul asta. Cum spunea un fost elev de-ai mei sunt ‘doamna cu multe certitudini’, iar asta era una dintre ele. Si inca este. Sunt un om care vrea sa faca bine de jur imprejur. Cum poate. Cum stie. Cum e mai potrivit pentru cel caruia i-l daruieste. Binele.
Vad binele din oameni. Si cand iubesc ma arat cu tot ceea ce sunt. Iar pe omul de langa mine il vad in aura potentialului nespus, dar simtit. Am mai scris, nu demult, despre efectele secundare pe care le are acest gen de mindset miraj pentru mine.
In spatiul dintre noi doi, oricare ai fi tu, si oricare as fi eu, din multitudinea fatetelor noastre umane, tind sa reactionez cu ceva frica de a-l lasa gol.
Asa ca il umplu.
La refuz.
Excesiv.
Cu neastampar.
Cu nestare.
Si fac.
Si scriu.
Si organizez.
Si ma foiesc.
Si ma duc.
Si ma intorc.
Si ma sucesc.
Fara a avea vreo asteptare declarata. Eu aceasta creatura fantastica la granita dintre robot si sfant, lepadata de asteptari. Dar in interior vreau tot. Pentru ca merit tot. Tot ce poate fi mai frumos intr-o iubire.
Vreau plimbari pe strada de mana.
Vreau culculuseli molcome pe canapea.
Vreau dragoste cu nabadai.
Vreau mic dejun impreuna.
Vreau imbratisari sub plapuma.
Vreau discutii serioasa despre geopolitica.
Vreau planuri impreuna.
Vreau libertate in cuplu.
Vreau atasament si drag.
Vreau intelegere si compasiune.
Vreau pe dracu’, pe lacu’ si pe tac’-su.
Dar cumva, cineva, candva, mi-a implantat in cap faptul ca eu as putea fi o robotica sfanta al carei scop in viata este sa se muleze pe nevoile celui iubit si sa se metamorfozeze kafkian pe cale de consecinta. Cand ma priveam in oglinda am dat masca sfintei robotici in laturi, si am ramas eu. Femeia asta care le vrea pe toate. Deodata. La pachet. Fara jumatati de masura. Fara compromisuri dureroase. Dar cu intelegere pentru faptul ca nu pot fi totul pentru cineva, asa cum cel de langa mine nu imi poate fi totul.
Esenta relationala asa cum o vad este de a ne intalni la nivelul nevoilor si dorintelor noastre, fix acolo unde suntem fiecare, si sa ne dam, benevol, cu drag, lucrurile de care avem nevoie fiecare.
Iubire.
Timp.
Conexiune.
Cuvinte.
Fapte.
Libertate.
Intelegere.
Acceptare.
Compasiune.
Onestitate.
Tot ce conteaza. Ca sa conteze cu adevarat. Dupa ce am terminat de citit povestea ursuletului, si mi-am parcurs si ceva drum, tagadam, tagadam, cu trenul, intr-un weekend gri de decembrie, mi-am parcat costumul de robosaint. Si acum ma tin asa cum sunt, cu toate asteptarile, experientele, emotiile si sperantele. Si mi-am gasit un pic de liniste. La care voi adauga in curand niste stelute.
De camin.
De asezare.
De drag si de bucurie.
De noi inceputuri.
Cele rele sa se spele. Cele bune sa se adune.
Dec1

Despre ascunzis

Posted on by
Despre ascunzis
Am ramas gandindu-ma la ascunzis. Si ar fi nedrept sa spun ca oamenii se ascund doar pentru ca se simt neintelesi de cei de langa ei, pentru ca nu e tocmai asa.
Si aici intervine vitalitatea, erotismul si soapta clandestinitatii umane. Ne place sa ne jucam. Ne mentine in viata si tine aprinsa dorinta in noi. Dorinta de a trai in principiu si tot ceea ce deriva de acolo. Sa alergam. Sa ne ascundem. Sa ne surprindem. Sa radem in hohote. Ca intr-o joaca de copil care este cum nu se poate mai profunda pentru adultul din noi. Este aer. Este o gura de aer cand iesi la suprafata dupa o scufundare in tot ceea ce trebuie sa faci in viata.
Una dintre cartile pe care i le citesc lui Dimi, ‘Home Is Where Your Heart Is’, are o portiune care zice: ‘Home you can be anything you want to be without anyone knowing’, sau ceva asemanator. Parte cu ‘without anyone knowing’ este cea de interes.
De ce avem lucruri pe care le tinem doar pentru noi? Acolo, aproape de our core?
Poate pentru ca sunt atat de intime incat daca le-am spune, ne-am dezgoli periculos de tare in fata lumii.
Poate pentru ca sunt atat de pretioase pentru voi incat daca le-am impartasi, ar insemna automat ca si dam parte din ele altora, cand tot ceea ce vrem este sa le pastram hulpav, pe de-a-ntregul, pentru noi.
Poate pentru ca tocmai clandestinitatea si misterul sunt cele care le ofera o aura de je ne sais quoi care ne face bine.
Si stiti? E bine sa faci des lucruri care iti plac, asa cum vrei tu. Nu pentru ca trebuie. Ci pentru ca vrei! E misto sa vrei, sa faci si sa stai cu sentimentul ala de reusita. De am facut cum am vrut eu. Nu-i nimic egoist in asta! E eliberator. Ca ai libertatea de a jongla cu contexte in care ‘trebuie’ si cu ocazii in care ‘vreau’, la care se adauga si putinele instante in care ‘pot’ rasare ca un soare din mare intr-o zi de vara pe plaja la 2 Mai.
Esther Perel zicea ca dragostea are nevoie sa stie, in vreme ce dorinta se hraneste cu mister. Fix cu partea aia care nu stie si nici nu vrea sa stie, pentru ca stie ca fix atunci cand va stii mai mult, caleasca se va transforma in dovleac.
Si cum facem sa fim acolo, precum fiddler on the hot roof, care iubeste destul si doreste indeajuns cat sa ii dea culcusul grijii celui de langa, dar sa ii si cultive si nesatul?
Ascult o piesa care zice ‘e finita la poesia’. Nu-s de acord! Poezia nu se termina niciodata. Este ca un fular pe care il tot tricotez precum Penelopa si pe care nu il desir noaptea ca sa am de unde reincepe a doua zi, ci il salt in valuri ca sa imi formeze o cale catre marea din tine, mai Ulise!
S-a schimbat piesa. ‘Mi Fido Di Te’. Mi fido di te, cosa sei disposto a perdere… De multe ori mi se intampla sa ma uit la anumiti oameni si sa stiu din prima ca sunt ceea ce imi trebuie. Ca daca ii dezbraci de toate mastile sociale, acolo, in ascunzis, sunt buni. Asa cum mi se intampla sa ma ciocnesc de unii oameni care par ce trebuie, dar nu-s. Si o simt pana in varful firelor mele de par, dar nu o pot explica.
Asa mi s-a intamplat cu tipul care ne-a dus cu balonul in Cordoba. L-am vazut si am stiut ca suntem in siguranta. Evident ca pot explica cum am ajuns atat de repede la concluzia asta, dar asta ar ucide misterul acelei povesti frumoase de Craciun. S-a intamplat acum 6 ani. Ce frumos a fost!
Calatoritul este o forma de fuga clandestina. Intr-un alt loc. Unde nimeni nu te stie, dar te poate cunoaste. Unde nimeni nu te judeca, dar te poate intalni din priviri.
V-am spus ca mi-e dor de Italia? Cred ca de la faptul ca imi marinez fiinta in muzica italieneasca de… ceva vreme. Pana acum am fost in Roma, in Como, in Milano, in Napoli, in Bergamo si in Stresa. Fiecare cu atmosfera proprie de ‘dolce far niente’.
Roma mi-o amintesc furtunoasa, grabita si intortochiata.
Como limpede, proaspat si nesfarsit.
Milano torid, artistic si maiestuos.
Napoli cu zarva si un farmec aparte care iti permite sa fii si intelectual si marinar deodata.
Bergamo muntos, pitoresc si insorit.
Iar Stresa… pfff… Stresa e ceva dintr-o alta lume. Luxurianta, semeata si spectaculoasa.
Mai vreau. Vreau Cinque Terre. Vreau Italia-n lung si-n lat. De la tara la oras si retur. Cu dialoguri romane si cafele ristretto. Cu starea aia sufleteasca care nu-ti da pace, si chiar daca ar incerca, nu ai lasa-o tu. Ca o vrei… Te hraneste… Are grija de partea aia din tine careia i sclipesc ochii cand vede… nesfarsitele posibilitati ale vietii.
Nov30

(Con)sensul vietii

Posted on by
(Con)sensul vietii
De unde, din noi, vine dorinta de a ne ascunde? Cum apare aceasta optiune, cum ca in loc de a le arata oamenilor cine si cum suntem, alegem sa ne disimulam. Intentiile… asteptarile… visurile… orgasmele.
Ups! That escalated quickly! De unde si pana unde? Ce legatura are, ma rog, sula cu prefectura? Motivele pentru care ne ducem in directia neautenticitatii sunt diverse. ‘Sunt bine!’ este cea mai uzitata minciuna de pe acest glob.
Poate la concurenta cu ‘Nimic…’ atunci cand ne intreaba cel iubit ce avem, iar noi, pentru ca… ca… si ca… ne ducem direct in ‘Nimic…’. De fapt in nimic. Caci lipsa autenticitatii in relatii duce la un mare si dureros nimic.
Si aici revin la vesnica relatie primordiala mama – prunc in care botul de om invata cum reactioneaza un alter la ce, cine si cum este el. E cu dragoste si acceptare? Cu confuzie si zbucium? Cu frustrare si fuga? Cu dezgust si neacceptare? Cu ura si cu judecata? Cu tristete si cu resemnare?
Continuum-ul asta al iubirii si acceptarii relationale e mai degraba un carusel, in care, avem impresia ca putem decide ce si cum este cineva mai mic sau mai mare, cu care ne impartim viata.
Pfuaaaa! Catama delirul de grandoare, stimati telespectatori! Asa cum nu putem controla bebelusul care face pipi fix atunci cand te intinzi dupa un scutec nou, in acelasi mod nu putem controla adultul pe care sufletul il duce intr-o explorare de sine care nu converge cu omul langa care a crescut si pe care l-a iubit in procesul sau de maturizare.
Alt… Control… Delete… Task Managerul zice ca trebuie oprite toate incercarile noastre de control extern ca s-au blocat de multa vreme. Ne blocheaza relatiile si ne duc intr-o zona in care nu prea ne place de noi.
Libertatea de a fi asa cum vreau eu sa fiu este cea mai inalta nazuinta a adultului din mine. Copilul din mine va fi intotdeauna liber, dar atunci cand adultul ii ofera spatiul si timpul sa fie din nou liber, dar cu ceva minte si visuri de adult la pachet, atunci apar miracolele.
Se ridica valurile de pe ochi.
Se deschid cerurile.
Se cern prejudecatile.
Se astern simtaminte dintre cele mai neasteptate.
Se lasa cu iubire de sine.
Si cu iubire de tine.
Oricare ai fi din noianul de oameni care priveste in aceeasi directie cu mine. Si care nu vrea sa ma bage in nicio cusca, fie ea si din aur cu diamante. Cu promisiuni monogamice. Cu apartamente la cheie. Cu iubiri idilice. Cu the white picket fences.
La un moment dat, destul de intens, un om s-a uitat la mine si a zis: ‘Dorinta ta de independenta nu este compatibila cu ideea mea de relatie’. Si atunci am inceput sa ma joc de-a v-ati ascunselea. Cu mine. Si am devenit atat de buna, incat la un moment dat nici nu ma mai puteam recunoaste in oglinda.
Ma uitam la doamna care se reflecta in geamul sclipitor din baie si ma intrebam:
‘Tu… cine… esti?’
Incredibile lucrurile pe care suntem in stare sa (ni) le facem manati de ideea (gresita) ca deservesc scopul nobil al iubirii si al uniunii cu un celalalt care nu ne mai vede, sau poate nu ne-a vazut niciodata asta cum suntem. Sau poate nu ne-am aratat noi, de frica sa nu fim respinsi, sa nu fim iubiti, sa nu fim doriti.
Si vine si momentul in care, cu o mare doza de fachitol, si cu aceeasi dorinta de independenta care imi caracterizeaza naravul, ma arunc cu capul inainte (inca o data), asa cum sunt.
Cu toate.
Complicate.
Dubioase.
Alambicate.
Duale.
Neterminate.
Neincepute.
Dau la o parte ‘mi-e frica’ si bag niste ‘mi-e curaj’. Si ceea ce se intampla este precum noptile albe de la Sankt Petersburg combinate cu Aurora Boreala. Eu. Tornada si curcubeu. Nejudecata. Doar iubita. Cu muuuulta libertate.
Cum e oare sa iubesti pe cineva in libertate? Si cum sa te lasi iubit tot in libertate? Sa nu mai fii un animal de zoo care numara gratiile si isi planifica evadarile? Sa fii un animal care cutreiera padurile sale interioare in tihna, se bucura de cerul liber, de vantul napraznic al iernii si de libertatea de a-si alege cararea?
Animalul din mine e fericit.
Nov19

Scriitură în cinșpe acte

Posted on by
Scriitură în cinșpe acte
Plec de la munca. Deja e noapte. Am in gand sa scriu de mai bine de o saptamana, dar nu mi s-au legat secundele-n minute si minutele-n ore de tihna si reflectie. Bat clopotele la Casin de zici ca-i Sântãmãrie! Dar nu-i. Ma uit cuprinsa de curiozitate in calendar, dar nu ca mata.
Sunt sfintii Platon si Roman! De ce bat clopotele, Platon? Cica ceva cu ocrotirea uniunii conjugale? Bati cam tarziu. Eu zic sa mergi sa bati la alta masa ca aici uniunea conjugala s-o dizolvat de fo’ trei luni.
Zilele astea m-am adancit intr-un soi de hibernare precoce. Tre’ sa-mi vina ciclu si sunt intr-o stare pe care, culmea, un prieten barbat, a reusit sa o inteleaga si sa o contina cel mai bine spunandu-mi molcom:
‘Ia-ti tampoane si du-te si odihneste-te!’
Stiti voi cum e vorba aia: ajuta la, dar nu tine loc de vindecare. Sunt ca o ursoaica in cautare de consolare si confort. Confort 1 sa fie, va rog! Decomandat sau semidecomandat. Cu balcon si cada. Si cu parchet in braduti si o gresie de culoare decenta. Fara calciu pe pereti si scheleti in dulap. Nu de alta, dar unde ii mai bag pe ai mei cand ma mut?
Scriu din 41, cu coatele pe langa mine, asezata regulamentar, pe scaunul din mijloc dintr-o suita de trei. Vreau un cuib. O vizuina. Un culcus. Pentru mine si pentru puiul meu. Sunt in cautari. Si in visari. Si in discutii. Si calcule. Si planuri. Mari.
Visez la liniste! Asta da lux! La o pianina si un perete plin cu arta. La un lampadar care sa imi lumineze randurile in timp ce stau si citesc pe fotoliu cu cartile din biblioteca uitandu-se tematoare la demersul exhibitionist pe care il demarez cu una dintre suratele lor de raft.
Nu sunt o carte deschisa, desi imi place sa umblu in chiloti prin casa. Am gura sloboda, dar pe lucrurile importante sau pe alea care (ma) dor ca dracu’ tac ani de zile.
Mi se spune ca sperii. Mi se mai spune ca sunt aroganta. Si agresiva. Nu zic nu. Sunt o carte ferecata pe care o pot deschide putini si citi si mai putini. Sunt complicata nu pentru ca asa e trendul, ci pentru ca asa m-am modelat sub presiunea sau relaxarea procesului meu de devenire umana.
Tre’ sa cobor la prima. Brb.
O ora mai tarziu. In pijama pe un scaun de bar din bucataria mea open-space. Cu Vasco Rossi pe fundal. Cu ceva M&Ms la bord. Si o agitatie sora cu mancariciul in cur. Facut cumparaturi. Aruncat gunoi. Spalat vase. Trebuie sa ma duc sa culeg pruncul.
Si eu? Eu cand? Am stat la munca ca sa recuperez dimineata pe care mi-am petrecut-o rezolvandu-mi viata la fel de complicata ca protagonista ei. Pfff. Vreau sa ma asez si sa scriu. Sa ma va descriu. Asa, cu gajaiala lui Rossi. Ca sa ma cititi ca pe un Soljenițîn si sa va pic greu. La fel de greu cum ma simt acum. Cum ca nu ma pot tine si cuprinde de grea ce sunt. Sau imi par.
Starile mele imi atarna de gat ca in bolovan de dimensiuni astronomice cu care nu prea imi vine sa ies la plimbare, ca tare mi-e ca ma va duce instinctiv catre o apa. Sa ma invete sa inot cu el legat de gat! Ca io asa invat! Cand nu mai am incotro. Aiurea. Am fost cam rea aici cu mine. Nu o prea meritam.
Invat si din placere si curiozitate, dar lectiile care mi-au ramas scrijelite in vintre sunt cele in care contextul m-a rapus, dupa ce i-am ignorat urgenta cu gratie, autosugestionandu-ma ca:
‘Everything’s gonna be alright…’
Cateodata nothing is alright. Cateodata e ok sa fie asa. Alright? Capisci? Greu, maica, greu! Tre’ sa ma imbrac sa ma duc sa il iau pe Dimi. Nu am terminat. Om vedea cand oi putea. Scriitura in cinspe acte. Asta da dorinta de (re)creatie!
Sunt imbracata-n roz bonbon. In fata liftului. Si imi zic lent:
‘Stai cu starea asta. Nu fugi de ea! Nu fugi de tine! Esti ok asa cum esti! Nu te da pe mut. Asculta vuietul din tine si poate o sa te intelegi un pic mai bine.’
Imi face bine aerul rece si aspru al serii. Scot aburi pe nas. Imi vine sa fumez mult. Sa mananc mult. Sa beau mult. Sa orice mult. Pana cand multul ma acopera si nu mai raman din mine decat ochii. O pereche de ochi ale caror pupile cauta iesirea din labirint. Cauta solutia. Cauta potiunea. Cauta linistea. Vreau sa ma linistesc in zonele unde am nevoie.
Ca de goana nebuna prin viata, aia datatoare de vitalitate si sens nu m-am saturat. M-am saturat in schimb de bazaitul asta de fond. Stiti cum se simte? Ca becul ala caruia i se duce filamentul si zazaie neincetat, dar nu poti sa il stingi ca ai nevoie sa vezi ce se intampla in jur, iar night gogglesii sunt in service. Nu mai vreau zazaieli si bazaieli de fond.
Vreau muzica, ritm si melodie! Dupa care liniste, ca sa pot savura pe deplin latenta auditiva a ceea ce am audiat. Ca sa ma pot lafai in amintirea unui cantec frumos. Si sa pot pune capul pe perna seara la culcare impacata cu gandul ca eu am plamadit linistea din zgomot infernal si tihna din haos. Mi-am terminat snopul de ganduri. Mi-a venit si baiatul.
Am galopat cu el pana acasa. Pe holul de la intrarea in bloc un baiat cu un trandafir roz in mana si o sclipire de iubire in priviri.
E a doua zi. 5 dimineata. Azi-noapte am facut naveta intre patul meu si patul lui Dimi pentru ca omusorul asta a inceput sa se teama de propriile produse inconstiente asa ca striga din toti rarunchii ‘Mamaaaaa’ cand crezi si tu ca ai ragaz trei secunde sa iti intinzi picioarele in patul tau de om mare.
Revenind la scena holului. Baiat indragostit lulea cu un trandafir roz in mana asteptand liftul sa mearga la iubita lui. Dimi zice surprins:
‘Domnul are o floare in mana…’
Tipul se uita zambind la el, iar eu ii soptesc:
‘Da, iubire, are un trandafir pe care cred ca i-l va da unei domnisoare. Ca asa fac baietii din cand in cand. Le cumpara flori fetelor.’
Dupa ce si-a inmagazinat si aceasta nota mentala, ne urcam in lift usor inghesuiti. Tipul continua sa se uite bland la Dimi si il intreaba:
‘Vrei sa il mirosi?’
Dimi da din cap si isi intinde gatul precum o girafa sa ajunga la floare.
Se deschid usile, iesim cu grija din lift si ne luam ramas bun. Dimi cugeta in continuare la domnul cu trandafir si domnisoara careia ii era destinat.
Intram in casa. Incepe sa vorbeasca de Arianna, o colega de gradi care tocmai ce a plecat de tot in Anglia cu parintii ei. La culcare isi readuce aminte de ea si imi zice, uitandu-se fix in ochii mei:
‘Mami! Stii? Eu si Arianna ne-am cam iubit…’
Imi vine sa plang, dar in acelasi timp sufletul meu nu poate sa nu se deschida si sa primeasca toata imensitatea acestui om mic.
‘Da, mami, stiu ca v-ati iubit!’
Si stau acum, la 5 dimineata, pe buda, si ma intreb:
‘Oare n-ar fi mai usor sa intrebam un copil cum se simte dragostea daca ne-am pierdut calea si parca nu mai stim cum arata?’
Nov11

Love, Loss, Pain & All that Lives In-Between

Posted on by
Love, Loss, Pain & All that Lives In-Between
Ieri m-am oprit. Mi-am luat inima in dinti si am facut-o si pe asta. Mancariciul era in continuare acolo si imi mai soptea din cand in cand:
‘Nu vrei sa mergi la un film la Elvira? Sau poate sa te vezi cu cineva la o cafea? Sau poate doar sa iesi la o plimbare? Orice numai sa nu stai in casa. Cine stie ce idei iti mai vin daca stai in casa?’
Si asa am tinut-o o bucata buna de zi. Cu frecusul asta intern care ma imbia la a nu ma uita la mine. In mine. La a ma lasa pe mine pentru orice altceva. De ce fac asta cu atata lejeritate oare?
Hooverphonic – Eden. Nu am mai ascultat piesa asta de mult.
‘I never tried to reach your Eden.’
Ca sa il citez pe Alin Ușeriu:
‘Mi-o crescut iarba in prag.’
My Eden is more like the garden from Great Expectations, but I am nothing like that old lady, nor am I that young lady. Nonetheless, I am a lady.
Ma simteam destul de singura ieri. Fi-meu era la taica-su. Toata lumea era culculusita in numar par care prin case, care prin restaurante. Era o zi cu sot. O zi para. O zi in care nu cadra sa fii singur cuc, tu cu ale tale. Asa ca mi-am zis:
‘Challenge fuckin’ accepted. I actually like myself. My new updated version of me.’
Asa ca m-am ocupat de casa mea. Am facut cumparaturi. Am spalat. Am strans. Am organizat. Am facut curat. Am spalat vasele. Am aranjat. Am spalat si perdelele si draperiile. Da, cam atat de speriata de ce avea sa iasa din mine daca sed oleaca la cugetare, eram oameni buni. Incat am simtit nevoia sa spal si draperiile. Acum cine are draperii si perdele curate, a? Io, io, io!
Dupa ore de misunat mai ceva ca o gospodina dedicata misiunii de a-si face caminul luna, am gatat cu toate. Ma tot gandeam sa fumez o tigara, dar efectiv nu mi-am dat timp nici pentru asta. Nu, nuuu. Cand fumezi incepi si reflectezi si asta, pe vremea asta, in vremurile astea, este ex-clus! M-ai inteles?
Am si mancat cate ceva. De confort… sa fie! Si acum cand ma uit la mine imi dau seama ca mi se activase si patternul de mancat pe fond de stres. Stresul, dragul de el, era latent, ca doar nu o sa facem circoteca asa, pe nepusa masa. Intotdeauna am avut o anxietate civilizata. Ea sta acolo si roade in mine, fara sa deranjeze pe altcineva. Ba, mai mult! Toata lumea in juru’-mi crede ca sunt absolut in regula, dar stiti vorba aia:
‘Undeva, in interiorul bocancului meu, o soseta mi se prelinge pe calcai.’
De data asta undeva in interiorul sufletului meu, incepea sa ma doara. Ca sa catalizez momentul, dupa ce fugisem de dansul cat fu ziulica de lunga, mi-am amintit ca, undeva, acum mai bine de o luna, incepusem sa ma uit la ‘Call Me By Your Name’.
O prietena mi-a spus:
‘Bai, e greut filmul.’
Pe Facebook imi aparusera la un moment dat niste snapshot-uri din discutia tatalui cu fiul sau de la finalul filmului si mi-au placut atat de mult incat am zis ca trebuie sa ii vad si finalul.
Orice inceput trebuie sa isi gaseasca si un sfarsit, caci lucrurile lasate asa in coada de peste, se imput repede si incep sa putrezeasca in tine si mai dai si la altii care chiar nu au nicio vina. Vazusem o ora. Mai ramasese o ora. Nu o sa va stric placerea de a-l viziona cu spoilere.
Ceea ce o sa va spun in schimb, este ca este un film atat de romantic si sensibil cum rar mi-a fost dat sa vad. Melodia de la final, ‘Visions of Gideon’ a lui Sufjan Stevens mi-a pus capac. Bai si am inceput sa plang. Si am plans. Si am plans.
Si am plans. Am pus-o din nou acum. Deja imi dau lacrimile… din nou. Stai chill, ca abia te-ai machiat si e luni dimineata. Nu te duci buhaita de jale la munca. Nu se face!
‘I have loved you for the last time. Is it a video? Is it a video? Is it a video?’
Filmul asta vorbeste in tomuri despre sensibilitatea umana si despre valoarea pe care emotiile o au in devenirea noastra ca oameni. Ca oameni in adevaratul sens al cuvantului. Doamne, ce dor imi este de Marian! El, asemenea tatalui din film, avea acest dar nemaipomenit: sa vada in tine pana la coaste si mai departe. Sa ma simta si sa imi dea povete despre viata, iubire, moarte si altele.
De data asta i-am scris unei prietene. Cea cu care vorbisem initial despre film. Mi-a raspuns instant. I-am spus ca am vazut filmul si ca plang ca proasta. M-a ascultat tastand, in timp ce imi curgeau mucii pe tigara pe care in sfarsit o fumam pe balconul ud de ploaia asta de noiembrie. Ascultam Cinematic Orchestra. Ceva cu Home.
Tocmai ce imi postasem un story despre cum acasa imi e cel mai bine. Acasa in mine, era nota de subsol. Acasa in mine. Imi e cel mai bine. Si atunci cand imi e rau, imi e bine. Pentru ca binele nu poate exista fara rau. Iubirea nu poate exista fara durere. Ca asa e viata.
Iubirea fata de fi-meu nu poate exista fara dorul mistuitor pe care il simt in weekend-urile in care nu este langa mine. Iubirea fata de oamenii cu care aleg sa merg de mana pentru o bucata de vreme si de viata nu poate exista fara durerea futerii de meci.
Stiti fenomenul asta? Va este familiar? Cand se fute meciul? Ma scuzati, sunt prea triviala in exprimare? Sa fie oare ascendentul de vina sau doar naravul care mi-a fost dintotdeauna unul deschis. Ce e in gusa e si in capusa. Futerea de meci este de fapt, pentru mine, momentul maxim de realizare a faptului ca, heeeei, viata asta a mea, este in primul rand despre mine. Nu despre cel de langa mine. Eu traiesc pentru mine. Nu pentru tine. Oricare ai fi tu din multitudinea altilor de pe pamantul asta.
Imi place de tine. S-ar putea chiar sa imi dau voie sa te iubesc. Dar la fel de bine, atunci cand meciul se fute, I’m done. Nu te mai iubesc! Uite asa! Gata! Basta! Caput! Pentru ca aleg sa nu te mai iubesc! Pentru ca realizez ca ceea ce se desfasoara in fata mea este yet another car crash in care nu vreau sa fiu iar busita pentru ca nu am fost la volan. Pentru ca te-am lasat sa conduci masina vietii mele. Acceptand unele lucruri care erau nasoale pentru mine. Care ma faceau sa ma simt mica. Sau pur si simplu trecand cu vederea diferentele de crestere dintre noi.
Vazand binele din tine, atunci cand nici tu nu stiai ca e pe acolo. Vorba prietenei mele:
‘Fuckin’ stop doing that! Stii ca unii oameni sunt de cacat!’
Mwell, nu as merge atat de departe, ca nu degeaba m-am facut psiholog. Vad binele, si lumina, si posibilul din oameni.
Dar ceea ce imi propun este sa vad binele, lumina si posibilul din mine. Si restul o sa vina… daca e sa vina… Daca nu, or sa vina altele… Si asta imi va fi indeajuns. Voi fi fost recunoscatoare pentru tot.