Sunt precum un pahar de cristal preaplin pe care incerci sa il duci dintr-o camera intr-alta si nu poti fara sa versi un pic, oricat de lin ai merge. Totul ma misca interior in ultima vreme, pana la lacrimi. Dar cu precadere muzica. Ascult o melodie de pe coloana sonora a seriei L’Amica Geniale si lacrimile imi siroiesc pe obrajii brazdati de urme de perna si riduri de expresie. Mi se pare atat de trist sa nu ai riduri de expresie. E ca si cum nu te-ai exprima asa cum iti vine tie natural. Ca si cum ceva din tine te-ar retine sa faci asta.
Ma uit la norul crosetat al Melindei din care curge un fir de aur. Acum e al meu. Cand l-am vazut prima data, pregatit pentru expozitia de la Green Hours, m-am oprit si l-am studiat indelung. Cu fiecare cuvant pe care il citeam, ceva din inima mea facea ‘bum bum’. Simbolistica batea la toate usile mele interioare. Si am decis sa fie cadoul meu de casa noua. Am rugat-o sa mi-l inrameze in auriu, nemaitinand minte exact ca in nor se intrepatrund ochiuri albe cu niste accente aurii. De cand l-am luat ieri ma tot uit la el. Ii dau tarcoale. Sau poate el mie.
M-am mutat de o saptamana in casuta cu stelute. Este pentru prima data cand imi beau cafeaua aici, acasa. Incredibil cat de asezata ma simt in acest spatiu. L-am cautat mult si l-am gasit repede. Paradoxal, nu? Am cautat mult un loc in care sa pot fi eu. In care sa am stare, in loc de sa n-am stare. In care sa vreau sa stau si sa raman. Casa mea este circulara, adica efectiv te poti invarti in cerc in ea… daca vrei. Este semidecomandata. Ca sa ajungi in dormitorul meu, trebuie sa treci prin sufragerie.
Aseara am descoperit o versiune acapella a cantecului ‘Gli Ostacoli del Cuore’ care este combinat cu tema muzicala principala de la ‘L’Amica Geniale’, cea cu pian si viori. Ma infioreaza. Intra si niste tobe la un moment dat.
‘Ai o casa foarte frumoasa…’
Crezi? Ce o face sa fie asa frumoasa?
Sunt? Ce ma face asa frumoasa?
‘Imi place ca esti vesela…’
Lacrimile si mucii mei se predau gravitatiei si curg, stralucind in lumina difuza a veiozei si a luminitelor din bradul de Craciun. Rabdarea (cea aurie, si frumos gandita ca marturie a unui pranz de Craciun impresionant) imi e in pom, iar pomul nu-i in aer, ci foarte bine asezat pe podeaua sufrageriei mele. Aia prin care trebuie sa treci ca sa ajungi in dormitor.
Au trecut atat de multe zile de cand nu am mai scris, ca in mintea mea este un ghem din care ies mai multe fire, de care pare ca trag in acelasi timp. Nu m-am priceput niciodata la deznodat fire. Ma enervam la maximum (caci cuvantul maxim nu exista in limba romana, ci doar maximum) si sfarseam prin a gatui saracul fir, gandindu-ma la cat de mult nu ma iubeste soacra-mea si facand misto pe tema asta.
Soacra-mea a fost soacra. Acum nu mai e soacra nimanui. Dar e in continuare mama si bunica. Iar eu nu ma mai enervez atat de tare, pentru ca inteleg cu capul si cu pantecul ca sensul in viata ti-l faci tu, tragand cu rabdare si curiozitate de diversele fire din ghem, iar atunci cand se incalcesc, nu tragi si nici nu le tai. Stai si iti folosesti mainile pentru a il desface usor. Il urmaresti pana ajungi la capat. Dupa care poti sa il reinfasori cum simti tu si il poti repozitiona ca sa mai ramana loc si pentru alte gheme care necesita descalcire si remosorire. Sunt convinsa ca nici cuvantul ‘remosorire’ nu exista in limba romana, dar nu renunt la el, proclamandu-l licenta epica.
A mosori…
Mosorire…
Remosorire…
Si? (adica da, in italiana)
Mi-am mai turnat niste cafea in ceasca mea de portelan cu flori albastre si am pus o patura pe mine. Mi se intampla, atunci cand ma deschid, sa ma treaca niste stari digestive foarte intense. Sunt acasa. Sunt in siguranta. Le las sa se manifeste. Am mers ceva pana cand am ajuns aici. Fix in locul asta. Imi duc mana stanga peste mana dreapta si ii simt inca asprimea. Face parte din peisaj, impreuna cu ridurile de expresie. O femeie de aproape 40 de ani cu riduri de expresie si maini aspre. I-a luat ceva pana a ajuns in starea asta de manifestare.
Ultimele patru luni mi-au cuprins viata pusa pe pauza de mai bine de 3 ani. 36 de luni de dor de viata in 4 luni de agonie si extaz. 9 zile intr-una. In fiecare zi. Timp de 4 luni. Si sunt aici. Ieri, cand mi-am dat seama ca nu trebuie sa fac nimic, ca nu trebuie sa ajung nicaieri sau sa fac ceva in mod special, m-a apucat panica. Aia de:
‘La dracu, daca ma opresc, o sa ma intorc oare la incremenirea si tristetea anilor netraiti?’
N-am cum sa ma intorc, caci eu nu mai sunt aceeasi. Sunt si nu sunt. Undeva pe drumul in care ma gandeam cum o sa fac ca eu si Dimi sa fim in siguranta, intr-un loc caruia sa ii putem spune ‘acasa’ temporar, am renuntat la psihoterapie. La a beneficia de sedinte. Desi nevoia era mare, dar mai mare era nevoia mea de a face si de a fi tot ce pot fi pentru Dimi. Pentru ca lui sa ii fie bine si implicit si mie, si viceversa.
Cand i-a spus zilele trecute unui om pe care abia il cunostea
‘Stii, eu m-am mutat intr-o casa noua, cu stelute’,
m-am oprit si l-am ascultat pana la capat. I-am sorbit tonul, ritmul si entuziasmul din glas. Si am rasuflat usurata.
‘You did well, mamma! You managed to do right by your child. Cu tot ceea ce ai facut in astea patru luni si mai ales, cu modul in care le-ai facut. Asa ca stai un pic si bucura-te de reusita asta, pentru ca asta este cu adevarat victoria acestui an. Faptul ca ti-a iesit sa readuci linistea in viata ta si sa ai grija de ea, sa o uzi, sa o plivesti, cat sa creasca si sa cuprinda viata voastra, a amandorura.
Ai reusit sa faci o oaza de liniste si calm pentru tine si pentru Dimi, in spite of it all. Against all odds. In mijlocul unei tornade care smulgea acoperisuri si terfelea tot in jur. You stood tall and protected the sacred parts of your life. You guarded them and sheltered them to safety. Iar acum e vremea despachetarii. Curaj! Scoate-le din cutii si aseaza-le unde simti tu ca s-ar potrivi cel mai bine in camerele fiintei tale’.
Citeam ieri ceva ce a ramas cu mine, un pic. De fapt e o combinatie de doua ganduri. Primul ar fi: ‘Your mood is just another room in your house. If it doesn’t suit you, just go to another room’. Cel de-al doilea: ‘Stick to the plan, not your mood’. Dispozitia mi-a fost destul de tulburata ieri, ca sa ma joc un pic cu termeni psihiatric. Nu am putut pune in cuvinte decat ‘mi-e greu…’. Si am stat un pic cu greul asta cu tot.
El pe mine.
Eu pe el.
El langa mine.
Eu langa el.
El inafara mea.
Eu inafara lui.
Doua entitati separate.
Eu si greul meu.
Imi venea sa dorm. Era 4 dupa-amiaza.
‘Nu voi fugi de greul asta pe cai onirice. O sa fiu perfect lucida in incercarea de a sta cu el’.
Aveam colajul langa mine si imi mijeam ochii pentru a citi cuvintele puse acolo si pentru a le pune intr-o ordine care mi-ar face greul sa fie mai putin greu, mai poetic, poate.
protejeze
frumusetea
plutire pe apa
deschisa, logica
acasa totul este eclectic
satisfactie personala
lumea din jur
inconjurata de ingeri
sunt mult mai sensibile
obisnuite in locuri magice
complet prabusita
emotiile traite si
Poate fi asta oare un puzzle despre mine? Ce-ar fi sa incerc sa il rearanjez:
protejeze frumusetea, plutire pe apa
satisfactie personala
deschisa, logica, complet prabusita
acasa totul este eclectic
lumea din jur, inconjurata de ingeri
emotiile traite si obisnuite in locuri magice sunt mult mai sensibile
Ce demers interesant! Imi place mult cum aceasta noua ordine schimba esenta din spate. Cuvintele au darul asta, cel de a da o forma noua realitatii. ‘Mult’ care vine in locul lui ‘un pic’ schimba conversatia total. De la confort si precautie, la… tot.
‘A te que sei, sostanza dei giorni miei, sostanza dei sogni miei…’.
‘Le forze della natura si concentrano in te
Che sei una roccia, sei una pianta, sei un uragano
Sei l’orizzonte che mi accoglie quando mi allontano…’
‘Tornada aia pe care o mentionam mai devreme, in mijlocul careia am cultivat cu intentie linistea, eram eu? Era o dezlantuire a fiintei mele incatusate pentru prea multa vreme de propriile-mi ganduri si frici, care sfarsea prin a ma speria inclusiv pe mine si prin a ma face sa o vad ca venind de la un alter? Imi era privirea atat de alterata de aceasta suprasimtire? Asta este firul meu auriu de care trag, in speranta ca voi desira ganduri care nu au cum sa straluceasca ascunse intr-un ghem de alb.’
Am vorbit cu Dimi. Vom petrece Craciunul in locuri diferite. Pentru ca el este el, iar eu sunt eu. Pentru ca imi doresc pentru el tot ce e mai bun pe lumea asta, si daca asta inseamna sa plece si sa exploreze lumea asta mare si frumoasa in balonul lui cu aer cald, atunci dorul meu nemarginit nu va fi fost simtit in zadar.
‘Home is where your heart is, and my heart is with you, my baby boy…’
Acum chiar ca m-am pus pe plans.
‘Este primul Craciun pe care nu il petrecem impreuna, dar totul are un sens pe lumea asta, iar tu, iubitul meu, nu ai cum sa cunosti lumea asta fascinanta daca stam tot timpul impreuna. Asa ca bucura-te de tot ce iti va oferi Craciunul asta! De oameni. De locuri. De natura. De joaca. De viata. Caci cel mai important lucru pe lumea asta este sa iti traiesti viata cu iubire si bunatate. Si mama te va astepta acasa, la casa lui mami si a lui Dimi, la casa cu stelute, sa te intorci cu povesti, zambete si amintiri frumoase!’
Si acum sa continui descifrarea misterului din spatele cuvintelor din colaj. Un prieten imi marturisea, usor incurcat si nevrand sa imi raneasca sentimentele, ca
‘Bai, nu inteleg nimic din ce scrii, pentru ca treci de la o idee la alta. Totul pare foarte complicat…’
Nu pare… chiar este! Dar pe masura ce scriu, lucrurile se simplifica in mine si linistea se asterne precum o patura calda si grea intr-o zi de iarna cu turturi la ferestre si zapada in prag.
Mare parte din tot ceea ce am facut in aceste patru luni a fost in directia protejarii frumusetii. A sacrului. A tot ceea ce continua sa fie frumos in familia Botez. Pentru ca asa cum bine a scris Miss Gabi in pregatirea atelierului de Craciun de la gradinita, suntem in continuare ‘Familia Botez’. Mami, tati si Dimi. Si asta nu se va schimba niciodata. Frumusetea asta nu are cum sa paleasca in fata faptului ca eu si cu tine nu mai suntem noi. Acest nou noi, noi parinti, este noul nostru sacru si frumos, iar protejarea lui ii va da lui Dimi aripi. Iti imaginezi? Un pestisor cu aripi. Nimic nu-l va opri sa mearga in directia in care il poarta inima sa!
Metafora apei imi apare atat de des in viata in ultima vreme. ‘When stuck between a rock and a hard place, be water’. Vreau sa ma cufund in apa si sa invat sa inot. Vreau sa invat sa plutesc pe apa atunci cand adancimile sale ma coplesesc. Vreau sa las apa sa spele pacatele de ieri, sa ma invaluie intr-un strat protector pentru azi si sa ma lase sa visez la maine. Rasuflu usurata. Oftez de bine. Simt cum mi se oxigeneaza creierul. Scriu de vreo doua ore, dar nu le-am simtit cand au trecut. Mi-am dat doar seama ca noaptea s-a facut zi, iar in loc de 7 e 9:30. Mai am cate ceva de asternut, asa ca voi continua.
Mi-l aduc aminte pe Dimi acum vreun an, cand taraia sacii cu nisip de pisici de la intrare pana pe balcon, cu o determinare si convingere induiosatoare. Si dupa ce isi termina treaba, fata lui spunea povesti de mandrie si incredere in fortele proprii. Asa si cu muma-sa. Satisfactia personala pe care o simt dupa ce am reusit sa ma mut in propria mea casa, asa pe la miezul vietii, nu seamana cu nimic pe care l-am mai simtit pana acum.
Am avut o conversatie cu frati-meu zilele trecute pe care o voi pastra in mine pana la adanci batraneti.
‘Ceea ce ai facut tu nu este un lucru usor…’.
Intotdeauna a avut capacitatea de a folosi cuvintele intr-un fel in care m-a impresionat. Cred ca e apanajul familiei noastre: cuvintele ne ajuta sa ne dam contururi, dar sa si stergem urme de care nu avem nevoie. Asa ca da, imi dau voie un pic sa zambesc satisfacuta, dupa ce am reusit sa fac un lucru ‘deloc usor’. Dar doar un pic.
Deschisa, logica, complet prabusita. Eu. Ma uitam la niste poze cu mine de anul trecut pe vremea asta. Eram blonda platinat si sub zambetul stoic, sedeau povesti de furie, frustrare si tristete atat de profunde incat nici nu stiam de unde sa le apuc. Asa ca au sfarsit ele apucandu-ma pe mine. Si atunci a fost care pe care. Jumatate de an de framantari, de incercari, de recalculari, de regrete, de renuntari, de continuari.
O prabusire lenta, in slow motion, ca la National Geographic. Dar in prabusirea aia, in plina miscare, mi-am recapatat logica si deschiderea. M-am regasit printre daramaturi, m-am ridicat, m-am scuturat si am mers mai departe. Dupa multa vreme de mers inainte si inapoi. Iar deschiderea m-a ajutat sa ma vindec. Sa ma vad si sa ii vad si pe ai mei dragi care stateau pe margine, asteptand sa ma uit spre ei. Sa imi scot nitel capul din deriere si sa ma duc spre oamenii care ma iubesc si ma aleg in fiecare zi. Care imi sunt Rai.
Logica mea nu s-ar fi descurcat fara intuitie, asa ca le-am spus sa isi dea mana si sa o ia la pas spre orice ni se arata in drum, iar cand voi fi fost lipsita de logica, cu siguranta intuitia ar fi fost la carma vietii mele ghidandu-ma subtil si aparent fara vreun motiv rational pentru care sa merg pe directia aia neaparat. Doar ca atunci cand ajungeam la destinatie, sentimentul care ma incerca era unul atat de imbratisator, incat stiam ca acolo trebuie sa fiu.
Acasa. Oftez prelung. Acasa. Am ajuns acasa. Nu mi-a luat decat 40 de ani. Dar sunt aici. Acasa totul e eclectic. Este. O combinatie de nou si vechi. De clasic si modern. De norma si rebeliune. De masculinitate si feminitate. De ambivalente, oximoroane si paraxoduri. Cu care invat sa traiesc in fiecare zi. La noi acasa nu are cum sa fie altfel decat eclectic, pentru ca noi doi suntem doua firi foarte diferite. Un aer cald cu tendinte de parjolire atunci cand i se gata rabdarea, care coabiteaza cu o apa calda cu tendinte de clocotire atunci cand rabdarea lui lipsa se intalneste cu a mea, data disparuta.
Si asta este o poveste despre o mama si fiul ei. O mama care este constienta ca fi-su este fi-su, nu substitut de partener. Care incearca sa se tempereze continental si sa nu ii vorbeasca precum i-ar vorbi unui adult, doar pentru ca simte nevoia de inca un om mare in casa, caci nu-i cazul. Conversatiile adulte nu ii prisosesc mamei cu pricina, asa ca ii e usor sa se puna la mintea lui fi-su si sa se dea de-a berbeleacul pe podea, sa se joace de-a orice sau sa citeasca aceeasi poveste de 100 de ori. Iubesc eclectismul casei mele.
Pe drumul meu de basm am avut lume vie si diversa in jur si ingeri sus in cer. Si tot ceea ce a venit si din partea viilor, cat si a mortilor, m-a ajutat sa ma indrept inspre unde trebuia sa ajung. Unde voiam sa ajung. Asa ca ma uit cu luare-aminte la viii din jurul meu, de la cei care ma iubesc, fara sa isi propuna sa ma inteleaga, la cei care ma inteleg si ma tin atunci cand simt ca am nevoie sa fiu tinuta, fara ca eu sa trebuiasca sa le spun, pana la cei care ma privesc cu frica, neincredere si judecata. Am avut nevoie de voi toti ca sa ajung aici, asa ca nu ma pot uita in spate decat cu recunostinta.
Iar mortii mei dragi au fost atat de prezenti si de vii in sufletul meu in perioada asta, ca i-am auzit precum un cor de ingeri pazitori care imi faceau galerie din Ceruri. Care ma ridicau cand cadeam si imi dadeau semne atunci cand le ceream, pentru ca nu mai stiam incotro s-o apuc. Asa ca va multumesc, iubitii mei necuvantatori! Tata. Mamaie. Marian. Iar am dat pe afara cu lichidul salin din ochi.
Tata, sa stii ca te-am simtit si inca te simt in profunzimea conectarilor mele. Adancimile in care te aruncai cu atata curaj si usurinta sunt in mine, precum povestea aia cu saritura ta in lacul de munte rece ca gheata care te-a procopsit cu reumatism. Aschia nu sare departe de trunchi, iar eu nu aveam cum sa nu imi gasesc propriile mele lacuri de munte reci ca gheata, dar promit ca nu fac reumatism. Incerc sa fiu mai degraba un Wim Hoff in varianta feminina si sa imi iau de acolo simtamintele si senzatiile de care am nevoie, fara sa le las sa ma imbolnaveasca.
Of, mamaie, mamaie. Te-am pomenit de atatea ori si ori de cate ori am facut-o, sufletul mi s-a umplut de lumina si speranta. Mi-am amintit de toate povestile despre tine, pe care ni le spunea mama cand eram mici, dar si de clipele traite impreuna in care, fara sa iti propui macar, ma invatai sa fiu cum ai fost tu. Muncitoare. Iubitoare. Simpla. Glumeata. Cu pofta de viata. Ma inchin seara inainte de culcare sa stii si il invat si pe Dimi ca atunci cand ii multumesti lui Doamne Doamne pentru tot ceea ce ai, sufletul iti devine usor ca un fulg si mintea se poate asterne linistita in vis. Mamaia mea care lucra trei schimburi la o fabrica de textile, care avea program in fiecare zi de treburi casnice, pe care sa le duca la bun sfarsit si care boteza cu drag pe oricine ii cerea, chiar daca asta insemna sa se dea peste cap sa pregateasca toata naseala dupa ce punea pe pauza munca de la munca si de acasa, caci ea stia foarte bine, ca munca nu se termina niciodata. Te port pe mana dreapta si ma uit la tine cum adii in vant si cum ma porti cu gandul unde trebuie sa ajung.
Acum trebuie sa zic si de tine, Mariane, nu? Ce sa zic? Sa zic ca in momentele cele mai grele in care te-am rugat sa-mi dai un semn care sa imi poarte pasii pe calea cea mai potrivita, ai facut-o instant? Mai ceva ca transferurile intrabancare. Transferul cer – pamant intre noi doi functioneaza brici. Imi aduc aminte cat de mult te-am plans cand te-ai dus, si cat de bine mi-a prins, ca sa mi te pot aminti cu dragoste si dor dupa. Ii vorbesc frecvent lui Dimi despre tine si promit ca voi gasi un loc bun pentru pozele noastre dupa ce imi fac curaj sa te despachetez. Dragostea nu se sfarseste niciodata, si o sa vin pana la tine sa iti spun asta mangaind tarana care te acopera. Deocamdata o fac telepatic, de la un atriu la altul, retur pe ventricule.
Tu ai vazut in mine tenacitatea care isi scotea cornitele, si diferitul care cumva reusea sa rezolve situatii… diferite. Ai incercat sa imi arati norma, dar mi-ai laudat rebeliunea, lasandu-ma sa ma lafai in ea, pentru ca stiai ca alta optiune nu-i, si ca voi inflori doar daca ma validezi patern asa cum am eu nevoie. Si asta ma ajuta in continuare, cu atat mai mult in momentele in care simt ca nu mai am pe unde scoate camasa. Stii ca mancam Panetonne ieri si ma gandeam ca mi-e dor sa gasesc unul dintr-ala cu lamaie de care am mancat dupa ce ai murit tu? Nu am mai mancat bomboane Bucuria cu lamaie de cand veneam cu punga doldora la tine la birou sa vorbim despre verzi si uscate. Poate o sa mai cumpar si vin sa iti bat la poarta Cerului sa te convoc la o discutie despre tot si nimic. Asa cum faceam noi…
Ultima piesa semantica este si cea mai complexa. Emotiile traite si obisnuite in locuri magice sunt mult mai sensibile. Eu cu emotiile nu prea ma impac bine. Adica le las sa treaca prin mine, dar daca zabovesc, ma cam enervez. Perioada asta a fost cu multa intuitie, magie, deschidere si sensibilitate pentru mine, ceea ce m-a dus intr-o zona de discomfort crunt. Cu multa agonie, cu mult extaz si cu niste stari tranzitorii care aveau rolul sa ma ajute sa ma dezmeticesc cat de cat, pana la urmatorul val de emotie.
Feel your feelings, they say. Le simt. Le presimt. Le suprasimt. Si imi spun de fiecare data cand ma incearca vreo emotie:
Oare ce incearca sa iti spuna?
De unde din tine vine?
Cu ce are legatura?
Ce energie incearca sa iti dea sau sa deblocheze in tine?
Cat despre magie, deja am stabilit faptul ca ‘I am intentionally romanticising my life’ pentru ca povestea pe care ne-o spunem noi despre noi este cea mai importanta si ne va croi calea prin papurisul care pare ca nu ne lasa sa ne vedem.
Am obosit. Scriu de aproape patru ore, dar simt ca am reusit sa scot din mine tot ceea ce aveam pe suflet. For now. Asa ca e timpul sa oprim reflectia si sa pornim motoarele vietii de duminica. Fiecare cu biserica lui. Iar pe a mea mi-o fac eu, incercand (pr)in scris sa ma vindec si sa ma conectez cu acel ceva pe care il simt mai mare si puternic decat mine, undeva acolo sus. De Craciun vreau sa fiu, sa traiesc si sa simt. Facutul il pun pe pauza.
