Bun! De câteva zile mă preocupă mai multe subiecte care țin evident de meseria mea, cât și de arii profesionale conexe. Și simt că este de responsabilitatea mea, ca psihoterapeut, să subliniez niște lucruri care mie mi se par esențiale atunci când vine vorba de practicarea acestei meserii într-o manieră corectă, legală și asumată.
Înainte de toate, în caz că se îndoia cineva, psihoterapeuții sunt oameni. Vii. Făcuți din carne, oase și greșeli. Până și cei mai experimentați profesioniști dau cu bâta în baltă în cadrul terapeutic în relație cu un client. Da, sunt psihoterapeut din ăla care se referă la omul din fața lui ca la un client, nu pacient. Pacientul este definit ca o persoană bolnavă care se găsește în tratamentul unui medic, considerat în raport cu acesta. Clientul este definit ca persoană care cumpără (regulat) de la un magazin, consumă ceva într-un local public etc., considerată în raport cu persoana sau întreprinderea de la care cumpără sau consumă. Capisci? Clienți, nu pacienți.
Acuma, partea cu greșitul e firească, fără doar și poate. Partea cu reparatul greșelii, sau al învățăturii care ar trebui să survină în urma unei dude, a unui fail, a unui fuck-up, a unei faceri de oaie, e un pic mai delicată. Regula numărul unu când vrei să repari o greșeală este să admiți că ai greșit. Sus și tare, cu cu vorbe, în discuție cu cineva relevant.
Când vine vorba de psihoterapie, cel mai întâlnit parcurs e să vorbești cu un coleg de breaslă în ceea ce se numește intervizare. Adică e un fel de ‘Show me yours, I’ll show you mine’. Cadrul discuției este unul confidențial. Scopul discuției este ca fiecare dintre terapeuții care participă la ea să contribuie cu perspective noi la cazurile colegilor, care să îi ajute pe aceștia din urmă să se dezpotmolească și să continue procesul terapeutic cu respectivul client într-o direcție cu sens și într-o manieră corectă profesional. Intervizarea este darul lui Dumnezeu pentru psihoterapeuți, oameni buni! Pentru că realitatea se construiește în conversație și minte se deblochează și lucrează eficient alternând momentele de reflecție și analiză individuale cu cele de dezbatere și analiză de grup.
Hai că e bine până aici! Un alt dar al lui Dumnezeu pentru psihoterapeuți (ăia care nu se cred Dumnezeu, firește) este cel al supervizării profesionale. Dacă intervizarea se face de la egal la egal amical, cu colegi de breaslă care au mai mult sau mai puțin aceeași experiență (aka vechime în profesie) și treaptă profesională ca tine, supervizarea se face cu un terapeut mai șmecher, mai bâtrân, mai umblat prin meandrele psihicului uman și prin urmare mai înțelept și fâșneț în desțelenirea cazurilor care par niște gheme încurcate rău.
Supervizarea este absolut necesară pentru evoluția profesională a oricărui psihoterapeut, indiferent de vârstă, experiență sau școală terapeutică. Îi musai să facem supervizare! Dacă simți cumva că nu ai avea nevoie de supervizare, înseamnă că nu lucrezi cum trebuie nici cu tine ca psihoterapeut, nici cu clientul din fața ta. Este imposibil să ai 30 de clienți și din ăștia 30, nici unul să nu te pună pe gânduri, să nu te provoace, să nu îți apese butoanele alea umane pe care le avem cu toții. Dacă simți că nu se întâmplă asta, înseamnă că ceva e off în practica ta. Că nu te conectezi autentic în procesul terapeutic și prin urmare că nu îl ajuți cum trebuie pe omul din fața ta.
Practic psihoterapie de 16 ani. În anii ăștia am trăit mult și intens în cabinet, în ședințele de psihoterapie, cât și în momentele de documentare, analiză și reflecție asupra cazurilor. Dar mai cu seamă în momentele de blocaj în care m-am dus în intervizare și supervizare și am zis cu voce tare: ‘Habar n-am ce să fac mai departe cu cazul ăsta!’.
Psihoterapia nu e pentru oricine, fiind o profesie vocațională. E grea în draci, dar atât de frumoasă. Dar ca orice profesie, își are limitele sale, și prin urmare orice psihoterapeut ar trebui să aibă în vedere că nu le poate face pe toate. Că există limite de competență. Și că dacă le depășește, intră în zona în care cel mai probabil va face mai mult rău decât bine clienților săi.
Recapitulăm concepte-cheie: psihoterapie, intervizare, supervizare, limită de competență. Să continuăm… În limba engleză sunt trei cuvinte care mie îmi plac foarte tare, și anume: responsibility, accountability și liability. Traduse în limba română ele se situează sub umbrela responsabilității, dar cumva mi se pare că ele sunt niște aspecte de sine stătătoare.
Responsabil în sens general / Responsible = a avea o obligație de a face ceva, sau a avea control asupra sau grijă de cineva, ca parte din rol sau profesie / having an obligation to do something, or having control over or care for someone, as part of one’s job or role.
Responsabil din punct de vedere moral / Accountable = obligat să sau de la care se așteaptă să își justifice acțiunile sau deciziile / required or expected to justify actions or decisions.
Responsabil din punct de vedere legal / Liable = responsabil în fața legii; răspunzător din punct de vedere legal / responsible by law; legally answerable.
V-am pierdut pe drum? Am intrat în prea multe detalii? Nu văd oare pădurea, că-s ocupată cu bucăților de scoarță de pe copaci? Ce legătură au toate astea cu psihoterapia? Oare ce legătură or avea?
Păi haideți să vă dau o idee. Succesul psihoterapiei este un subiect greu dezbătut în forurile de profil, iar modalitatea în care poți cuantifica într-un mod corect acest lucru este un bau-bau pentru mulți terapeuți care nu vor să se piardă în aspecte pe care le consideră birocratice și sterile.
Mno, numai că nu-i chiar așa. Tu ca profesionist, trebuie să te îngrijești și de această treabă, chiar dacă nu îți pare atât de interesantă ca practica în sine. Cineva trebuie să ducă gunoiul și tu ești cineva. Do you get my point? În plus, tema succesului unui proces terapeutic poate deveni atât de complicată dacă vorbim de terapie pe termen mediu și/sau lung pentru că tu începi să lucrezi cu omul la atingerea unui obiectiv simplu și cinstit și te trezești că îl atingi pe dânsul, obiectivul, but in the process, s-au mai deschis alte teme pe care parcă n-ar fi frumos și nici sănătos să le lași atârnate spunând: ‘Gata, Gigel, noi ne-am terminat cu succes treaba. Îți poți gestiona eficient anxietatea de performanță. Mă rog, acum am descoperit că ai și o agorafobie frumi, dar aia nu e treaba mea. Nu pentru asta m-ai contactat. Ia-ți-o în cârcă și p’-aci ți-e drumul!’.
So, e complicată treaba, și de aceea trebuie să vorbești cu omul din fața ta pentru a vedea care este direcția în care își dorește să meargă. Adică dacă Gigel zice că e mulțumit că și-a atins obiectivul cu anxietatea de performanță și că nu vrea să lucreze la agorafobie, este fix libertatea lui, iar decizia de a finaliza terapia îi aparține. Cum bine zicea un psihoterapeut șmecher, înțelept și fâșneț: ‘Nu poți urca o babă în tramvai cu forța din dorința de a o ajuta să ajungă acasă. Dacă ea nu vrea, nu vrea.’
Pâș-pâș ne apropiem de ce doare… Unul dintre punctele de cotitură în practica unui psihoterapeut este atunci când un client cu care a lucrat se sinucide. E echivalentul morții unui pacient pentru medici. Doare ca la balamucul lui Noe și declanșează în tine ca practician și om o tornadă de emoții și trăiri care pot include, dar nu se limitează la: furie, frică, rușine, disperare, agonie, durere, deznădejde, neputință, somatizări, insomnii, coșmaruri, PTSD and so fuckin’ on.
E lesne de înțeles de ce îi musai să mergi în supervizare profesională când ai un eveniment de genul, cu atât mai mult cu cât, dacă ești om mare la casa ta și ai dări de plătit, nu îți poți permite luxul să nu mai lucrezi fo câteva luni ca să te regrupezi emoțional. Nu mămică, în psihoterapie nu e așa. Trebuie să încerci să fii bine cu tine, ca să nu faci rău ăluia din fața ta. Este cam atât de simplu.
Dacă ai o experiență de genul și preferi să ventilezi către cunoscuți sau necunoscuți despre răul care te apasă cu nume, prenume, CNP, grupă sanguină, adresă, mama, tata, etc., în loc să mergi în supervizare te apropii periculos de mult de ceea ce se numește malpraxis. Nu e ok să vorbești despre clienți în spațiul public, fără să păstrezi confidențialitatea. Nu numai că nu e ok, nu e deontologic! Fie ei vii sau morți, trecuți, prezenți sau viitori! Mă înțelegeți? Not ok!
Singura situație în care ai obligația legală să furnizezi date amănunțite despre un caz este atunci când îți cer autoritățile acest lucru în mod întemeiat. Și asta nu verifici tu singur, gen dacă e întemeiată sau nu solicitarea lor, ci angajezi un avocat, apropo de limita de competență. Și avocatul te consiliază în situația asta.
Nu există o relație directă de cauzalitate între suicidul unui client și eșecul procesului terapeutic, dar evident că nu-i nici un succes psihoterapeutic. Sună cretin rău, dar hai să mai explic un pic. Adică tu poți să ai cel mai bun proces terapeutic cu clientul respectiv, pe un anumit obiectiv, după care omului să îi reapară niște teme de viață care nu îi dau pace și care să îl ducă în direcția suicidului.
Atâta timp cât vorbim de oameni majori cu discernământ, decizia le aparține în totalitate. Decizia de a face sau nu terapie, de a recontacta terapeutul pentru continuarea terapiei, de a stopa terapia, de a schimba terapeutul, de a trăi… sau de a muri.
Responsabilițățile terapeutului sunt de a merge în supervizare cu cazul respectiv, de a face terapie pentru a gestiona eficient procesul de doliu în raport cu clientul respectiv și de a furniza date despre caz autorităților dacă este cazul. Da, terapeuții trebuie să își asume responsabilitatea în situația în care un client se sinucide. În acest fel…
