Tag Archives: compasiune

Sectia de indreptare de picioare

Sectia de indreptare de picioare

Stiti cum e vorba aia: picioare drepte, spirit stang? Nu? Poate pentru ca tocmai ce-am nascocit-o acum. Cred ca unele momente de viata trebuie pozate cu ochii mintii si mai apoi dezghetate in scris. Amintirea lor se impune ca necesara.

Ieri, printre nameti, gheturi si urari onomastice am ajuns si la Sectia de Ortopedie a Spitalului de Urgenta Floreasca. Nu, nu eu aveam buba la picioare sau maini. “Sora” mea, dupa cum a apreciat una dintre colegele sale octagenare de salon, e cazata temporar acolo.

Am intrat in spital precum Venus invesmantata-n blanuri. Acum nu va imaginati ca eram chiar cu o blana pe mine si atat, dar am sesizat contrastul dintre mine si restul locului. Na, ma imbracasem si io de sarbatoare, ca doar era ziua mea de nume.

Blana blana.
Bocancii aurii bocanci aurii.
Matching gloves matching gloves.
Botul rosu bot rosu.
Geanta de lac geanta de lac.

Dupa ce ma invart precum o musca fara cap pe la parter, dau de un domn de la paza care tocmai ce se afla la a… multa cafea pe care o vantura cu un betisor.

Ma bizui pe indrumarea sa ca sa ajung la etajul doi la Ortopedie.

Zice: Doamna, daca ma asteptati putin, va duc io, ca spitalul asta e ca un labirint si nu are rost sa va explic!

Zambesc si zic: Sigur. Fara probleme.

Ma duce pe holurile spitalului si dupa o succesiune de stanga-dreapta care se anunta a fi mai lunga ca sirul lui Fibonacci ajungem la un lift care mergea si pentru pacienti. Urcam.

Ma intreaba: La ce salon e?

Ridic din umerii mei blanosi.

Rade si adauga: Macar stiti cum il cheama?

Rad si eu gandindu-ma la cate subintelesuri are ceea ce tocmai scosese pe gura domnul in cauza si zic ferm: Da!

Ajungem la 2. Ne plimbam un pic si in tot acest rastimp privirea-mi cerceta discret fiecare salon cu usa deschisa, doar-doar o-i zari-o.

Pana cand: BAM! Am identificat-o!

Nici acum nu stiu numarul salonului. Cred ca totusi sunt un pic mai abila in a ajunge la el de una singura, desi nu pot afirma acest lucru cu certitudine. Zambesc cu gura pana la urechi vazand-o. Ma vede si zambeste si ea.

Omul ei zice: De ce nu ai sunat ca veneam sa te iau de jos?

Io, aceasta Ioana D’Arc al spitalelor de urgenta replic: Pentru ca m-am descurcat singura!

Salut lumea din salon.

El zice cu un zambet care spunea multe: Poti sa-ti lasi blana pe patul liber.

Salon cu 5 paturi.
4 ocupate.
1 de ea.
3 de 3 doamne venerabile cu varste cuprinse intre 70 si infinit.
Baie proprie.
Frigider.
Televizor dat pe stirile de seara care tot inganau obsesiv ceva despre “iadul alb”.

Daca nu as fi intr-o pasa atat de faina data de ninsoarea de afara, cred ca m-as supara ca persista in demonizarea zapezii.

Lasati dom’le zapada in pace! Si in plus iadul, din cate stiu io, nu are zapada! Mai degraba putem spune “Iadul autoritatilor depasite (din nou) de situatie si a infrastructurii deficitare”.

Anyway.

Dupa ce e pus nitzel la treaba sa ajute cu mici lucruri doua dintre vecinele de salon ale oamei sale, omul conchide: Eu cred ca o sa plec. Vin maine seara.

Spatiul era atat de stramt, aproape intim, incat i-am zis: Auzi, vrei sa iei un loc cu noi pe pat. Putem incropi ceva.

Rade si zice: Nu, e ok.

Dupa ce pleaca ne apucam si vorbim in soapta despre de toate, ca sa nu deranjam stirile sau activitatile de timp liber ale doamnelor. Calmante, servetele umede, cadre de mers, perfuzii si foarte multe prize. Am apreciat existenta lor. A prizelor adica, pentru ca mi-am bagat rapid telefonul la incarcat.

Scot din geanta o cutie de bomboane si ii zic: Na, ti-am adus bomboane!

Dupa un timp deschide cutia, ia una, iau si io una, dupa care intreaba discret colegele de salon: Vreti o bomboana?

Pentru ca eram sarbatorita, cat si singura care avea doua picioare functionale de acolo, ma ridic si fac onorurile. Ma duc pe la fiecare pat, zambind si intinzand cutia cu ciocolatele.

Ca la scoala cand aduceai bomboane si te punea sa servesti in ora, iar tu te gandeai ce-or sa faca mai intai colegii: o sa te pupe dupa care or sa ia bomboana, sau invers.

Vecina din proximitatea patului oamei se uita la mine (cred! pentru ca avea oleaca de strabism la ambii ochi), se lumineaza la fata si zice: Vai, ce dragut! Multumesc draga mea! dupa care serveste.

In ordinea imediat urmatoare, doamna cu par cret si ceva mai tanara replica: Eu am diabet. Nu pot!

Revin cu scuzele de rigoare pentru vanturarea tentatiei prin fata sa.

Doamna care urma sa fie servita zice: Eh, de unde era sa stii tu! Stai linistita! dupa care ia si ea o bomboana.

Mai basculam si noi cate una de control dupa care le plasam la indeamana (aproximativa) a tuturor in cazul in care mai vor.

Continuam sa dezbatem. Cred ca se pot scrie carti despre modul in care doi psihoterapeuti isi resemnifica experientele traumatice. Carti de comedie bineinteles. Am vorbit, am intors perspectivele pe toate partile, dupa care am dat-o in diverse. De flori, fete si baieti.

Vecina de suferinta aflata in patul… vecin, zice: Eh, dar despre ce tot vorbiti voi acolo? De baieti?

Ma intorc la ea, zambind cu gura pana la urechi si zic: Chiar despre baieti vorbeam!

Ea se ridica cu incetinitorul in capul oaselor, pune mana pe mana mea si zice: Mai, dar ce carnita ai tu pe tine!

Dupa care imi arata bratul sau completand: Uite, de cand sunt in spital, mi se tot zbarceste carnea pe mine.

Dand pe mut sentimentul de compasiune care ma napadise o reasigur: Stati linistita ca va inzdraveniti dumneavoastra si o sa se intinda pielea la loc.

In acelasi timp, ma gandeam ca aceasta carnita pe care o am peste tot, inclusiv pe fund, ma cam impiedica sa stau comfortabil pe fasia de pat alocata, asa ca ma tot foiesc incercand sa imi gasesc pozitia.

La stiri il arata pe unul care s-a imbarcat cu o arma in aeroportul din Fort Lauderdale (pare-mi-se) si s-a apucat sa impuste in stanga si-n dreapta.

Doamna cu diabet zice cu zvac: Io nu inteleg, daca astia tot sunt sisi de ce le tot da drumul? Sa-i bage undeva si sa-i lase acolo, ca tot n-o sa fie sanatosi din nou.

Ma strepezesc un picut, dar sfarsesc prin a accepta opinia diversa a doamnei cu parul brunet si cret.

Doamna a treia, zice: Auzi, nu te supara, poti sa-mi indrepti si mie piciorul pe perna? Ca trebuie sa stea in pozitie dreapta.

Raspund: Sigur ca da, in timp ce ma gandeam ca daca tot suntem la sectia de indreptat de picioare, hai sa ajut activ la acest demers.

Spitalul e un loc despre care se pot spune multe pentru ca te imbie la niste stari pe care nu le-ai avea in nici un alt loc. Se face 7 si ceva, trecute fix.

Apare asistenta de serviciu salutand spumos: Buna seara! Ce faceti pustoaicelor?

Doamna cu strabismul ingana in barba pe marginea patului: Auzi!? Ce faceti pustoaicelor!

Asistenta scunda, blonda, guturala si cu ceva decade de experienta de spital continua: Cum ati dormit?

Se aude mai mult sau mai putin in cor un: Prost… cu motivatii diverse care porneau de la dureri, pana la tipetele doamnei cu dementa din salonul alaturat.

Asistenta aproba zicand: Eh, ea avea dementa de acasa, dar aia din familia nu au vrut sa recunoasca.

Ma inclestez interior aducandu-mi aminte de neurologul care ii zicea lu’ mama ca nu vrea sa-l ia pe tata acasa de sarbatori ca e stabil si vrea sa il lase pe capul lor in spital. Dupa doua minute de goosfraba, ma repliez pe realitatea inconjuratoare.

Cadrul medical mai zice cate una, cate alta dupa care pleaca. Pe rand, pacientele din salon, cu a mea cu tot, se deplaseaza cu cadrele din dotare mai la baie, mai pe hol, ca sa faca un pic de miscare. Inafara de doamna a treia care alege sa dezlege integrame.

Baia arata foarte bine. Pe hol e un bradut (artificial cred) impodobit.

Dupa ce grupul se intoarce la salon, fiecare incearca pe cat posibil sa-si faca tabieturile de seara intr-o intimitate (sau lipsa de intimitate) comunitara. Mai un pieptan prin par, un pipi de seara la plosca, un telefon catre cei dragi, un pui de somn pe furis inainte de culcare.

Fix inainte de plecare, dupa ce s-a uitat in oglinda, si-a pieptanat parul roscat inchis cu radacini care vorbeau despre varsta sa, doamna cu strabism, ceva Parkinson si buba la picior scoate din sertar o apa de trandafiri cu pulverizator de la Yves Rocher, se da de cateva ori, iar cand ne intoarcem privirea discret spre domnia sa ne sprayaza din cap pan’ la brau ca sa ne reimprospatam cu toatele si sa mirosim a trandafiri.

Multumim cu niste grimase subtile pe moace, dupa care draga de ea adauga: Eh, l-am primit si eu de la un baiat. Nu-i foarte bun ca nu dureaza (Slava Domnului! imi zic in sinea mea), dar asa sa ne simtim si noi bine.

Ii zic oamei: Hai ca o sa plec si io acum ca se cam termina orele de vizitare.

Da din cap si agream sa vorbim prin mesaje pana la externare.

Ma imbrac si aud de la posesoarea apei de trandafiri: Dar nu iti pui nimic pe cap?

Bufnesc in ras si zic: Am gluga, deci sunt asigurata.

E bine atunci, zice ea. Imi iau ramas bun de la tot salonul, si ma pornesc spre iesire.

Drumul spre iesire pare intotdeauna mai usor de gasit ca cel de intrare.

Merg precaut spre tramvai si ma gandesc la vietile doamnelor din salonul pe care tocmai ce il parasisem.

Cate au mai trait.

Cate ar avea de povestit.

Si imi rasuna in minte rugamintea doamnei cu strabism: Daca stii pe cineva, un baiat sau o fata, care vrea sa stea in chirie cu mine, ca am o casa mare si nu mai am putere sa o duc singura!

Continui sa pasesc agale prin frig.

Singuratatea si neputinta sunt poate cele mai mari lectii de viata pe care ne e dat sa le invatam…