E sâmbăta Paștelui.

Dupa ce a sunat alarma, vecina de la doi a pus niște muzică la maxim ca să se asigure că mă trezesc. Măcar nu plânge în hohote… Sau nu râde… în hohote. Cum îi e de altfel obiceiul pe la 4 dimineața. Aproape în fiecare dimineață.

Mă tot gândeam câtă tristețe să fie în sufletul unui om încât să aibă acest ritual zilnic de descărcare. Mă rog, ea mai are și alte ritualuri, cum ar fi să bea Neumarkt pe bordura de la Tip Top. Începe cu o doză să își potolească setea și continuă cu un pet de 2l. Ca să își înnece amarul. La cât de buhaită de băutură e, bag seama că amarul a devenit olimpic la înot.

Funny thing cum gestionăm tristețea, supărarea, suferința, pierderea ca specie. Ieri am dat drumul la un podcast al lui Andrew Huberman despre ’Dealing with Loss and Grief’, unde o doamnă cu o vârstă venerabilă și o mimă veselă vorbea despre waves of grief, not stages of grief, despre cum viața crește în jurul grief-ului, despre cum învățăm să trăim cu suferința pierderii căci ea nu trece niciodată, it just becomes embedded in us and we slowly adapt to it.

La grădiniță, ca parte din programul de dezvoltare personală pentru părinți ‘School from Home’, țin workshop-ul de ’Dealing with Change, Crisis and Loss’. La orele de dezvoltare personală pentru copii citim povești terapeutice despre moarte. În sesiunile de team support cu echipa adresăm subiecte legate de diverse tipuri de pierderi personale.

Doamna cea veselă, psiholog clinician și grief counselor povestea despre cât de confortabil îi este ei să însoțească oameni in their process of grief, să conțină multul, greul și urâtul care vine cu suferința. Mai zicea o treabă interesantă: attachment does not go away just because someone/something does not exist anymore. Na-ți-o pe asta! Huberman vorbea despre the stubborness that some people have related to going through grief și de cum se agață de stadii ale suferinței cauzate de pierdere precum negarea, furia sau negocierea.

Înainte de a începe să scriu în dimineața asta, după multă vreme de tăcere literară, am căutat pe Google dacă există vreo conexiune spirituală între sărbătoarea Paștelui și pierdere. Și Google a zis ‘Doh!’. Easter is deeply associated with loss on a spiritual level, acting as a portal that moves through the pain of death and sacrifice toward the promise of new life. While it is a celebration of resurrection, it is inseparable from the themes of deep loss, grief, and abandonment experienced during Good Friday and Holy Saturday’.

Oh boy, and am I experiencing it! Ieri am avut nevoie să stau în casă și să mă reculeg și în timp ce o făceam și eu după cum mă pricepeam îmi tot venea în suflet pornirea de a merge la cimitir și la crematoriu să văd ce mai fac mamaie, tata, Dida și Marian. Problema e că la ce orientare în spațiu (n-)am, m-am gândit că sigur mă voi rătăci pe acolo și n-o să găsesc niciun mormânt sau nișă and it will have been all for nothing. Totuși, cred că voi merge la micuța biserică din lemn de lângă Academia Militară să aprind o lumânare pentru morții iubiți din viața mea. Oare să fac și un acatist cu pierderile pe care le-am trăit în ultimii 2 ani? Se primește?

Poate rândurile pe care le scriu vă dau impresia că aș fi vreo habotnică. Nu-s. Îs un om care este într-o profundă fază de yearning, pining și longing. Și mă tot întreb în tot iureșul ăsta al acestor ani, care e lecția? Care e morala? Ce învățăminte ar trebui să trag din ce trăiesc? Păi una zdravănă ar fi aceea a sacrificiului către o viață mai bună, nu? Cum zice Google. Google știe.

Mi-am pus pe Spotify ‘I Grieve’ a lui Peter Gabriel? O știți? E foarte mișto. Așa, de reflecție. De solitudine. De doliu.

Zilele trecute m-am necăjit tare și m-a apucat plânsul în timp ce mă jucam cu Dimi. M-am dus repede la baie, căci îmi e atât de greu să plâng de față cu el. Nu vreau să îl împovărez cu intensitățile mele, că le are el pe ale lui. A venit după mine la baie. L-am rugat să mă lase un pic și dragul de el a acceptat, no questions asked. M-a simțit. Puiul și-a simțit mama și i-a dat spațiu să grieve. Because that is what I was doing, grieving for something I thought I had, but didn’t actually have. După ce m-am liniștit, l-am luat în brațe și i-am explicat că sunt tristă și că atunci când sunt tristă mă ajută mult să plâng și să las tristețea să mi se scurgă printre lacrimile care îmi brăzdează obrajii. M-a ascultat atent după care a zis cu o înțelepciune numai a lui ‘Hai să ne jucăm, mami!’.

Mno, acum Spotify-ul vine cu artileria grea: Teardrop a celor de la Massive Attack. I need time and space to grieve. To feel the waves of grief flow through me. Ca să pot face spațiu pentru iubire, speranță și pentru linia orizontului atunci când răsare soarele. Soarele a început să răsară, dar doar în momentul în care am dat voie pietroiului de massive grief să se dreneze, asemenea unui abces care m-a populat mult prea multă vreme. Așteptări. Frământări. Încercări. Negări. Renunțări. Frici.

Cumva, de ceva vreme I see things clearly, for what they are, not what I wished them so fervently to be. And that set me free! I am free! Simt că am energie din nou. Că nu mai am împietrirea aia împovărătoare. Că mă pot gândi la soluții, nu neapărat doar la probleme. Că văd binele, frumosul și binecuvântatul din jurul meu.

Sunt sănătoasă.

Dimi e sănătos.

Avem căsuța noastră cu armonie, liniște și joacă.

Am primit-o pe Vio, pisica noastră calico cea zvăpăiată în viața noastră.

Am un loc de muncă stabil.

Am prieteni buni.

Am familie.

Am spor.

Am har.

Am iubire de dat și sunt pregătită să și primesc.

Trăiesc într-o țară fără război.

Sunt un profesionist bun.

Sunt o mamă bună.

Sunt un om bun.

Am amintiri frumoase care îmi populează sufletul și care au legătură cu pierderile prin care am trecut.

I am still attached. Nu am vreo pornire să mă retrag de lumea dezlănțuită în sălbăticie și să șed acolo precum o pustnică.

Mă uit pe fereastră și văd copaci. Stau într-o zonă verde.

Mă bucur să îl văd pe Dimi crescând și să îi fiu alături every step of the way.

Mă uit spre viitor cu speranță.

My heart is not so heavy anymore. I’m contemplating the lightness of being.

Mă văd și sunt capabilă să mă opresc din default mode-urile mele.

They say the things you don’t change, you silently accept. I will be silent no more. Nor will I be loud. But you will surely hear my voice. The voice of change that brings about peace. All for the peace of the mind. Of the soul. Of the spirit. Of the heart.

Asta este Săptămâna Patimilor și am trăit-o intens în patimă. Mâine e Paștele. Diseară se ia lumină.

Tata nu era el vreun credincios, quite on the contrary, dar avea treaba asta cu procedura. Mamaie era cu postul, mâncarea și așezarea. Mama era cu însoțitul efectiv la biserica de vizavi de casa noastră și conectarea cu vecinătatea. Iar noi, copiii, ne uitam la adulții din jurul nostru și luam notițe mentale despre cum arată această sărbatoare. Ce înseamnă ea cu adevărat? Sunt norocoasă că am aceste experiențe și îmi doresc să pot să le creez și pentru Dimi. Să înțeleagă că întotdeauna există ceva mai mare decât el și să se raporteze la acel ceva cu umilitate. Humbleness adică.

Răsare soarele și pe strada mea. Literally. Se vede frumos. În curând voi vorbi cu Dimi. Abia aștept. După care who knows what this Saturday will hold. But one thing is for sure. I will let grief flow through me while I make the best of this beautiful day.