Ieri am incercat sa ma uit la un documentar BBC. Fara sa reusesc pe deplin, caci spre marea mea rusine, m-am asezat un pic cam prea confortabil pe pat, cu capul pe perna, si dusa am fost in oniric. Si nu pot nici pe departe da vina pe documentar, pentru ca se contura unul foarte interesant.
Abordand o tematica de psihopatologie sociala. Proful meu de licenta cu siguranta ar fi mandru sa auda ca la vreo 5 ani de la iesirea mea pe banda rulanta de pe bancile facultatii inca imi mai petrec ceva timp liber documentandu-ma audio-vizual pe teme de gen. Astazi mi-am zis ca trebuie sa termin de vizionat materialul documentar, pentru ca desi eram nejustificat de obosita cu o seara in urma, neuronii mei adormiti inca faceau conexiuni si se razvrateau intre ei la interactiunea cu diverse continuturi informationale din film.
Poti sa scoti femeia din psiholog, dar nu poti scoate psihologul din femeie! Asta se aplica din greu in cazul meu, mai ales cand am perioade de aprofundare profesionala, pe care mi le programez singura, fara a-mi fi impuse din exterior. Ceva din mine se trezeste zicand: “Mai pune si tu mana pe o carte de profil. Mai uita-te la un film documentar pe teme sociale. Mai deschide televizorul pe Zone Reality (criminalistii si psihologii judiciari stiu de ce!)”.
Si uite asa imi fac de lucru si ma uita Dumnezeu priponita in fata monitorului analizand marturii ale unor oameni indeajuns de speciali incat au devenit protagonisti de documentar. De asta data, piesa video-jurnalistica care mi-a picat pe mana se numeste sugestiv: “A place for paedophiles”. Deja unii dintre cititori, daca au avut si curiozitatea sa imi parcurga si cateva posturi mai vechi deja se intreaba: “De unde fascinatia oamei asteia pentru devianta sexuala?”.
Si pentru a raspunde la intrebari nespuse, dar al caror aer il (pre)simt la mine in blogosfera o sa va spun ca de cand eram eu pustoaica in facultate mi-am dorit sa activez profesional ca psiholog clinician si terapeut. Ceea ce am si facut, cu ceva succes, imediat dupa absolvire. Intr-un ONG al carui domeniul de activitate implica asistenta victimelor traficului de persoane cu toate formele sale de exploatare.
Se zice ca nimic nu te caleste mai bine decat ceva munca de voluntariat in mediul non-guvernamental, cu atat mai mult in organizatii care se ocupa de asistenta grupurilor dezavantajate. Nimic mai adevarat! Nu as da la schimb experienta profesionala si de viata dobandite in cei 3 ani de ONG pentru nimic altceva. Pentru ca acolo am invatat cum sta treaba cu sectorul guvernamental vs cel neguvernamental in raport cu asistarea grupurilor defavorizate, si am avut si sansa sa ma (re)formeze profesional niste specialisti (autentici). Una dintre amintirile foarte dragi mie din “perioada mea de ONG-ista” este aceea cand am avut privilegiul de a participa in calitate de cursant la un training organizat de catre Centrul ChildExploitation&OnlineProtection din Marea Britanie impreuna cu una dintre camaradele mele de facultate, breasla si viata.
Ma bufneste si acum rasul cand ma gandesc la cat de crude la minte si entuziaste eram pe atunci amandoua. Si cat de dornice sa cuprindem tot ceea ce ni se oferea in materie de informatie in domeniul in care tocmai ce ne decisesem sa lucram. Putini mai erau ca noi, si asta ne incalzea orgoliile de psiholoage proaspete. Subiectul dezbatut timp de 5 zile la curs si 5 nopti de noi pentru ca ajunsesem sa visam noaptea ceea ce invatam ziua, ceea ce nu pot spune ca era foarte placut, a fost nici mai mult, nici mai putin decat: Exploatarea sexuala a copilului.
Intr-o locatie securizata la maxim, avand ca si colegi de “banca” procurori, ofiteri de politie, judecatori, asistenti sociali si alti psihologi si profesori experti britanici care lucrau in Centrul CEOP, am invatat cum e treaba cu exploatarea sexuala la copii. Inca din prima zi cand ochii ne-au vazut un material despre niste pedofili englezi care erau in prezent internati intr-o clinica de reabilitare pentru agresori sexuali din Marea Britanie, ne-am zis ca o sa fie nevoie de multa cumpatare si vointa pentru a lua ceea ce este profesional si productiv din tot ce vom auzi/vedea.
Din punct de vedere uman, devine usor imposibil sa ramai impasibil, echidistant sau obiectiv cand vine vorba de pedofilie. Si pentru ca acceptarea pedofililor ca indivizi ai societatii in care traim atinge crunt limitele umane, acceptarea lor ca posibili clienti in terapie implica adesea eforturi supraomenesti. Nu oricine poate lucra cu infractori, si cu atat mai putin cu agresori sexuali.
Iti trebuie multa pregatire profesionala, o plamadire interioara specifica si multa supervizie (tot profesionala) ca sa te mentii pe o linie de plutire. Pe atunci, in 2007 adica, era prima data cand auzeam de existenta unor clinici specializate in tratarea si reabilitarea agresorilor sexuali in vederea reintegrarii acestora in comunitate. Si intrebari precum: Dar cum se trateaza pedofilia? E castrarea chimica sau mecanica o solutie viabila? Exista pedofili complet reabilitati? imi survolau mintea in speranta ca cele 5 zile de curs vor veni si cu raspunsuri pe masura.
Din punctul meu de vedere, cele mai reusite formari sunt cele pe care nu le uiti niciodata, care te marcheaza irecuperabil, iar formarea cu pricina a facut exact asta… si-a lasat amprenta asupra dezvoltarii mele ulterioare ca profesionist in lucrul terapeutic si clinic cu victimele exploatarii sexuale.
Ani mai tarziu, cam pe ieri asa, mi-am propus sa ma uit la un documentar BBC despre o clinica de stat din Statele Unite ale Americii al carei rol este acela de a detine peste 500 de agresori sexuali si pedofili. Construita si mentinuta anual prin fonduri de la bugetul de stat, Coalinga este descrisa ca o institutie hibrid intre penitenciar si clinica psihiatrica, construita dupa o metodologie creata special pentru tratamentul agresorilor sexuali.
Clinica gazduieste doar barbati, care inainte de a fi admisi aici au ispasit pedepse cu inchisoarea pentru infractiunile sexuale comise. De vreme ce documentarele pe teme psihosociale au devenit noul meu mod de a imi petrece parte din timpul alocat privitului in monitor, unele elemente imi sar la propriu in ochi. Ma intereseaza in mod special cum (se) prezinta jurnalistul care nareaza documentarul si ia interviurile, cat si care este natura comentariilor realizate in fundalul filmarilor, nemaivorbind de momentele cheie incluse in filmare.
Inca din primele 5 minute ale documentarului am sesizat reticenta si stangacia jurnalistului in a se introduce in poveste. Nu pot contesta ca prezenta sa intr-o clinica plina ochi de agresori sexuali barbati, nu se regaseste printre visele vreunui barbat, dar atunci cand esti jurnalist trebuie sa iti cam asumi si posturi din astea. Ori ti le asumi, ori nu faci documentare pe teme atat de dure sau sensibile.
O solutie de mijloc in care sa faci documentarul si sa se vada pe sticla cam cat de inconfortabil te simti, disconfort care iti ataca direct obiectivismul, ridicandu-ti defensele, nu este o optiune viabila. Si cam asa s-a intamplat cu Louis Theroux dpmdv. Si-a intins un pic cam prea mult limitele personale, si asta s-a vazut de la o posta. Sincer, pe mine m-a deranjat sa il vad atat de nelinistit si debusolat in anumite secvente ale documentarului.
Nu m-a impresionat transparenta sa, ci m-a deranjat lipsa de profesionalism care genera judecati de valoare in calupuri. In ceea ce priveste comentariile de pe fundalul documentarului, am regasit unul care apare ca laitmotiv pentru mine cand vine vorba de asistarea detinutilor si anume cantitatea de fonduri alocate special pentru asistarea acestui grup minoritar oferindu-le conditii cu mult peste medie, in timp ce o mare parte din populatia majoritara se zbate sa o scoata la capat in lumea reala, de afara.
Echitatea in situatia asta dispare pe masura ce isi face simtita discriminarea pozitiva. Mentinerea departe de comunitate a agresorilor sexuali implica platirea unui pret, insa acesta trebuie sa fie atat de mare? Sau sa implice asigurarea tuturor nevoilor acestora, inclusiv a celor mai inalte din piramida lui Maslow? Cum ramane cu restul grupurilor dezavantajate fara istoric infractional?
Pana la urma bugetul alocat pentru proiecte de asistenta sociala este unul singur care trebuie taiat in feliute subtiri in fiecare tara, asa ca de ce agresorii sexuali au parte de bucata cea mai mare? Indignarea care transpare din tirada mea de intrebari este, zic eu, pe masura subiectivismului cu care erau facute comentarii similare in planul secund al documentarului. Daca ar fi sa ma apuc sa vorbesc despre marturiile agresorilor sexuali intervievati in filmare, m-ar apuca dimineata despicandu-le firele in patru.
Ceea ce pot spune este ca majoritatea erau inspaimantatori prin calmul si limbajul profesionist cu ajutorul caruia se explicau. Cam asa se intampla cand iti petreci 10+ ani in tribunale, inchisori sau clinici psihiatrice: ajungi sa devii expert in evaluarea legala, psihologica si psihiatrica a infractiunilor comise.
Mi-a ramas in minte remarca unuia dintre rezidentii clinicii si anume aceea ca: Oamenii care se afla internati in aceasta clinica nu se afla aici datorita conditiei lor psihologice/psihiatrice, ci datorita infractiunilor si istoricului lor criminal. Un agresor sexual care punea sub semnul intrebarii problema discernamantului in pedofilie! Pffff…Geniala faza!
Pe langa toate cele enumerate mai sus, m-a impresionat, trebuie sa marturisesc, metodologia folosita in evaluarea periodica a progreselor inregistrate de rezidentii care acceptau sa parcurga programul de tratament si reabilitare pentru agresori sexuali. Poligraful era in centrul acesteia, alaturi de un test dubios de masurare a nivelului de excitatie sexuala la expunerea subiectului la materiale cu continut pornografic infantil.
Pentru mine este inca halucinant cum poti fi gazduit intr-o clinica pentru tratarea pedofiliei si sa nu doreasca muschiul tau democrat sa intre intr-un program activ de tratament si reabilitare psihologica. Adica cum? Statul te tine pe tine, domnul fost detinut, pentru totdeauna agresor sexual pe masa, casa si activitati de recreere, iar tu, ca bastanul nu doresti sa intri in programul de reabilitare din diverse motive.
Ca nu ti se pare corect, ca nu recunosti ca ai fi comis vreo infractiune sexuala, ca ti se pare ineficienta metoda, ca vrei sa faci altceva, ca nu iti place de moaca psiholoagei care tine grupurile de terapie grup, etc. Pe bune? Cum de s-a ajuns ca acesti rezidenti sa isi permita astfel de luxuri? Pe banii si nervii cui mai exact? Pot parea critica si foarte subiectiva, dar deja am zis ca atunci cand vine vorba de pedofili toleranta si acceptarea imi scad vertiginos.
Bai! Ai comis-o? Platesti! Tot restul vietii! Pentru ca aici nu vorbim de furat o paine, ci de agresarea sexuala a unor copii! In acel moment incetezi sa mai fii o persoana. Nu mai poti fi considerat nici macar un animal! Esti sub zero…nimic…degeaba. Si pentru ca esti nimic, trebuie sa incepi sa devii ceva, care rationeaza conform cu norma societatii. Care invata sa isi tina in frau comportamentul sexual deviant, sau este conditionat fizic sa o faca.
Cel mai josnic exemplar uman pe care documentarul mi l-a aratat in toata splendoarea sa a fost un gigel care refuza cu varf si indesat sa intre in vreun program sau sa admita ca si-ar fi agresat sexual proprii copii, cat si alti copii. Si cu o elocventa ingretosanta, acest gigel o tot tinea sus si tare ca el nu a facut asta, desi toate materialele probatorii dovedesc asta, si ca prezenta sa in aceasta clinica i se pare un abuz din partea autoritatilor.
Mare ti-e gradina Doamne si multi agresori sexuali ii sar gardul! Per ansamblu, materialul final e acceptabil ca si continut, reporterul e amator, iar protagonistii sunt… si atat. Cine are cu ce sa se uite. Cine nu, da-ti pe Animal Planet. Aveti sanse sa gasiti animale mai umane, decat agresorii sexuali gazduiti la Coalinga, Fresno, California. Word!
