2:50 A.M.

Pleci…

Iar…

Acum pentru ultima data.

Te petrec.

Dupa ce inchid usa trec intr-un univers paralel. Cu o liniste atat de apasatoare ca dorul cu care ti-am scris pe tabla “1-2-3 la perete stai, 2017 motive sa mai…”.

Ma intorc in pat si aprind lumina. Eu, pisicile si dezumidificatorul. Cred ca 3 dintre noi au nevoie de dezumidificare ca ne cam curg ochii.

Rina se baga in plapuma si ma pazeste de la ascunzis.

Picka vine si-mi toarce pe piept, dupa care se duce si se culca pe pantalonii tai lasati pe scaun.

Cred ca Rag’n’Bone Man va fi soundtrack-ul plecarii asteia. Intoarcerea la realitatea provizorie, dar atat de persistenta, a traiului apart amorteste tot.

“Las’ ca trece pan’ te-oi marita!”, ar zice mamaia mea draga de ea.

“Trece, mamaie, trece, calca totul in picioare. O sa se intoarca cu primele brize de primavara. El langa mine.

Imi zicea ca nu mai poate, ca a obosit.

Il cred…

Si io-s cam sfarsita…

Dar ce bine a fost cat a fost aici.

Am trait impreuna.

Cu bune, cu omenesti, cu sufletesti si cu trupesti.

Am facut un snop de amintiri sa ne ajunga pan’ la primavara. Dupa care facem altul. Si altul. Si tot asa.”

Noi doi si spatiul dintre noi. Un menage a trois nemaiintalnit. Pe cat de mindfucking, pe atat de drag-deepening.

Deci asa se simteau femeile ale caror barbati plecau la razboi. Ei se luptau pe frontul lor, ele pe al lor.

Dupa care barbatii se intorceau. Si viata continua, numai ca o cam lua de la capat pentru ca nici unul dintre ei nu mai era la fel.

Norocul nostru ca nu-s obuze la mijloc. Doar o cautare peste mari si tari cu regasire retur. Trebuie sa iei distanta ca sa vezi ce ai in fata mai bine. Mai ales cand ti-e greu sa privesti de aproape.

Trebuie sa pleci, ca sa stii unde vrei sa te intorci. Trebuie sa iubesti si sa fii iubit, ca sa stii ca nu mai vrei sa traiesti fara.

“Si sa te imbratisez cu coastele-as fi vrut…”