Ce-mi doresc anul ăsta de 8 martie? Este primul meu an de mamă, așa că o să vă spun cam cum simt.

Îmi doresc să avem compasiune față de noi înșine în călătoria asta spectaculoasă.

Îmi doresc ca vocea aia care ne spune că nu facem bine să fie dată pe mut, nu externalizată și folosită în raport cu alte mame.

Îmi doresc să ne dam voie să înțelegem că așa cum niciuna dintre noi nu seamănă cu cealaltă, nici deciziile noastre legate de viață, parentaj și familie nu seamănă cu deciziile altor femei.

Îmi doresc să stăm și să ne ascultăm fără să ne ducem instant în zona în care ‘nu face ca mine, înseamnă că nu face bine’.

Am încredere că fiecare dintre noi știe cel mai bine ce e cel mai bine pentru ea și familia ei.

Și aș mai vrea să avem înțelegere și compasiune și una față de cealaltă. În momentele în care clar vedem în fața noastră o femeie care își duce lupta cu greu.

Respectul pe care îl avem față de oamenii de lângă noi îi va învăța atât de mult pe oamenii de lângă noi.

Cum decidem să vorbim, să ne comportam și să fim este ceea ce ne modelează relațiile.

Și ca să fiu mai specifică pe subiecte de maternitate, alăptatul, antrenamentul de somn, alimentația, petrecerea timpului liber, vestimentația, introducerea în colectivitate, sunt doar câteva dintre temele care polarizează femeile.

Ne e atât de frică că nu am procedat corect și suntem atât de obosite de pendularea asta în incertitudine încât emitem judecăți de valoare despre oameni pe care nu îi știm.

So, știți cum arată cu adevarat emanciparea femeilor? Arată ca femei care se susțin una pe cealaltă, cu grijă și responsabilitate.

Să ne fie bine!