… Victor Gabriel Stratan si avea douazeci si-un pic de ani cand a decis… sa nu mai fie. Mi-a fost coleg de clasa si dintr-un motiv, stiut doar de inconstientul meu, acum simt nevoia sa scriu despre el. Au trecut ceva ani de cand cutreieram piata de flori in cautarea a 100 de lalele pentru el, si cu atat mai multi ani de cand ne imparteam adolescentele zbuciumate in aceeasi clasa.

E cu adevarat bizar cam cat de multe isi poate aduce aminte mintea atunci cand te pui pe scormonit. Tin minte ca intr-a noua, cand am picat (dintr-o alta lume) in clasa fix la ora de romana, si incercam sa ma dumiresc care-i treaba cu liceul, profa’ tocmai ce impartea niste lucrari fulger corectate. Luca a fost cel care luase nota cea mai mare, adica 9.

Cred ca l-am intrebat despre ce a scris, si am fost surprinsa sa aflu ca isi alesese sa puna pe hartie cateva ganduri despre seria Millenium care se dadea dupa ora 12 pe ProTV in vremurile alea. Mi-l amintesc slabanog, cu un tupeu cat casa, palid la fata, tuns scurt si in pantaloni largi… foarte largi, care-i faceau capul sa para si mai mic decat era, sau asa mi se parea mie pe atunci.

Statea in Dristor, avea un tata poet care a ales si el sa nu mai fie la un moment dat si o mama care venea pe la scoala din cand in cand sa culeaga sfaturi si pilde despre fiul sau. Asculta hip-hop si era al naibii de inteligent in ceea ce il interesa.

Ma bufneste si acum rasul cand ma gandesc ca intr-a doispea profa’ de filosofie tot incerca sa-l lase corigent si nu prea reusea pentru ca, contrar aparentelor si absentelor, Luca chiar stia filosofie. Si n-o invata precum un papagal plastifiat, ci chiar o filtra prin propria minte. Io si colega mea de banca eram “baietii din spate”, aia care suflau la nevoie, dadeau teme si infigeau pixuri in spinarile “baietilor din fata” cand era groasa treaba si se lasa cu dat afara de la ore.

Iar el, impreuna cu colegul lui de banca, erau… “baietii din fata”, pusi pe mistouri istete sau pur si simplu glume proaste facute bine. We were quite the quartet! Nu ne-am pus niciodata problema ca ar trebui sa intram in detalii despre vietile noastre de copii cu vise despre viata, dar intuiam ca fiecare isi ducea lupta personala asa cum putea. Cu mama, cu tata, cu anturajul, cu scoala… cu toata lumea.

Nu i-a luat foarte mult sa isi faca o reputatie de adolescent problema intr-un liceu elitist care isi facuse deja traditie din a promova “valorile”, si a separa graul de neghina. Numele lui era adus in discutie mai des in sedintele de catedra decat cel al profesorilor prezenti la acestea.

Cu ce folos? Pai in principiu de dragul plangerii de mila, invinuirii si eternelor regrete despre “parinti care nu se intereseaza de copil”. Inca ma mai intreb daca aveam psiholog scolar cand eram in liceu. Din oficiu sunt sigura ca exista o camaruta cu o placuta lucitoare pe care era gravat numele unei tanti, dar in practica: oare acea tanti si-a miscat vreodata fundul sa se plimbe prin clase, pe holuri, prin bai, prin curtea scolii, prin sala de sport sa stea de vorba cu elevii despre orice? Daca stie careva care a fost cu mine in liceu ceva despre asta, is tare curioasa sa aflu.

Hai ca iar m-a pocnit o amintire: Luca impreuna cu Kelu’ care gasisera un blat de la o banca si s-au gandit ca ar fi tare sa se dea cu ea pe scari. Zgomotul te ducea cu gandul la cine stie ce accidente, dar senzatia parea sa fie tare, dupa fetele “faptasilor”.

Cand eram adunati in cimitir intr-o zi torida de vara (cred) sa ne luam ramas bun de la el, singura profa’ care a venit a fost cea de istorie care a dat dovada de mai multa umanitate decat intreg corpul profesoral care ne-a modelat mintile 4 ani. Femeia prinsese de veste ca Luca a incercat sa isi puna capat si l-a vizitat in spital… si i-a vorbit. Numai ea stie despre ce. Despre orice. A facut ceva… pentru el.

Numai ca Luca deja se hotarase cu mult inainte ca i-ar fi mai bine daca n-ar mai fi. Si asa a si fost. S-ar fi putut face ceva? Probabil… Se mai poate face ceva acum? Cu siguranta… Mi se face greata instant cand aud remarci de genul: “Bine ca n-am ajuns ca Luca!”. Nu l-am cunoscut pe indelete, dar sunt mandra ca l-am cunoscut asa cum l-am cunoscut si recunosc ca o sa ma intreb in continuare latent “de ce?”, dar asta e pentru mine de asumat.

Sub numele meu – Ion Stratan

Spuneti-mi ca e doar un vis, ca n-am ajuns
la “o jumatate de veac” mereu cu pana pe hârtie
grena si ma voi trezi din roua si plâns
în dupa amiaza somnului dintre ore si tenis
la Mariana, în Casa Zapezilor. Ca sunt într-a XII-a
Si ca sierpii rosii nu m-au muscat, ca merg
mai usor, ca nu m-au lovit, interzis, umilit
Spuneti-mi ca-i numai un vis, ca nu sunt în
realitate norii cei grei, lungile spaime de seara,
ura si urletul lumii. Spuneti-mi ca nu sunt
ranit, ca ma voi trezi la Mariana în somnul
de dupa amiaza, în Casa Zapezilor, între ore
sii tenis. Ca sunt într-a XII-a.