Tag Archives: Lars von Trier

Kunst und Kultur

Kunst und Kultur

Nu, nu stiu germana. Inca. Mi-ar placea tare si ma bate un gand grav sa ma apuc. Deocamdata sunt in faza in care imi fac curaj pe de o parte, si imi explic ca nu am nici timp si nici resurse sa fac asta chiar aici, acum, pe loc. Dar mai stiu un cuvant, doo, maxim trei. Pe care ma bucur nespus cand le pot folosi intr-o expresie coerenta.

Cum e cea de Kunst und Kultur…:D Germanofili din toate partile, uniti-va! 😛 Niciodata nu am crezut despre mine ca-s vreo (h)artista sau “culturista”, dar nu pot sa neg ca ce-i frumos nu-i place numai lui Dumnezeu, ci si mie. Totusi cred ca gusturile mele in materie de arta difera foarte mult fata de gusturile lui Dumnezeu. Probabil lui ii plac chestiile church-related. Io nu prea le am cu contemplarea picturilor bisericesti.

I kinda like funky, kinky and twisted arts and crafts. Ideea de baza e sa nu fie kitsch si sa imi transmita un mesaj puternic. Despre orice, numai sa fie acolo. Cred ca cea mai buna modalitate in care iti poti bucura simturile artistice cu niste bucati bune cultura si civilizatie este sa iti iei tolba cu trei bulendre in spinare si s-o iei la sanatoasa prin lume. Ca un hoinar in cautare de sensuri ale vietii pe diferite meleaguri. Sa pui destu’ pe harta la intamplare si sa te tot duci. Si sa fii disponibil pentru ce ti se arat in fata ochilor si pasilor.

Am trait momente in care nu imi mai incapeam in piele de bucurie ca ma aflu intr-un loc anume si ca am sansa sa vad lucruri inedite si oameni diferiti. Asa cum mi-a fost dat sa trec si prin faze in care deja nu mai conta ca ma aflam la capatul pamantului intr-o cultura diametral opusa fata de europenismele cu care erau obisnuita, pentru ca eram total ermetica, ca un arici in defense mode sau o testoasa care refuza sa iasa din carapace.

Asta nu inseamna nici pe departe ca nu am amintiri din acele perioade, numai ca emotiile asociate nu sunt unele foarte confortabile pentru mine. Ceea ce este ok de asemenea. Vorba lui Eric Berne: E ok sa nu fii ok! Asa zic si io. Daca tot sunt momente in care te simti de cacat de ce sa te mai chinui sa te ascunzi si de tine. Fii barbat(a) si recunoaste-ti seara la o discutie cu tine in oglinda din baie ca: Shit is bad! Anyway, sa nu divagam de la subiectul artistic al acestui post.

In weekend-ul asta am fost cum nu se poate mai doritoare de arte vizuale, respectiv teatru si film. Si fu atat de frumos. Vineri teatru clasic. Sambata film cu adevarat artistic. Duminica teatru modern. In-between timp de ruminat si cugetat. S-a nimerit cum s-a potrivit. Nu neg faptul ca pasiunea pentru teatru o am mostenire de familie de la muma-mea care cum se deschide stagiunea e protap pe la casele de bilete si organizeaza grupuri grupuri de teatrofili.

Vineri am fost la “O scrisoare pierduta” la Bulandra si m-am distrat teribil. Nu ma asteptam sa fie chiar atat de lunga piesa, adica 3h!, dar a meritat fiecare minutel si fiecare banut. Distributia de mare arta si meserie: Daniela Nane, Doru Ana, Vlad Zamfirescu, etc.

Sambata cum puteti deduce lesne din postul anterior ma uitai la Antichrist-ul lui Lars von Trier in confortul propriului meu cuib.

Iar duminica, duminica a fost tare de tot. Teatru modern la Teatrul Act. Piesa: Fidelitate de Chaz Palminteri. Distributie racnet: Adelaida Zamfira, George Ifrim, Florin Busuioc. Intimitatea pe care ti-o confera spatiul Act-ului o poti intalni in putine locuri in Bucuresti. Starile post-piesa ti le poate starni putina lume… buna.

Desi poate parea o aglomerare artistica obositoare, pot spune sincer ca dupa zilele astea ma simt mai revigorata si relaxata ca dupa un weekend de somn prelungit. Mi-era sufletul un pic cam flamand dupa ceva hrana spirituala. Inca nu m-am saturat, dar sunt pe drumul cel bun… 🙂

Trilogiile von Trier – Spectaculoase, Simbolice & Inspaimantatoare

Trilogiile von Trier – Spectaculoase, Simbolice & Inspaimantatoare

Imi place nespus de mult cand imi gasesc un pic de timp sa ma intalnesc cu prieteni pe care nu i-am mai vazut de 152 de ani si ne uita Dumnezeu (sau Buddha, dupa caz) de vorba pe strada, in vreo bodega sau printr-un magazin sclipitor. Ieri am avut parte fix de o zi de toamna foarte relaxanta si insorita alaturi de un foarte drag si vechi prieten de-al meu.

Sa nu va imaginati vreun batranel intelept in toiag, ca omul e chiar in floarea varstei si puterea cuvantului, dar vechimea relatiei noastre e data de o groaza de evenimente pe care le-am trait impreuna. Inca din liceu. Cum spunea un alt bun prieten de-al meu, prietenia mea cu omul de care va vorbesc e genul de legatura care persista si insista in timp, indiferent daca vorbim in fiecare zi sau o data pe an.

Asa ca ieri mi-am dedicat ziua fix pentru lucrul asta: stat la vorba si polemici mai mult sau mai putin existentiale cu domnul prieten (a carei identitate prefer sa o pastrez clandestina si anonima pentru a creste misterul istorisirii). Si cum vorbeam noi la un ceai in care pluteau gustos bucati de ananas si mar, omul meu zice:

EL: Auzi, tu ai vazut filmul Antichrist?

Io, ducandu-ma instant cu gandul la Jesus Christ Superstar al lui Andrew Lloyd Weber zic sec:

IO: Nuuu, I’m not into that kind of shit!

El usor descumpanit continua:

EL: Cum adica not into that kind of shit?

Io si mai feroce:

IO: Pai nu prea imi plac musical-urile. Nu e filmul ala de Andrew Lloyd Weber?

El razand asemeni unui parinte atoatestiutor:

EL: Nu ma, ala e Jesus Christ Superstar. Antichrist este regizat de Lars von Trier!

Io cu ochii bulbucati mai ceva ca niste cepe mari exclam in adoratie:

IO: LARS VON TRIER!!!

El razand in continuare:

EL: Da, chiar el. Il am pe calculator. Hai sa iti arat primele minute din film. Sunt absolut dementiale! Muzica e foarte misto!

Io deja usor bosumflata ca am dat-o cu mucii in fasole incurcandu-l pe von Trier cu Weber, dar entuziasmata la ceea ce ar mai fi putut copt mintea regizorala de geniu a lui Lars von Trier conchid:

IO: Ia sa vedem!

Si uite asa, al meu drag prieten scotoceste prin cotloanele laptop-ului sau si da peste filmul cu pricina. Si PLAY dupa care o tacere mormantala se asterne peste noi doi. Amandoi. Care a lasat loc si timp Prologului din Antichrist sa se desfasoare in plenitudinea sunetelor si succesiunilor de imagini care la propriu iti ridicau parul pe tot corpul. Maciuca!

Dupa cele cateva minute de teasing cinematografic intens ii zic ostoita de dorinta de a vedea filmul cat mai repede cu orice pret:

IO: Nu poti sa mi-l pui si pe asta pe stick?

Prietenul zice cu parere de rau:

EL: Bai, nu prea, pentru ca e prea mare.

Mintea mea deja programa cum o sa ajung acasa si o sa caut pelicula. Cum ma voi instala confortabil in propriul meu fotoliu de creatie si recreatie. Si voi savura ca o sticla de vin bun si vechi, Antichristul lui Lars von Trier.

Drumul pana acasa parca mi s-a parut mai lung ca niciodata. Poate si pentru ca ma pocnise o durere de cap din aia rapace, care dorea cu tot dinadinsul sa imi faca capatana sa zvacneasca in sunetul muzicii din casti pe care a trebuit sa o ascult la volum minim ca sa nu fac poc cu totul. Cu toate acestea am ajuns si acasa. Si ca un robotel, m-am schimbat in pijamale, am pus la downloadat minunatia de film si am asteptat cuminte timp de 9′ si mai bine ca sa vad filmul.

Era trecut de 10 seara cand m-am pregatit sa decolez sufleteste, cortical si organic in aventura propusa de Lars von Trier in Antichristul. Si nu vreau nicidecum sa ma apuc sa va povestesc filmul si astfel sa va stric placerea de a-l vedea si simti pe propria voastra piele. Dar asta nu inseamna ca nu pot sa va arunc niste informatii suplimentare care sa va faca sa il vreti si mai mult.

Una ar fi distributia: Willem Dafoe & Charlotte Gainsbourg. Americanul cu o fizionomie mai mult decat interesanta prin ridurile sale de expresie atat de provocatoare poate starni pasiuni ascunse in femeile carora le face placere sa se uite si la specimene masculine originale vizual, nu neaparat idealuri de frumusete masculina in viata. Ma recunosc vinovata aici. Mai ales dupa ce am avut ocazia sa il vad si jucandu-si rolul din Antichrist. Lovely! Simply lovely!

Cat despre Charlotte, este just sa afirm ca este fiica tatalui sau, respectiv Serge Gainsbourg care in copilaria mea cea timpurie canta impreuna cu Jane Birkin cantecul care i-a consacrat si care i-a facut pe baietii puberi ai acelor timpuri sa suspine: Je t’aime, moi non plus! Cu un accent englezesc caruia iti este dificil sa ii rezisti, insotit de o dictie perfecta si o mimica de o frumusete raw fascinanta, protagonista Antichrist-ului s-a afirmat in lumea actoriceasca intotdeauna prin roluri dense si ciudatele care sa se potriveasca cu firea si zvacnirile sale interne de interpretare dramatica.

Ulterior vizionarii filmului am citit un pic despre filmografia lui Lars von Trier ca sa stiu si io unde sa incadrez pelicula care tocmai ma bulversase pana peste poate. Imaginati-va ca undeva pe parcursul dezvaluirii plot-ului antichristic stateam pe fotoliul meu cel visiniu cu genunchii la piept si gluga hanoracului trasa peste cap si acoperindu-mi cu parte din mea gura si nasul. O scena in mod special (o sa va dati voi seama care, daca o sa va uitati la film) m-a facut sa reactionez fix asa cum o faceam cand eram pustoaica si ma uitam cu ai mei la Falci. Adica sa vreau sa ma ascund sub masa doar ca sa nu vad ce urma sa se intample.

Dar nu am facut asta acum pentru ca masa mea e una de cafea si mi-ar fi fost un pic cam greu sa ma pitul supt dansa. Dar mana la ochi tot am pus-o! :)) Dar cinste lui Lars ca m-a spariat in halul asta, ca io mi-s mai din toporisca cand vine vorba de filme, si nu ma cuprinde spaima asa usor. Eh, dar el a reusit! He did it, he did it, si pentru asta merita toata stima si respectele mele! Sa traiti dom’ Lars! 😉

Revenind totusi la includerea filmului in operele complete ale lui von Trier, cica Antichrist (2009) face parte dintr-o trilogie pe nume DEPRESSION TRILOGY din care fac parte: Antichrist (2009), Melancholia (2011) & Nymphomaniac (2013). Mai mult decat atat, trilogia DEPRESSION este chiar a treia trilogie von trierista dupa EUROPA TRILOGY care include filmele The Element of Crime (1984), Epidemic (1987) & Europa (1991) si GOLDEN HEART TRILOGY care include peliculele Breaking the Waves (1996), The Idiots (1998) & Dancer in the Dark (2000). Exista si o a patra trilogie intitulata USA: LAND OF OPPORTUNITIES TRILOGY care cuprinde filmele Dogville (2003), Manderlay (2005) & Wasington (la care filmarile nu au inceput inca).

Evident fiecare trilogie are un laitmotiv care ii contureaza si firul dramatic, adica:

EUROPA TRILOGY: Traumele Europei din trecut si viitor;
GOLDEN HEART TRILOGY: Eroine ingenue care reusesc sa isi mentina “inimile de aur” in pofida tragediilor personale pe care le traiesc;
DEPRESSION TRILOGY: Personaje care se lupta cu depresia sau durerea sub diverse forme;
USA: LAND OF OPPORTUNITIES TRILOGY: Evolutia personajului Grace intr-o America de odinioara stilizata.

Un al treilea motiv care cred ca va si ultimul pe lista mea personala de “Why actually watch this freaking movie?” cuprinde 3 sub-motive ca sa ma aliniez si eu obsesiei trinice a lui Lars von Trier: spectaculos, simbolic si inspaimantator. Ca-n titlu. Mi se pare absolut fantastic cum acest regizor danez cuprins de niste stari depresive intense a reusit sa cuprinda intr-o pelicula de aproape 120′ atatea teme existentiale, simboluri si imagini neo-noir. Chiar am avut impresia ca filmul a fost facut intr-o colaborare dubioasa cu Jung pentru ca imi apareau atatea imagini arhetipale in fata ochilor incat imi era chiar destul de greu sa le cuprind si inteleg pe toate. Reprezentarile celor THREE BEGGARS: GRIEF, PAIN & DESPAIR in animale mi s-a parut a pure touch of genius.

Pe IMDB filmul e cotat cu doar 6.6. Cotatia mea pur subiectiva se invarte undeva intre 9 si 10. Dar repet, este pur subiectiva. Si cum observa foarte multa lume care imi cunoaste gusturile in materie de filme, mie imi plac filmele grele, cu semnificatie si socante vizual. Daca impartasiti macar parte din gusturile mele, vi-l recomand. If else, puteti sa alegeti ceva mai american si comercial… Oricare ar fi alegerea voastra va doresc: POFTA BUNA! 😉