Tag Archives: oameni

Mar12

Despre puteri

Posted on by
Despre puteri

Imi vine sa scriu lung si mult si bine despre zilele astea, cat si despre cele ce vor veni. Nu am multe certitudini, dar alea cate sunt, sunt bine infipte in capul meu.

O sa ne fie greu, noua, oamenilor care suntem obisnuiti si tanjim dupa momente de tavaleala pe covor in joc de rol sau manjeala de vopsea pana la coate in rasete de copii. O sa ne fie greu sa fim pusi fata in fata cu tehnologia mai ceva decat cu reactiunea si sa ne ducem cu ochii mintii la lucruri faine pe care copiii le pot face acasa sau la lucruri faine pe care noi le putem face acasa pentru a ii ajuta pe copii sa invete, pentru a sta conectati.

O sa le fie greu parintilor de copii care contau pe orele petrecute de copii in gradinita ca sa respire, sa isi adune gandurile, sa aiba grija de ceilalti copii din dotare, sa munceasca, sa se regaseasca sau sa se ocupe de treburile casei. Acum vor fi toate claie peste gramada, intr-un ghem incalcit bine din care vor trebui sa extraga sensul, ordinea si… linistea. O sa fie cu vopsea pe covor (mai multa ca de obicei), strigate de atentie (mai multe ca de obicei) si cafea (mai multa ca de obicei).

O sa le fie greu copiilor care nu-si vor mai vedea prietenii de pampers, nu vor mai alerga in goana nebuna pe roti alaturi de gasca lor, nu vor putea sa ne arate noua (niste straini atat de cunoscuti si indragiti) cate lucruri nemaipomenite pot face singuri-singurei. Si vor intoarce casa cu fundu’-n sus ca sa se potriveasca modului in care simt ca viata le-a fost intoarsa cu susu’-n jos de ceva pe care nu il inteleg pe deplin, dar se prind ca ii sperie pe adulti care se tot agita in jurul lor pentru a-i feri de rele.

Greul nu e ceva strain de experienta oricaruia dintre cei mentionati mai sus. Fara accente cliseice de genul ‘cu totii suntem obisnuiti cu greutatile vietii’, ceea ce suntem este… rezilienti. Facem fata adversitatii si cand nu mai putem facem si spate. Fiecare in felul lui functional pentru ca stim ca fara depasirea greului, usorul isi pierde din satisfactie. Vrem provocari si ni le punem in fiecare zi cand ne ducem la munca, cand ne propunem sa fim oameni mai buni, parinti mai buni… sau pur si simplu mai buni.

Impreuna greul parca nu mai pare atat de greu, pentru ca ‘la tăți ni-i greu’ se transforma in ‘hai mai ca se poate’. Chiar daca simtim ca nu ne pricepem din prima la online-ul asta care ne da batai de cap. Chiar daca simtim ca nu mai avem obiectul muncii sau poate din contra am vrea sa mai pasam obiectul muncii si in curtea primitoare a oamenilor care ne ajuta de obicei. Chiar daca simtim ca se termina pamantul si n-avem chef, timp, bani, stare. Chiar daca avem zile proaste in care gandul ca ‘asta nu se poate’ planeaza ca o musca ametita peste tot si toate.

Dupa ce o sa trecem cu totii prin toate astea si ne vom intalni sa ne amintim de cum am fost acolo unii pentru ceilalti, tare bine si usor o sa ne mai fie. Si mandri si bucurosi vom fi ca am putut ceva ce nu credeam ca o sa putem pentru ca nici nu stiam ca va trebui sa putem. Si totusi am putut. Incredibil, nu? Trebuie doar sa ne punem in gand ca putem si cand simtim ca nu mai putem… sa luam o pauza de la atata putut. Ca in dimineata urmatoare, in timp ce sorbim prima gura de cafea si soarele se ridica… sa ne dam seama ca putem din nou.

Sep2

Comunicare, oameni si interactiuni

Posted on by
Comunicare, oameni si interactiuni

Pe scurt C.O.I. I aim to shock, not to please. Dar intr-un mod paradoxal socul cu placerea par a avea o legatura directa in viata. Acum ma uit la cele doua pisici ale noastre care au ceva de impartit. Se uita una la cealalta cu urechile date pe spate si cozile plesnind parchetul. Marul discordiei de data asta e teritoriul. Una dintre ele se ridica si pleaca spre alte zari. Cealalta ar fi fost natural sa ramana pe teritoriul nou-cucerit si sa se lafaie, nu? Nope. A plecat in alta parte, de unde putem lesne trage concluzia ca ceea ce aveau ele de impartit nu era teritoriul, ci altceva.

Sa-i spunem X, ca e necunoscuta. Asemenea celor doua feline domestice, oamenii au chestii de impartit. Cu ei insisi si cu altii. La intersectia dintre cele doua imparteli se afla un soi de ‘no man’s land’. Nimeni nu stie in ce se baga asa ca trebuie sa pasesti cu precautie. Taramul contine mine si bombe vechi de tot, care sub presiunea vreunui picior neatent abia asteapta sa faca:

Acuma, atunci cand in lume s-au impartit lucrurile, unii au luat mai multe, altii mai putine. Cine-mparte, parte-si face, doar! Ca intr-un joc de Macao existential, ideea e sa nu ramai cu carti in mana. Sa le pui jos, eventual pe fata ca sa se prinda toata lumea cam ce imparti tu in stanga si-n dreapta.

In realitate, jocurile pe care le jucam noi, adultii, rareori sunt cu cartile pe fata. Ca nu ne prea place comunicarea directa, cat nici confruntarea. Plus ca din frageda pruncie am invatat de la unu’ de la altu’ ca nu-i bine sa ii zici omului direct care-i problema pentru ca iese cu scandal. Da’ nu ne-am pus niciodata problema ca putem sa vorbim unii cu ceilalti, ca oamenii, fara scandal, si sa ne si spunem si lucruri care nu-s dintre cele mai confortabil de discutat, but hey that’s life.

Booooon! Pai si daca nu comunicam direct, cum comunicam? Prin porumbei calatori, prin semnale de fum, prin codul Morse, prin priviri cu subinteles, prin taceri apasatoare si prin mesaje cu dublu inteles. Adica alea al caror inteles integral poate fi deslusit doar de receptorul vizat. Ce vrem sa obtinem cu asta? Cica, rezolvarea problemei aduse in discutie. Ce obtinem de fapt? Un somoiog incalcit de idei, emotii, preconceptii si actiuni care au mai degraba legatura cu stresul cauzat de lipsa de intelegere, decat cu problema in sine.

Zilele trecute vorbeam intr-un for oarecum restrans despre semnificatia cuvantului ‘asertivitate’. To cut a very long story short, astazi, in plin overflow de cursuri de comunicare linia dintre asertivitate si agresivitate pasiva a devenit foarte suuuuubtiiiiireeeee. Cam asa:

Si dupa ca e subtire, mai e si stramba pe deasupra. Credem ca we’re da shit! Ca stim, ca putem, ca ne iese. Daca ne iese la munca, tre’ sa ne iasa si in contexte de life after work. Daca tinem training-uri pe tema asta, we practically have it in the palm of our hand. Daca dam interviuri in care suntem asertivi si carismatici, fo’ sure o putem arde la fel off-the-record. E musai sa va spun ca treaba nu sta asa deloc, sau e subinteles?

Nu, o sa comunic direct, acum. Fara subinteles-uri. Treaba nu sta deloc asa! Voiam sa bag un Caps, dar m-as fi dus prea tare spre comunicare agresiva, which is not my point now. Revenind la imparteala. So, in functie de lucrurile pe care le avem de impartit cu noi insine, de imaginea proprie pe care o proiectam inafara noastra, cat si de lucrurile pe care le avem de impartit cu altii, si de imaginea pe care o proiectam pe altii, jocurile de-a comunicarea adulta se apropie de niste sfere sensibile si pe alocuri opace.

Cum adica? Adica stim ca nu ne convin niste chestii pe care le auzim sau observam in mesajele pe care le primim de la altii, dar e atat de confuz tot contextul incat nu se vede nimic. E opac. E clar ca daca spunem lucrurilor pe nume fara rea-vointa si cu intentia genuine de clarificare, ne cad galoanele, pentru ca undeva in fundul mintii noastre, cat si al celor din aceeasi generatie cu noi apar ganduri din alea gen: ‘uita-te si la asta ce dubioasa e. habar n-am de ce se agita atata. nici nu stiu despre ce vorbeste’. Aka defensive shit.

Ca doar intr-o situatie de stres optiunile raman tot 3 oricum ai da-o: fight (‘Ce pana mea te apuci sa vorbesti despre….?), flight (omul chiar pleaca sau precum in exemplul de mai sus zice ‘habar n-am despre ce vorbesti, pare-mi-se ca esti cam dus cu pluta’) or freeze (sta stana evitand elefantul mare si roz care ii zdruncina toate portelanurile din casa).

Io am o vorba care cred ca se aplica si la situatiile de genul asta: tre’ sa te doara foarte tare ca sa schimbi ceva la tine. Adica tre’ sa ai o miza. Sa fii all-in cu ceva. Sa iti pese de omul din fata ta, sau sa ai un interes care sa te impinga frumusel de la spate sa clarifici comunicarea ca un adult, nu sa o arzi ca un pustan de clasa a V-a. But again, tre’ sa ai o miza. In absenta mizei, no fucks shall be given by either of the parties.

Imi permit sa inchei cu un proverb adanc inradacinat in memoria mea care in mod contra-intuitiv imi da speranta si forta sa razbat prin toate situatiile de comunicare de tip somoiog: Greu la deal cu boii mici…

Jul16

Testarea realitatii 1.0

Posted on by
Testarea realitatii 1.0

De vreo ora imi scormonesc in cap in cautarea unui subiect de ruminat. De dezosat. De disecat. De patruns si gatit gandit la foc mic. Cred ca l-am insfacat.

Oamenii, si aici ma includ si pe mine, impartasesc celorlalti lucrurile frumoase pe care le fac si traiesc. In online, avem cu totii niste amprente digitale de toata frumusetea. In offline, inca avem tus pe degete, pe care nu il putem sterge atat de usor.

Viata isi pune amprenta pe noi, iar noi resemnificam. Traim lucruri pe care ulterior le povestim, le retraim sau pur si simplu le intoarcem pe dos, din dorinta ca toate experientele noastre sa fie definitorii, provocatoare si pline de sens. Suntem cateodata atat de ‘dezvoltati’ ca mi se strepezesc dintii.

Avem un filtru pentru orice, dar mai ales pentru uratul, meschinul si durerosul din noi. E ca o sita deasa care lasa sa curga doar laptele si mierea umane. Suntem poetici. Suntem empatici. Suntem destepti. Suntem calatori. Suntem muncitori.

Da, da, realitatea se construieste in conversatie. Stiu! Am zis realitatea, da? Atunci cand suntem atat de foarte mega ultra pozitivi, frumosi si maturi, simtul realitatii e undeva pierdut in negura timpurilor. Cam ca atunci cand suntem prea super hiper negativi, hazi si de cacat.

Si stiti care-i riscul atunci cand ne dam asa frumosi? Ca incepem sa jonglam cu niste asteptari masive ale altora de la noi si sa ne pretindem noua insine ca trebuie sa fim always and forever dezirabili si complianti. In toata sarada asta a perfectionismului absolut atunci cand cazi, ajungi sa cazi de sus. Foarte jos. Cam in fundu’ fantanii asa, de nu mai vezi nimic… din tine.

Poti sa faci lucruri aiurea fara sa existe o motivatie profunda, un sens ascuns sau un bigger picture. Poti pur si simplu sa fii de cacat.

Bang!

Pai stai asa ca eu nu-s de cacat. Sunt chiar opusul lui ‘de cacat’.

Cate oglinzi aveti pe acasa? Eu am cinci. Doua mici in dormitor, una mijlocie in baie si doua mari pe hol. Oi fi narcisista sau ceva, ca omul inainte de a ma lua in spatiu nu avea decat una… in baie. Imi place sa ma oglindesc. In fiecare oglinda vad cate o parte din mine.

In alea mici fata in cele mai mici detalii. Cu pori deschisi, cu puncte negre, cu sprancene crescute sub forma de stuf si cu cosuri. In aia din baie mai fac contact vizual cu mine din cand in cand. Scary shit! Daca n-ati incercat-o pana acum merita. Senzatii tari cu costuri minime. In alea mari ma vad pe de-a-ntregul. Din crestet pana-n talpi si retur. Carburant garantat pentru dialoguri interne prelungite despre cum sunt, cum eram si cum voi fi.

Cate oglinzi umane aveti prin preajma? Nu mai e chiar asa usor sa le numarati nu? Eu zic ca basically toti oamenii care-ti ies in cale te oglindesc intr-un fel sau in altul. Scot din tine lucruri pe care sfarsesti prin a le arata tuturor ca intr-o expozitie de virtuti si kitsch-uri interne.

Imi zboara mintea la o receptionera care ne-a facut cu nervii cand am fost la Seawolves anul asta si care decodifica situatii ad literam fara pic de privire de ansamblu sau flexibilitate. Ma gandeam atunci: ‘Ce cretina-i gagica asta!’. Acum zic: stiu despre mine ca in anumite momente sunt la fel de flexibila precum o bucata de beton.

Un alt exemplu de referinta pentru mine in materie de oglindire este nenea beat din tramvaiul 41 care, acum ceva ani, pe cand eu ma intorceam de la serbarea de iarna imbracata precum o printesa si accesorizata cu o durere de cap cat China, mi-a zis ca sunt o capra pentru ca atunci cand m-a rugat sa ii dau locul copilului lui am zis nu pentru ca sunt obosita. Am fost o capra atunci, dar nu pentru ca nu i-am dat locul, ci pentru ca starea mea generala era atat de shitty incat parea ca aveam un afis imens pe spate care zicea: ‘Hai sa ne luam la hartza’.

Oamenii care se straduiesc sa shine too bright, blind everyone with their reflections. Aveti incredere in oglinzile voastre cele mai apropiate ca ele sunt cele care nu va vor bullshit-ui atunci cand toti va iubesc ‘neconditionat’. V-am zis-o pe aia ca eu nu cred in dragoste neconditionata? Nu? Eh, poate in episodul viitor.

Daca poti sa ma vezi asa cum sunt si pot sa te vad cum esti, dupa care sa alegem sa ramanem unul in proximitatea celuilalt, atunci lucrurile incep sa devina reale. Non-conjuncturale si non-idilice. Reale. Imi plac povestile reale.

Oct6

Nuante de iubire

Posted on by
Nuante de iubire

heart_abstract_love_background_moods_hd-wallpaper-404984
*
Cuplu. Ea se tine zdravan de geaca lui. El ii are cuprins mijlocul cu tot bratul. Vorbesc. Rad. Se pupa. Se mai pupa o data. El ii pune mana pe fund. Ea ii da mana la o parte cu un gest brusc si rusine in privire. El ii mai pune mana pe fund o data. Mana pare sa se simta bine acolo unde e. Mangaie cu drag fundul. Tramvaiul merge. Ei se iubesc.
**
Mama si fiu puber. Ea il tine in brate, strangandu-l la piept. El se lasa strans precum un acordeon cu un zambet molcom pe chip. Schimba cateva vorbe. Ea il pupa pe obraz. Pupatura se transforma pe neasteptate in muscatura. El baga o interjectie de durere. Ea zambeste, freaca obrazul muscat, si mai musca o data. El o pupa si o musca inapoi. Ei se iubesc.
***
Femeie si pisici. Ea se demachiaza in fata oglinzii din baie. Ele torc, se gudura si sfaraie. Ea da drumul la muzica si o ia pe una dintre ele in brate la dans. Danseaza jumatate de melodie. O ia si pe cealalta la dans. Termina melodia. Le intreaba cum le-a fost ziua. Una dintre ele face mosorase pe pieptul ei. Ele se iubesc.
****
Barbat. Dor de duca pe-o naluca. Zvac de intors lumea cu fundu’-n sus si sufletul cu susu’-n jos. Mestereste neincetat. Planuieste. Cerceteaza. Piloteaza. Baloteaza. Intr-o zi se urca pe motor si o ia la sanatoasa pe sosea. Soseaua se schimba-ntr-o alta sosea, care da pe-un drum care duce invariabil acasa. El se iubeste.
*****
Femeie. In sfarsit acasa dupa o zi lunga de munca. Se gandeste ca ar fi cazul sa petreaca niste timp cu ea si gandurile ei. Vrea sa gaseasca raspunsuri la intrebarile ‘Ce vreau?’, ‘Ce imi trebuie?’, ‘Ce pot sa fac ca sa imi fie bine cu mine?’. Scrie. Canta. Danseaza. Viseaza. Simte. Lucreaza. Gandeste. Ea se iubeste.

Aug18

Live Transcripting from Ulm

Posted on by
Live Transcripting from Ulm

Trebuia sa o fac si pe asta. Sa imi iau inima in dinti, e-notes-ul la purtator si sa ma asez intr-unul dintre cele mai circulate locuri din centrul vechi al Ulm-ului si… sa scriu despre ceea ce vad si imi place.

Tocmai m-a acostat domnul Gazda sa imi spuna ca incercarea de a inchiria bicicleta pentru domnisoara sora a doamnei Gazda se dovedeste a fi chiar o incercare. Fiind sambata in plin sezon turistic, cu mic cu mare, tot turistul sau neamtul fara de biciclu se aduna precum albinele la stup in centrele de inchiriere pentru a se putea deplasa in voie pe strazile, stradutele, aleile si malurile indicate.

Truly inspiring if you ask me!

Acum vreo 5 minute in timp ce ma plimbam prin centru, atentia imi fu atrasa de un duet de… acordeoane care intretinea publicul stradal cu felurite melodii energice ca de o sambata la pranz.

Multitudinea de stimuli faini m-a cucerit, asa ca m-am asezat pe-o piatra in timp ce vantul imi misca jucaus cateva suvite de par, soarele imi lumina fata facandu-mi ochii miiiici mici, iar sunetul galopant al acordeoanelor ma imbia.

What a feeling!

Si sa nu mai pomenim si faptul ca fix in fata am magazinul preferat. Hmmmm, ce ispita! Dar nu! And that is final. Enough is enough! Si in timp ce mai arunc cate un ochi la trecatori ma gandesc where will my nomad feet take me today.

In drum spre piatra pe care sed acum, am trecut prin Munsterplatz unde, ca in fiecare weekend, intreg spatiul e ocupat de agricultorii din orasele invecinate care vin sa isi vanda nestaviliti produsele.

Nu prea sunt la curent cu logistica comertului cu produse alimentare din Germania, dar un lucru e cert: legumele, fructele, branzeturile si carnurile expuse arata delicios si sanatos. Intr-un scuar alaturat e piata de flori. Culorile si mirosurile te poarta parca hipnotizat pana aproape de standurile cu blumen.

Au plecat acordeonistii. Vantul inca ma mangaie lin.

O doamna la vreo 2 pietre distanta isi aseaza tacticos rosiile in sacosa de piata. Si apropo de piata, un lucru foarte simpatic e ca lumea de pe aici merge cu cosul propriu la cumparaturi. Sunt tot felul de forme si culori de cosuri, si sincer, arata foarte sic.

O batranica s-a asezat in apropiere de mine, pentru a-si odihni picioarele probabil.

Simt in aer un iz de parfum… si nu e al meu.

Urechile mi se ciulesc cum aud ceva dialoguri in germana poate or intelege si ele ceva. Oricum sunt realmente surprinsa de cat de multe inteleg in germana. As avea sanse reale sa prind din zbor sau chiar de pe loc nitel grai nemtesc.

It is a thought indeed!

Mi-e sete! O sa beau niste apa din Padurea Neagra dupa care ma voi desfata cu niste cafea home-made la pachet.

Am vazut o lupa. Mica… Cam la fel de mica cum era si a mea cand am primit-o in dar. Alearga copilaresc dupa porumbei.

O copchila de vreun an sau doi urla ca din gura de sarpe in timp ce o strange pe muma-sa la piept.

O alta doamna isi ia pranzul… tot pe aceleasi pietre. Destule pietre pentru toata lumea, ce pot sa zic. Se aude mai nou un instrument suflator care incearca timid un La Cucaracha.

Oamenii locului sunt foarte zambitori si prietenosi. De ce nu ar fi pana la urma? Turistii sunt o sursa de energie a orasului, cat si una de dezvoltare economica.

Un hipster cu castile pe urechi, Vans in picioare si Ray Ban-uri la ochi trece tragand nonsalant dintr-o tigara. E o vreme atat de frumoasa, numai buna de stat si creat ganduri, povesti si bucurat simturi.

Un carnat desenat pe o rulota de profil imi face cu ochiul. Ce-i drept, de cand am venit in Ulm nu am mancat wurst. Dar nici nu imi prea arde. E mult prea cald.

Un pustan imbracat la costum (?) taie piata cu mersu’i apasat. Uite un om care stie ce vrea, inclusiv sambata la amiaza.

Doua blonde pitzi de Ulm se opresc in plina strada pentru a-si verifica una alteia machiajul. Coafura rezista! Don’t worry, there’s no sugar, sugar! 😉

O doamna (ce pana ei?!) fluiera mai ceva ca un birjar incercand sa capteze cu undele sonore interesul unui cunoscut, poate.

Doi cate doi, cuplurile mai tinere sau mai patinate de vreme se indreapta de mana sau la brat impreuna… undeva. Aproape ca nici nu mai conteaza unde atata timp cat o fac in diada.

Schon! Sehr schon!