A DEPANA = a repara, a drege, a repune in functiune inlaturand o pana.
AMINTIRE = imagine pastrata in memorie.

Cum repari o amintire? Clocesc idei pentru scrierea asta cam de saptamana trecuta, de cand m-am revazut cu un prieten drag mie si ne-am pus pe povestit. Stand pe-o banca pe Aleea Amintirilor. Fara intentia de a va crea diabet zaharat de la primele randuri, ca confirm ca nu-i niciun subterfugiu literar la mijloc, ci adevarul gol-golut.

Dar cum arata o amintire stricata? Sau ce face ea cu fiinta ta? Ce ii dai voie sa faca?

Pai se simte indeajuns de in largul ei in interiorul tau incat sa se apuce sa-ti vandalizeze peretii cu graffitti de prost-gust.

Iti sparge chestiile mici de faianta la care stie ca tii mult.

Te impinge de colo-colo cu un tupeu gigantic.

Iti sopteste cat de mic si neputincios esti in fata unei imagini de care nu vei putea scapa niciodata.

Si tu stai… Si o lasi sa fie… Cu riscul ca tu sa nu mai fii, daca ea este peste tot.

Pana intr-o zi cand zici: Hai sa te depanez! Si o lasi sa fie, numai ca de data asta iti dai voie sa fii si tu lucid.

Si ea incepe, asa cum stie ea, sa ti se arate recurent.

Sa te improaste cu stropi de trecut mut.

Sa rada in hohote care iti fac(eau) pielea de gaina.

Si tu stai si te uiti la ea.

Desfasurandu-se previzibil asa cum a mai facut-o de mult prea multe ori. Pana cand oboseste, dezamagita ca nu obtine nici o reactie din partea ta.

Si atunci o vezi, in sfarsit. Grotesca. Abjecta. Meschina. Si nu poti sa te abtii din a te intreba retoric: What a fuck were you thinking? Nimic.

Adevarul e ca atunci cand te trezesti fata in fata cu amintiri nedepatate, nu mai ai timp sa te gandesti la nimic. Pentru ca literalmente esti luat pe sus si dus in tine. In partea aia atat de intunecata in care habar nu mai ai ce zace in ea, si nici nu ai vrea sa descoperi pe nepusa masa.

In debaraua doldora de amintiri care nu-ti mai trebuie cu siguranta, dar de care nu te hotarasti sa scapi si le tot duci cu tine. Uite de aia mie memoria mi se pare unul dintre cele mai iscusite procese psihice de care este in stare omul.

Memoria depoziteaza. Transforma. Idilizeaza. Distorsioneaza. Reactiveaza. Pana cand intr-o buna zi uita si/sau resemnifica. Si atunci sa te tii! Claritatea-ti revine in vene si te inunda de nu te vezi. Sau poate atunci chiar (te) vezi asa cum nu (te-)ai mai vazut de mult timp. Parca iti si era un pic dor de tine. Si e just sa iti propui ca de acum inainte nimeni sa nu va mai desparta. Pe tine de tine. Nici macar o amintire proprie.

Ce-ar fi daca am avea amintiri saprofite, nu parazite? Care sa se alimenteze cu ceea ce se descompune in noi. Numai pentru a ne face sa ne ridicam fruntea si mai sus spre zari mai inalte, fara a pierde din ochi linia orizontului.

Si revenind totusi la discutia pe care o aveam cu bunul meu prieten (zic io, el probabil ar zice acum ca nu prea mi-am dovedit prietenia, dar ramane de vazut! ;)), m-am pomenit razand si vorbind cu atata lejeritate si autoironie despre trecutul nostru glorios cu amintiri mai mult sau mai putin comune, incat am realizat ca orice ar fi, I got the feel good in me.

Prin facultate, anul III daca memoria nu imi joaca feste, invatam pe la NLP cum sa resemnificam amintiri in cel mai simplu mod cu putinta. Se ia una bucata amintire si se pune pe un ecran imaginar, ca la cinema. Apoi se transforma colorul in alb-negru. Apoi se incetineste sau repezeste (dupa posibilitati) firul actiunii.

Daca efectul obtinut nu este cel scontat, se recurge la scoaterea sunetului. Dupa care ecranul cu pricina se indeparteaza pe nesimtite, pana cand ajunge sa fie un punct nedistinct in marea de purici ai televizorului urban la care te tot uiti. Si poate atunci vei realiza ca ai scapat de the monsters in your closet. Aia care nu-ti dadeau pace sub nici o forma.

Asa ca cea mai simpla solutie din a pune pe fuga mnemonica o amintire parazita este sa o fugaresti, provocand-o sa tot fie! Ce zici? Se inscrie in logica ta teoria asta? 🙂 Si daca ai vazut filmul, cu siguranta nu ti se va parea desueta piesa asta… 😉