Azi se intampla multe, ca in fiecare zi de altfel. Dar pe langa cele multe care se petrec ametitor in jurul nostru se mai intampla ceva… o sarbatoare pe care o stiu de cand lumea si pamantul si pe care de abia o asteptam cand eram copila.

Lumea mare incepea sa se invarta ea in jurul meu, fara a trebui sa ma conformez io la regulile ei. Imi era permis sa fiu exact ce eram pe atunci: un copil. Si sa fac ceea ce fac copiii, fara sa existe discutii despre cum ceea ce fac nu e bine, frumos, sau despre cum ar trebui sa fac altfel.

La inceputul verii ne-am dezvoltat obisnuinta de a sarbatori copiii de pretutindeni: ai nostri, ai altora sau ai nimanui. Uite ca avem si obiceiuri sanatoase care ne fac cinste.

Dar mai e un copil care nu trebuie uitat azi: copilul interior.

Daca nu stiti de existenta lui, azi o zi perfecta sa-l descoperiti si faceti ceva care lui ii place foarte mult.

Daca il cunosteti, dar l-ati cam uitat intr-un colt al fiintei voastre, revansati-va scotandu-l la o plimbare in aer liber.

Daca va preocupati constant de buna-starea lui, propuneti-i sa sarbatoriti in stil mare, numai asa cum voi stiti.

Copilul meu interior e cam pus pe sotii si se manifesta spre amuzamentul celor din jurul meu. Rade zgomotos cu gura pana la urechi, imita pe diferite voci oamenii mari, canta atunci cand aude o melodie, danseaza de unul singur, face glume atunci cand atmosfera devine prea serioasa.

Ii place tare ca-l las sa fie, si ca in loc sa primeasca el papara de rigoare, adultul din mine se va confrunta cu asta luandu-i apararea cu tact si sarg. In schimb, copilul meu interior imi da energie cu carul si ma face mai atenta la lucrurile marunte care mi se intampla. Ceea ce e minunat!

Copilul meu interior are privilegiul de a se juca impreuna cu copiii pe care ii intalnesc zilnic.

Sa sara sotronul cu sau fara piatra aruncata.

Sa se dea in leagan cat mai sus cu putinta, razand in hohote de fiecare data cand leaganul se duce si mai sus.

Sa se rostogoleasca pe iarba in parc si sa vada gazele care vietuiesc pe acolo.

Sa se murdareasca din cap pana in picioare in incercarea de a picta ceva nemaintalnit.

Sa alerge fara directie incercand sa scape de lepsa.

Sa intrebe “Cat e ceasul imparate?”.

Sa fie rata sau vanator.

Sa isi faca din scaune adevarate fortanete de nepatruns.

Sa construiasca navete spatiale sau sa dea viata unor papusi intr-o piesa de teatru cat se poate de autentica.

Sa joace fotbal pana isi rupe adidasii… iar.

Azi te provoc, pe tine, cel care ma citeste, sa spui povestea copilului din tine. Asa cum ti-o aduci aminte. Pe indelete. Cui vrei tu. Pentru ca sunt sigura ca e o poveste care merita spusa.

Ce zici? Cap ou pas cap? 😉