E o sâmbătă molcomă de iulie. Nici prea cald, nici prea răcoare. Eu acasă. În căsuța cu steluțe. Căsuța lui mami și a lui Dimi.

Dimi e cu tatăl lui. Probabil făcând chestii de băieți. Unul dintre lucrurile pe care nu îl pot învăța pe flăcăul ăsta al meu este cum să fie băiat… Cum să devină bărbat. Adică pot, cu anumite limitări.

Dar nimic nu se compară cu trântele pe care le are cu taică-su.

Cu exersatul curajului atunci când frica te furnică prin burtă.

Sau cu surubăritul diverselor chestii care au… suruburi.

Cu mine, Dimi învață altele.

Cântăm împreună la instrumente muzicale pe care nici unul dintre noi nu știe să le folosească cu virtuozitate.

Ne maimuțărim și ne jucăm ‘de-a’ orice.

Dansăm fiecare în legea lui.

Ne învârtim.

Vorbim verzi și uscate.

Facem puzzle-uri…

Și uite că ajung, pâș-pâș și la subiectul prezentei scrieri.

De dimineață, pe la amiază, cum îi șade bine oricărei dimineți de sâmbătă, m-am apucat să îi fac ordine în jucării pruncului. Și am dat, din nou, peste acest puzzle, pe care pur și simplu îl iubesc. Aș zice că e mai cu seamă jucăria mea decât a lui. Se numește ‘Land & Sky Puzzle’ și este făcut de cei de la Lovevery, o echipă tare faină de olandezi (și probabil nu numai) care gândesc jucării cu sens pentru copii mici. Să le scriu că mă joc si eu cu jucăriile lui fi-meu? Cred ca deja au testat câteva dintre jucării și pe adulți.

Mă nimeresc uitându-mă prelung la formele, culorile, marginile și contrastele lui. Mă fascinează. Și gândul mi se duce la relații semnificative pe care le avem în viața asta finită, care ne fac să ne uităm plini de curaj spre infinit.

Suntem cu toții niste pătrate, cercuri și triunghiuri care îmbină cel puțin două tendințe opuse care cumva, cu trecerea timpului și-au exersat dreptul de a coexista într-o oarecare armonie înlăuntrul nostru.

Sau poate nu suntem chiar așa trași la linie. Încadrați perfect în noi înșine. Poate suntem făcuți din părți și goluri, sau din părți care se îmbină bine, sau din părți care încearcă să fie în regulă, însoțite de ceva gol care le pune uneori în tensiune.

Și cum ședem noi așa, în noi înșine, încercând să dăm un sens propriei existențe, precum niște sihaștrii, închiși fiecare în chilia lui, apare cineva, care ne atrage, cromatic. Valoric. Cu ceva. Iar acel ceva pe care îl vedem în persoana din fața noastră îl avem în noi. Fie el bun sau rău. Conform normelor, sau total rebel. Cu sens, sau aparent lipsit de orice noimă.

Și atunci începe tumultul nostru relațional. Vrem să îi facem loc celuilalt în noi. Dar ceea ce am încercat până să ne apară această realitate a fost să ne populăm interiorul cu tot soiul de acareturi care să ne definească.

Suntem proprii noștri designeri de interior de ființă. Și rareori alegem minimalismul. Aș tinde să zic că suntem maximaliști prin definiție. Noi oamenii. Interioarele golașe în care se aud puternic ecourile propriilor gânduri nu ne priesc. Ne tulbură. Așa că mai punem o plantă, o pisică, un covor texturat, o cutie, și tot așa.

Numai ca atunci când ne pomenim cu musafiri care se transformă încetul cu încetul în parteneri de interior, trebuie să le facem loc. Să le facem loc în ființa noastră. Adică să înființăm o relație în care să le dăm niște șanse unul celuilalt. Să fim împreună. Cu adevărat. Și să vedem unde ne duce acest împreună.

Împreunarea are întotdeauna ceva în comun, independent de cuplu.

Are iubire.

Multă iubire.

Și prin asta se subînțeleg respectul, grija, compasiunea, dragul, prietenia, omenia, blândețea, tandrețea, erotismul, eroismul, gingășia, ghidușia, umorul, stângăcia, integritatea, sinceritatea, dreptatea și ce mai este important și definitoriu pentru dragostea fiecărei perechi.

Câteodată, izul unei noi relații ne prinde goi-pușcă. Și nu neapărat pentru că așa am fi noi din născare, ci pentru că așa am rămas după relația anterioară. Pustiiți. Însingurați. Nesiguri. Făcuți scrum și praf. Și nu din ăla de stele.

Nu poți aspira să fii într-o relație cu cineva dacă ceea ce simți tu cu preponderență este durere, pentru că nu vei face altceva decât să-l contaminezi și pe cel de lângă tine cu această mare neagră de uitare, vorba celor de la Luna Amară.

Așa că din valuri trebuie să arzi tu singur, precum un catafalc din crengi pe care îți șade trupul persoanei care ai fost în relația anterioară și pe care îl lansezi pe mare să își găsească liniștea. Marea să stingă focurile mistuitoare care nu au făcut altceva decât să distrugă părți din tine. Și numai după acest ritual, poți să te uiți în oglindă și să vezi ce mai e acolo în goliciunea aia asurzitoare.

Cine mai ești.

Ce mai simți.

Ce mai vezi.

Ce îți mai dai voie să auzi.

Ce mai vrei.

Ce mai poți.

Ideea e să te uiți în oglindă. Dacă ai acoperit toate oglinzile din casă, ca la priveghi, descoperă-le ca să te poți descoperi pe tine. Tot tu ești. Promit. Chiar dacă nu te prea simți ca tine însuți, ești acolo.

În vid, dar nu pentru mult timp.

Și părțile din tine care au sau nu sens pentru tine sunt împrăștiate precum niște piese de puzzle pe care trebuie să vezi ce loc le găsești ca să îți fie bine cu tine. Dacă ție nu îți este bine, nu ai cum să te aventurezi să iubești un altul.

Evident că iubirea vindecă, dar trebuie să începi cu iubirea de sine.

Un pic.

În fiecare zi.

Cu disciplină.

Cu grație.

Cu recunoștință.

Că ești.

Că respiri.

Că simți.

Că speri.

A alege să fii într-o relație cu cineva înseamnă a îți asuma că în fiecare zi va trebui să încerci activ să te sincronizezi, să te echilibrezi și să te calibrezi cu omul de lângă tine.

Să fii sus atunci când el e jos.

Să fii tăcut, atunci când el e zgomotos.

Să fii bucuros atunci când el e bucuros.

Și nu să le disimulezi sau să renunți la cine ești și la ce simți pentru cel de lângă tine, ci să fii dispus să te simți și așa. Și evident, ca într-o oglindire imediată, vei vedea ca cel de lângă tine îți va răspunde. Cu ceea ce ai tu nevoie. Atunci când ai tu nevoie.

Și dacă n-o fi așa, nu înseamnă că trebuie să renunți sub justificarea nepotrivirii de caracter.

Vorbește. Comunică mult și des. Despre tot și toate. Despre ce simți că vine din partea lui/ei. Despre ce ai avea nevoie. Despre ce îți face sufletul să tresară. Despre visurile pe care le ai tu pentru tine, dar si despre cele la care jinduiești împreună cu partenerul tău.

Omul de lângă tine nu are de unde să (te) știe dacă tu nu i te arăți.

Prin vorbe.

Prin fapte.

Prin gânduri rostite.

Prin simțiri împărtășite.

Fiecare relație care are o bază solidă, are multe pietre de căpătâi. Cam la fel de multe ca pietre de încercare. Fiecare cuplu și le știe pe ale sale. Și poate nu le spune în gura mare. Dar ceea ce fac împreună, este să continuă să trăiască împreună trecând prin ceea ce le pune viața în față.

The only way out is through.

The only way in someone’s heart is through.

Echilibrul unei relații nu se atinge stând nemișcați precum niște stane de piatră, ci prin mișcare. Împreună. În aceeași direcție. A house divided cannot stand. Doar împreună la bine și la greu. Cât despre forma de încadrare socială a oricărei relații, aș zice fiecare cum își dorește. Ceea ce este cu adevărat important se simte în privirea pe care vi-o aruncați seara la culcare și în momentul în care deschideți ochii dimineața.

Și da, toate astea mi-au fost inspirate de acest puzzle. Relațiile sunt niște puzzle-uri ambulante. Nu știi niciodată ce îți mai rezervă, dar constanta este fără doar și poate iubirea. Dacă iubire e, restul se face. Cu intenție, dorință și disciplină.