Asta e o întrebare retorică pe care o tot auzeam în jurul meu când eram mai puștoaică și mai mergeam pe la unul pe la altul pe acasă. Adolescenți fiind, făceam o groază de minuni, și invariabil se mai auzea prin câte o bucătărie sau vreun dormitor cu ușile închise ‘ca să nu ne dăm în spectacol în fața invitaților’, această întrebare.
No… Păi ce răspuns ar fi fost cel mai potrivit? Orice ai spune, poate și va fi folosit împotriva ta… in a court of family law. Unde-i lege în familie, nu-i tocmeală. Și tocmai în această credință rigidă erau originate toate dramele familiale cu adolescenți care își asumau riscuri, mai moderate sau extreme, și mame, tați, bunici, unchi, mătuși și tot neamu’ care se adunau ca la mort să dezbată, să jelească, să se consoleze unii pe ceilalți și să-l exorcizeze pe ăla micu’ întru cumințenie și frică de Dumnezeu.
Mă scuzați, da’ voi ăștia cu morala, nu ați trecut prin adolescență? Nu ați avut momente, zile, săptămâni sau ani de tremur interior, hormoni pe toți pereții, îndoială de sine, zbucium relațional, nevoie de independență și curiozitate legată de tot ce n-ați încercat până în acel moment?
Ați avut?! Păi și dacă ați avut, nu vă mai aduceți aminte cum a fost? Cine v-a fost alături? Cine v-a ajutat cu adevărat să înțelegeți ce dracului se întâmplă cu voi și viața voastră? Nu ați vrea să fiți voi cei care vă ajutați adolescenții din preajmă să înțeleagă? Cu normalizare, compasiune și curiozitate pentru care ar putea fi legăturile din capul lor? Ar fi fain, nu?
Acum întrebarea e: Puteți? Adică aveți capacitatea să faceți acest demers uman? Toată lumea se concentrează pe ‘examenul de capacitate’, care prin însăși denumirea-i pompoasă te trimite cu gândul la faptul ca puștanii de 14 ani trebuie să își demonstreze capacitățile de cunoaștere pentru a trece la nivelul academic următor.
Oare n-ar trebui și noi, adulții care avem adolescenți primprejur, să ne supunem propriului nostru examen de capacitate în care să vedem dacă ne ține sau nu să conținem toate încâlciturile de creștere umană ale acestor oameni care nu vor altceva decât să-și găsească rostul în viață? Și uite așa ajungem la sănătate mentală?
Auzi? Tu ești sănătos la cap? Nu în totalitate. Tu? Pe tine ce demoni te pândesc din anticamera sufletului tău? Te înspâimântă gândul ca s-ar putea să nu fac nimic cu viața mea? Sau poate că modul în care vreau sa îmi trăiesc viața e fundamental diferit față de cum crezi tu că trebuie? Că n-o să ajung ca tine? Sau poate că o să ajung fix ca tine? Care să fie?
Pe vremea mea soluțiile imediate de însănătoșire mentală erau popa sau psihiatrul. Psihologul era ceva fără cap și fără coadă. Toată lumea auzise că cică ar fi, dar nimeni nu-l văzuse vreodată prin școală. Era ca un soi de Nessie. Popa și psihiatrul, au rolul lor în liniștirea sufletului și a minții, dar nu cu forța. Mai degrabă cu har și cu o nevoie de ajutor și tratament conștientizate.
Ieri mergeam pe stradă împreună și, la un moment dat, un bărbat cu o privire periculos de goală care trecea pe lângă noi a zis ‘Vrei să îți arăt ceva tare?’ în timp ce ridica o lamă de cutter și și-o poziționa pe gât încercând să o țină într-un echilibru care compensa dezechilibrul său mental. De ziua sănătății mentale.
Sănătatea mentală se menține prin ceea ce facem în fiecare zi. Prin modul în care ne punem întrebări legate de modul de gestionare ale traumelor proprii. Prin materializarea zilnică a intenției de a balansa rolurile noastre semnificative. Prin maniera în care ne exprimăm părerile și emoțiile. Prin alegerea conștientă de a ne concentra în fiecare zi și pe lucrurile care merg, nu doar pe ce trebuie reparat sau îmbunătățit. Prin mâna de ajutor pe care o întindem autentic către cei care au nevoie, în modul în care știm că le va fi de un real folos.
Hai la mulți ani de sănătate mentală la toată lumea!