Duminica ne-a fost lungăăăăăă cât o zi de post. În timp ce tot frecam telefonul în încercarea de a-mi pune ordine în haosul matinal intern, se ridică din pătuț zâmbind senin cu gura până la urechi. Nu ne trebuie mare lucru dacă știm că el e sănătos și voios. Și prin mare lucru clar includ perfuzii interminabile de cafea. Ne-am trezit tustrei și ne-am dus în bucătărie să bem, mâncăm și chefuim, evident. Micul cireșar hăpăia pe nerăsuflate cireșe, iar eu și taică-su așteptam cuminți filtrul să ne dea cafea.

Cum ne gospodăream noi așa, apare mama gemenilor cu unul dintre ei în brațe. Băieții se opresc fiecare din ce făcea, respectiv al nostru din micul dejun și al lor din moțăiala de după trezire, și se măsoară din priviri mai ceva ca în Vestul Sălbatic. Cu un ochi la mâncare și unul la intrus, își continuă treburile, semnalând aparținătorilor că parcă le dă cu virgulă prezența asta străină din odaie. Se termină de mâncat și începe joaca. Apare și celălalt geamăn în brațele tatălui său. Dimi, politicos din fire, nu vrea să îi lase singuri la masă, așa că mănâncă cu fiecare dintre ei, în două reprize. Primește biscuiți de casă. Dăm la schimb pufuleți, banana și ardei capia.

Afară plouă și e destul de răcoare. Băieții se joacă în legea lor atât de frumos că nouă, adulților, nu ne rămâne decât să ne uităm cu drag la ei și să mai învățăm un pic din lejeritatea și spontaneitatea lor. Parcă aveam și noi prin noi, ascunse, niște dintr-astea. Trebuie doar să dăm la o parte mormanul de planificări, organizări, griji și spaime și iacata-le! Stau într-un colț și abia așteaptă să se manifeste.

Dimi și unul dintre gemeni se iau la întrecere pe urcat scările în patru labe. Se întrec, dar se și așteaptă unul pe celălalt. Totuși nu suntem singuri în casă și ceilalți oameni chiar nu au greșit cu nimic să se trezească tot la 6 dimineața ca noi. Mutăm chirăiala afară. Se merge. Se cade. Se ridică. Se mănâncă mere verzi mici de pe jos. Se molfaie pietre. Se scuipă pietre. Se găsesc mătura și fărașul și se face nițică regulă. Se trage de ghivece. Se stâmbă la gustul de struguri acri din vița care îmbracă terasa. Se plimbă o roată. Se analizează cârlige de rufe. Se bagă pietre și mere prin găurile jantelor de la mașină. Se stă. Se bea apă. Se mișună. Și uite așa, fără să ne dăm seama prea bine, vine ora de culcare pentru Dimi. Ne luăm la revedere de la companionii noștri de joacă și ne culcăm.

La trezire intrăm în vria strânsului și făcutului de bagaje. Casa, atât de caldă și primitoare cu toți oaspeții săi, se golește brusc, așteptându-și primeneală pentru a întâmpina alți oameni. Dă-i, murdare la murdare, curate la curate, pungi, punguțe, pungulițe. Dimi ne ajută. Se uită la noi și ne imită fidel traiectoriile. Mai bagă o pungă într-o geantă. Mai descoperă o lampă la nivelul lui pe care vrea să o aprindă. Să ne asigurăm că nu uităm nimic pe aici. Medicamente, încărcătoare, jucării, pe domnul Leu, monitorul, poze, scoici, pietre. Taica Lazăr e mic copil pe lângă ce talcioc împachetam noi în cameră. Cumva terminăm! Mai spălăm prin bucătarie și ne asigurăm ca lăsăm locul așa cum l-am găsit. Cu ceva nisip în plus prin toate cotloanele camerei, dar astea-s riscurile meseriei de plăjar.

Ne propusesem ca până în 12 să plecăm. E 12 fără un sfert. Răzvan se bagă la duș. Dimi îi duce grijuliu deodorantul la ușa băii și i-l pune în sandale. Ce mare e băiatul nostru și cât de multe înțelege el despre lume și viață. Așteptăm cu interes momentul în care o să ne înțeleagă mai bine decât o facem noi și o să ne învețe lecții grele de viață.

Cosmin, gazda noastră își face apariția și începe să deretice prin casă. Îi arată lui Răzvan una dintre camerele de care este cel mai mândru, camera albrastră. Povestesc pe picior de plecare despre o revedere în toamnă și plimbări cu motoarele pe dealurile constănțene. Le sclipesc ochii doar imaginându-și cum or să cutreiere cariere de piatră și dune de nisip. Îmi iau rămas bun și eu și îi spun lui Dimi că plecăm și să își spună și el ‘pa pa’-ul. Se uită prelung și ezită. Nu prea îi plac despărțirile, dar începe să se obișnuiască cu ideea că oamenii mai vin, mai pleacă și că ce e cel mai important, mami și tati întotdeauna se întorc la el de oriunde ar fi.

Ne suim în mașina burdușită mai ceva ca o casă de hoarder și pornim.

Răzvan se uită în oglindă la mine și întreabă:

‘Mergem să spunem pa pa mării?’

Mă prinde într-un moment cu băluța în colțul gurii și cu gândul viclean că am plecat și plecați suntem. Câteodată sunt și așa: cold cut. Auzind întrebarea îi răspund cu juma’ de gură că da.

El mă miroase și dă înapoi:

‘Bine, hai că o luăm spre casă direct…’

Mă remontez și zic:

‘Hai să ne luăm la revedere de la mare. Dacă tu vrei, mergem!’

‘Dar tu nu vrei’, zice el.

Îmi adun tot entuziasmul de pe fundul paharului și exclam caricatural:

‘Vreau! Vreau! Hai la mareeeee!’.

Facem un ultim drum prin nisip și ne priponim față în față cu marea.

Răzvan se întoarce către Dimi și îi zice:

‘Dimi, fă-i mării pa pa! Am avut parte de o groază de lucruri zilele astea. Am avut soare. Ploaie. Vânt. Caniculă. Valuri mari. Apă caldă. Apă rece. Marea ne-a trecut prin toate. Pa pa mareeee!’

Dimi ascultă atent povețele tatălui său și face cu mâna pa pa spunându-și ultimul: ‘Apâăăăăă!’ în dialog cu Marea Neagră.

Mă uit la omul meu, îl pup cu foc pe obraz și îl alint:

‘Romanticule!’

Facem o poză de final și o luăm la sănătoasa spre casă. Nici nu ne așezăm bine înapoi pe locurile noastre că Dimi decretează stare de foame cu nume de cod ‘Miam! Miam!’. Aveeeeem de toateeee! Mâncare să ne punem și în cap. Nu mă mai prinzi tu în off-side pe mine, măi puștiulică! Mamma come prepared! Ce să fie? Ce să fie? Brânză? Grisine? Cireșe? Iaurt? Biscuiți? Suncă? Se mănâncă așa mai de plictiseală, mai de poftă și după câteva minute, undeva la intrarea pe autostradă frecvențele se mută spre tărâmul lui Moș Ene. Cânt cântecelul de somn, dau scaunul de mașină mai pe spate, trag obloanele mașinii și îmi așez o mână pe pieptul lui. În 10′ e off to the land of dreams. Mașina se mișcă într-o liniște de nani. Mami scrie. Tati conduce. Dimi doarme.

După mai bine de o oră de odihnă tati șoptește:

‘Oprim să mă înviorez un pic. Parcă mă ia cu somn de la liniștea asta…’

Dimi se trezește cu o fățucă din aia adorabilă de somn pufos și se întiiiiiinde bine de tot. Îl scot la dezmorțeală. Tati se energizează, mami mănâncă niște Mamba pe ascuns, iar Dimi se joacă cu noua lui dubă de hipioți achiziționată din benzinărie. Și cum ne bucuram noi așa de poziția bipedă, aterizează un corb în parcare.

Răzvan zice:

‘Hmmm… Ne întoarcem de la Corbu și dăm de un corb. Ce chestie!’

Mă uit cu drag la el și I feel that we totally vibe together. Lui nu-i zic nimic. Bag emoția asta mare în sân și o țin doar pentru mine de data asta. Drumul e nesperat de liber așa că pe la un 3 jumate suntem acasă. Îl felicităm pe Dimi pentru cum s-a comportat în mașină. Îi mulțumim lui tati că ne-a adus acasă în siguranță. O anunțăm pe mami că urmează jihadul despachetării așa că brace yourself, mamma!

So, de când am ajuns până l-am culcat pe Dimi de noapte nu am făcut altceva decât să ne punem casa, bagajele și pe noi în ordine. Și în ce dezordine eram cu toții, măiculițăăăăă! Pisicile miorlăiau de dor și de bucurie, Dimi se agita printre picioarele noastre, iar noi, unul hăis și celălalt cea, cât să facem acest cha-cha-cha al revenirii acasă cât mai scurt și eficient. Și ne-a ieșit, frate!

Unde mai pui că am descoperit și un oușor de porumbei în jardiniera de pe pervazul exterior al bucătăriei! Porumbeilor le place casa noastră mult. Când am fost plecați în UK și am lăsat geamul de la baie deschis ‘să se aerisească’, o familie de porumbei a pus stăpânire pe cuibul nostru și și l-au făcut al lor. Clar semne vin din toate direcțiile și toate parcă zic ‘Casa voastră e tare bună de cuib pentru tot soiul de vietăți!’.

La apus de soare eram mucificați amândoi, daaaar: copilul dormea, bagajele fuseseră desfăcute și toate puse la locul lor, haine spălate și întinse, cumpărături de mâncare făcute și nisipul pisicilor schimbat. Ca să go out with a bang ne-am tolănit pe canapea, el cu o bere, eu cu o înghețată și ne-am cinstit.

Îmi zărește talpa dreaptă cu două ciupituri de țânțar și o tăietură de scoică și zice:

‘Ce-ai pățit aici?’

Îi răspund cu haz:

‘M-a prins un țânțar, mi-a sărutat talpa piciorului cu foc și i-am cam strivit sărutul…’

Se amuză savurându-și berea.

‘Și ceva reflecții post-vacanță?’, îl întreb curioasă

‘Eu zic că luând în considerare toate cele prin câte am trecut, ne-am descurcat destul de bine.’

Mă uit la el zâmbind aprobator.

Seara se lasă peste noi. Am fost în prima noastră vacanță în trei. Și cam așa ne-a fost…

Duminică. 5:30. Se aude un plânset zdravăn de bebeluș. E unul dintre gemeni. Dimi doarme cu pârțuri la fund. Mă dor chestii. Aseară am adormit în timp ce stăteam cu el să adoarmă, deci nu știm sigur cine a adormit pe cine.

Acum scriu și șterg și scriu pentru că nu prea nimeresc tastele ca lumea. M-am refugiat în patul de lângă fereastră. Sunt în chiloți roșii și cu o șosetă neagră pe piciorul stâng. Îl mai țineți minte pe Pierre Richard în ‘Le Grand Blond avec une Chasseure Noire’? Sunt mai ceva ca reîncarnarea lui: ‘La Grande Blonde avec une Chaussette Noire’!

Mi-a venit ciclu. Ieeeeeei! Uitasem de acest miracol al feminității. O să țin minte această sincronicitate: ciclul și indemnizația se iau de mână și îmi bat împreună la ușă o dată pe lună ca să ducem o viață bună!

Astăzi plecăm spre casă și va trebui să ne reîmpachetăm și să ne îndesăm în mașină, dar până una alta să îmi readuc aminte cum a fost ziua de ieri. Am senzația că dacă nu scriu de pe o zi pe alta uit, așa că să ne scremem întru readuceri aminte.

Ieri dimineață m-am trezit pe la 5:30. Alarma, în loc de clasicele gângureli și tânguieli, își schimbase soneria pe ‘Apâããã!’. Mă ridic, ies, mă întorc cu apă, bea și se culca la loc. First time ever in the history of Dimi! De la 5:30 până la 7 am avut timp să mă intind, să mai lenevesc, să dormitez, să ma uit prelung la bărbatul meu care și-a mutat pesemne cuibul în celălălt pat și să îmi revin după somnul greu și agitat al nopții trecute.

Prima noapte de vacanta dormită în patul meu. Dimi a dormit șnur și nu a mai făcut febră. Oooofff, iubitul de el! Cu geamul deschis în bătaie de vânt înăbușitor de vară, la pielea goală și scutec. El a dormit bine, eu nu prea. Mi-a luat mult până să îmi dau shutdown, pentru că în interiorul meu rulau atât de multe gânduri, emoții și amintiri, încât efectiv cum închideam o fereastră, aparea un alt pop-up.

După ce am adormit se pare că m-am transformat în Jackie Chan, după spusele bărbatului din dotare. Venit și el să își odihnească oscioarele, a dat să mă ia în brațe. Jackie Chan no like surprises, especially in his sleep, așa că aparent l-am împins orăcăind că îmi e cald, după care am mai boscorodit ceva când m-a înghiontit cu cotul din greșeală.

Obosit și plouat de această întalnire dubioasă la așternut, omul s-a mutat în celălalt pat. M-am ridicat la un moment dat să mă duc la baie și l-am zărit sforăind în depărtare. I-am pus o mână pe picior, l-am întrebat adormită de ce doarme acolo și i-am zis să vina în pat. El a zis ceva de înghionteală, eu n-am înțeles mare lucru, așa că fiecare a dormit pe unde a apucat și asta a fost.

Dimineața a fost tare grea. Noi eram ca două arcuri tensionate, iar Dimi era așa cum e el de obicei: vivace și pus pe șotii. Am vorbit un pic despre descinderea de cu seară și ne-am mirat amândoi de ce auzeam unul de la celălalt. Răzvan, că eu nu îmi aduc aminte de nimic. Eu că l-am împins și l-am boscorodit.

Am băut o gură de cafea, băieții au dat o tură cu roaba și am plecat la plajă. Mă și bucuram că până la urmă ne-a ieșit să ne urnim în timp util și cu ocazia asta schimbăm mediul și mood-ul. Înainte de plecare Dimi a molfăit ceva banană și eu am observat că Răzvan începuse să îi dea un iaurt după care am văzut recipientul gol și am conchis că puștiul a mâncat bine de dimineață, așa că nu am mai luat nimic de mâncare cu noi în deplasare.

Mareee greșealăăăă! Întotdeauna, dar întotdeauna, trebuie să avem ceva de mancare la noi. Always and forever! Dimi a început să ne comunice de cum ne-am urcat în mașina și am plecat că ‘Miam! Miam!’, în traducere liberă ‘Mi-e foameeee!’. Eu i-am zis relaxată la gândul că iaurtul și banana îi populau burta, că mai am 3 bucăți de biscuit uitate în borsetă și niște apă și cam atât.

Răzvan m-a fixat cu privirea prin oglinda retrovizoare și a întrebat contrariat:

‘Nu ziceam că luăm mâncare cu noi de fiecare data când plecăm?’

Eu m-am înfoiat mai ceva ca o curcă și i-am raspuns:

‘N-am luat. De data asta, n-am luat. Pentru că mă gândeam că a mâncat un iaurt întreg și juma’ de banană și astea ar trebui să-I țină de foame până ne întoarcem de la plajă!’

Nici nu apucă să mi se reașeze penele înfoiate că Răzvan îmi dă letala:

‘N-a mâncat decât trei guri de iaurt. Restul l-am mâncat eu…’

Moment în care mă apucă spumele alea maaaaari. Flăcări și fum pe nas și pe urechi. Pe mine. Pe faptul că am presupus și nu am verificat. Pe faptul că nu am luat mâncare. Că sunt o mamă groaznică care își lasă copilul să rabde de foame ca să meargă ea la plajă.

Cred că amândoi avem un pic de F.O.M.O. (fear of missing out), sau mai bine zis o dorință omenească să ne bucurăm și noi de mare și plajă, dacă tot am venit la mare și la plajă după 2 ani de nevacanțăăăă!

Ajungem marinați bine în sucurile proprii pe plajă. Apare domnul cu parcarea. Vorbește ceva cu Răzvan despre cu a fost cald ieri și e vânt azi. Ies din mașină.

Domnul mă saluta și îi zice lui Răzvan cu luare-aminte:

‘Doamna e cam albă…’.

Răzvan aprobă pufnind discret în râs și ne destindem un pic, amuzați de acest dialog filozofic, după care ne îndreptam spră plajă cu toate în spinare. Încercăm să punem pătura. Vântul bate și parcă filmăm o scenă dintr-o comedie, în care eu încerc să pun pătura pe nisip și vântul mă ia pe sus, iar eu nu mă las cu una cu două, în timp de fălcile îmi flutură mai ceva ca ale unui buldog în tornadă.

Amintindu-ne la o vorbă bună împreună despre faza asta, Răzvan îmi mărturisește râzând:

‘Mi te și imaginam luată de vânt pe pătură și zburând peste baza militară din apropiere!’

‘Ioana și pătură zburătoare. Mai ceva ca Aladin!’ mă distrez.

‘Eh lasă, că băieții te-ar fi reperat una-doua și te-ar fi readus la sol…’.

Dimi își aduce aminte că îi e foame și ne cere de mâncare.

‘Noi chiar nu avem nimic-nimic de mâncare la noi?!’ întreabă Răzvan.

Scoasă din minți și cu vinovăția cât casa, mitraliez:

‘Nu! N-avem. Nici baton. Nici biscuiți. Nici banană. Nici nimic. Nu avem nimic de mâncare la noi. Avem doar apă!’

Pufnește și zice:

‘Mă duc să îi caut ceva de mâncare!’

‘Unde?! Până te duci și te întorci e timpul de plecat acasă. Eu zic să îi dăm de mâncare când ajungem acasă și asta e!’, propun o cale de mijloc.

Îmi vine să îmi iau câmpii. Am o stare tare nasoală. Mă pun de-a curmezișul pe pătură, îmi strâng genunchii la piept și mă uit înspre nicăieri. Vântul bate tare, marea e învolburată. Numai vreme de plajă nu-i! Aaaaaaaaaaaaaaa!

Ne dau cu cremă și încerc să mă regrupez. Let’s make the best of it! Răzvan sapă un șanț împreună cu Dimi. Apa vine. Șanțul se umple. Dimi se minunează! Iau Polaroidul și le fac poză. După care îmi fac un selfie trist, după care șed și mă uit la mare.

Răzvan zice:

‘Hai să vă fac și vouă o poză!’

Respir adânc și încuviințez:

‘Bine!’

Începe să îmi fie din ce în ce mai racoare. Vântul se întețește.

‘Ar fi cazul să mergem!’, îi zic.

Îl luăm pe Dimi și îl înfășurăm într-un prosop. E rece! Mintea începe să mi se ambaleze într-un monolog intern critic de toată frumusețea. Futu-i mama ei de treabă! Nu face copilul o noapte febră și ne trezim noi să mergem cu el la plajă, pe vânt și acum dârdâie în prosop, ca suntem noi tăntălăăăăăi. Suntem niște părinți tăntălăăăăăi!!!

‘Ia-l și mergeți la mașină că strâng eu!’, zice Răzvan, cu senzorii de ‘nevastă panicată’ activați.

Îi mai pun un prosop pe el, îl strâng puternic la piept și pornesc contra vântului, cu rucsacii atârnați de mine, spre mașină. Mi se pare o eternitate până ajung. Ajung sfârșită. Dimi urlă. Îl schimb în haine uscate și îl pun în scaun. Îi încălzesc piciorușele cu mâinile. Ajunge și Răzvan. Mașina e o cocină. Pornim. Privesc în gol în timp ce îl încălzesc pe Dimi.

Răzvan mă întreabă:

‘Cum ești?’

‘Obosită…’, îi replic. ‘Tu?’, întreb retur.

‘Un pic trist că n-am nimerit-o nici azi cu plaja…’, zice lent.

Acasă nu știu ce să fac mai întâi. Îi dau o banană pe care o înfulecă rapid. Fac un biberon. Iau așternutul de la uscat. Fac patul. Cânt cântecelul de somn. Îi dau biberon. Îl pun în pătuț schimbat și uscat. Îl adorm.

‘Doamne să nu facă febră din nou! Doamne să nu facă febra din nou!’, mă rog în gând.

Ies dupa vreo juma’ de ora. Răzvan stă pe terasă.

‘Vrei să fac niște senvișuri?’, îl îmbii.

‘Ar merge…’, se lasă.

‘Cum ești?’, îl întreb.

‘Mă simt singur…’, răspunde.

‘Am venit. Acum nu mai ești singur’, îi spun și îl iau în brațe.

Mâncăm și vorbim. Ne reconectam și ne detensionam. Co-reglarea emoțională în cuplu. Ce bine ne-a prins momentul ăsta în care am putut să vorbim unul cu celălalt și să ne spunem cam toate grozăveniile care ne trec prin cap în vremuri de restriște.

‘Spune-mi ce se întamplă cu tine, că nu am cum să ghicesc la ce te gândești’, îmi zice blând.

‘Păi asta fac acum, îți spun. Atunci când se întâmplă toate nu pot să vorbesc foarte multe…’, îi mărturisesc.

Ne luăm de mână și stăm așa un pic.

Se trezește Dimi și mergem în Constanța la consultul pediatric. Facem planul de bataie: mers, consult, luat cafea, luat mâncare, întors, mâncat acasă. El caută loc de parcare, iar eu intru cu Dimi în sala de așteptare.

După vreo 10 minute se aude o voce:

‘Puteți intra. Domnul doctor vă așteaptă.’

Intrăm. În spatele biroului un domn la vreo 60+ ani, închis la piele și cu un complex al lui Dumnezeu cât casa.

Zâmbește condescendent și zice:

‘Așează-te cu el și zi-mi ce ați pățit!’

Trag aer în piept, mă așez, îmi pornesc turbinele de calmare și îi povestesc.

‘Mda, febră cu etiologie necunoscută.’, decretează totalmente eronat.

Îi zic că am încercat să ne uităm în gâtul lui, dar nu ne-a prea ieșit, sugerându-i fin să mai bage o fisă la diagnosticul diferențial.

‘Păi de aia ai venit la mine, nu?’, continuă el atoatecunoscător.

Se uita în gâtul lui Dimi și concluzionează răspicat:

‘Puroi pe amigdale! Am aflat și cauza febrei!’

Dimi începe să plângă. Dom’ doctor începe să îmi explice una alta. Dimi continuă să plângă.

‘Auzi? Te concentrezi un pic? Ai venit singură cu el? Poți să îl dai cuiva că am niște lucruri să îți spun!’, debitează, vizibil deranjat de plânsul lui Dimi.

Ies și îl caut pe Răzvan. I-l dau pe Dimi și reintru, fără să mă gândesc prea tare la nimic, decât la faptul că trebuie să iau rețeta și să plecăm naibii de acolo.

‘Mda, am văzut că parcă nu erai atenta că plângea. Mai bine așa. Să ne înțelegem’, își proiectează el trebușoarele în curtea mamei pacientului.

Scrie pe fișa schema de tratament. Se uită din când în cand la mine și mai zice câte una.

‘Io văd copii din ‘77! Tu cați ani aveai in ‘77?’

‘N-aveam…’, răspund sec.

‘Eh, vezi? Te-am consultat și pe tine!’, face apel la lipsa de logică din el.

Îl privesc cu o combinație de milă, scârbă și stăpânire de sine. Îl întreb dacă pot să îi dau antibioticul în amestec cu ceva lichid.

‘Deci, ia sa vedem. Contează dacă îi combini antibioticul cu lichid înainte să îl bea, dacă odată ajuns în stomac se amestecă cu ce a mâncat?’, mă scoate el la tablă.

‘Cred ca ar conta…’, răspund ezitant, marșând inconștient pe jocul de putere în care el e dom’ profesor eminent și eu eleva repetentă.

‘Nu contează! Ăsta e răspunsul corect! Văd că ți se mișcă rotițele cam greu astăzi. Nu știu de ce…’, concluzionează râzând zgomotos.

Ca în ‘Salvați de clopoțel’, ușa se deschide și intră Răzvan cu Dimi în brațe. Tonul conversației se schimbă brusc. Dom’ doctor se orientează aproape exclusiv spre ‘tatăl de familie’, lăsând-o pe mama cretină să își odihnească neuronul și așa inutil. Se râde, se glumește, așa ca de la bărbat la bărbat.

Ieșim și îi zic lui Răzvan printre dinți:

‘Să plecăm cât mai repede de aici!’

Mergem la farmacia care era gard în gard cu clinica și luăm antibioticul. Ce lanț bine uns! Ieși de la doctor cu rețeta, mergi trei pași și intri direct în farmacie. Circuitul banilor în natură. Nimic nu se pierde, totul se conservă. O mână o spală pe cealaltă.

Îi povestesc cu năduf convorbirile halucinante cu doctorul misogin și pe final de tiradă zic sus și tare:

‘S-a-ntâlnit feminista cu misoginul! ‘Tu-i gura ma-sii!’

O luăm retur spre casă și înjuratura mai sus-menționată devine mantra drumului. Glumim spunând:

‘Ce cuvinte noi a mai învățat Dimi pe ruta Constanța – Corbu?’

Ne gândim de unde să luăm și ceva de mâncare. Neversea-ul e în toi, așa că ne mulțumim cu o oprire la un magazin de cartier constănțean pentru aprovizionare cu ceva chestii mici, cât să ne țină de foame până acasă

Cobor și mă duc hotărâtă spre magazin. Intru, dând perdeaua de franjuri de plastic maro în lături. Mama și fiica la servire. Mă învârt o data prin magazin. Mă învârt de doua ori. Îs ușor buimacă și parcă nu văd nimic comestibil. A treia oară e cu noroc.

Ce ne da gaina nouă? Carne, lapte, brânză, ouă! Așa și io. Deșert la casă toate cele culese de pe rafturi.

Mama zice tacticos, afișând o mimă foarte serioasă:

‘O să vă arăt toate datele de expirare pe măsură ce scanăm, da?’

‘Înțeleg că ați avut probleme…’, încerc să empatizez ea.

Fi-sa intervine dojenitor:

‘Hai măi mama!’

Mă-sa i-o taie scurt:

‘Alina, te rog să mă lași!’

Și începe:

‘Primul… 20.07.2023. Al doilea… 05.08.2023…’

Și uite așa îmi înșiră respectabila doamnă un pomelnic de expirări de toată frumusețea. Cumpărasem câte ceva, deci la scanare și verificare am stat câteva minute bune. Răzvan deja se întreba de ce stau atât de mult.

I-am povestit cu haz cele întâmplate și am zis:

‘Băi frate! Sâmbăta se adună toți oamenii, care mai de care, să ne iasă nouă în cale!’

Facem o câmpenească în mașină. O grisină, o felie de cașcaval, un digestiv (biscuit desigur) și ajungem acasă.

Îl băgam pe Dimi la somnul de prânz și Răzvan pleacă să vâneze o ciorbă de pește pentru prunc și ceva pescării pentru noi. Pe când îl mângâiam pe cap să adoamă, reapar gemenii în peisajul sonor al ciripitului de păsărele. Registrul este tot unul grav. Undeva la confluența dintre rock, punk, grunge și death. Pe două voci. După care se opresc.

Peste casă se așterne huzureală și odihnă bebelușească. Stau în bucătărie la masă și beau niște Cola. Își face apariția și mama gemenilor. Tatăl lor fumează pe terasă. Tatăl lui Dimi e plecat la ‘pescuit’.

Începem să vorbim și ne întindem preț de un ceas la povești de viață. Conversația curge firesc și din când în când ne mai uităm una la cealaltă, mirate de cât de multe avem în comun. Băieții au aceeași vârstă. Îs toți blonzi. Îmbrăcați similar ca stil. Noi cu viziuni de viață și parentaj care converg. Vieți de dinainte de copii cu întâmplări comune. Ce potriveală! A tunat și ne-a adunat!

Se trezesc copiii rând pe rând și începe și socializarea lor. Se văd. Se observă. Se apropie. Se îndepărtează. Aduc niște jucării ca să aibe ce dezbate. Încep zgândăreala copilarească. Doamne, ce simpatici sunt! Când dau de greu, fiecare se uită spre unul dintre părinții din proximitate întrebând din priviri:

‘Hey mofo! You got my back, aight?’

Apucăm să mâncăm și noi niște chefal și o grămăjoară de rapane și ridicam ancora spre plajă. Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasăă, până nu ne facem damblaua cu marea cea albastrăăă!’. Vremea nu pare să se fi îndreptat, ba chiar se cam stângise de tot. Pe la urechi parcă îmi ajunsese și o informație cum că ar fi cod de vreme extremă.

Ia să vedeeeeeeem! Și ‘vedeeeeem’-ul ăsta a fost prelung pentru că e cam greu să vorbești când îți flutură fața în vânt. Iar am încercat. Iar nu ne-a reușit. Iar ne-am enervat nițel. Am stat fix 3 minute, am tras 3 poze și am plecat. Aveam tendința să mergem la Moesia să bem ceva, dar până la urmă vocea internă a rațiunii și înțelepciunii parentale ne-a ghidat spre casă. Sau cum ar spune Implant pentru Refuz: ‘Tăcereeeee! Tăcere, tăcere! Resemnareeeee! Resemnare, resemnare! Tăcereeeee și resemnareeee!’.

Gemenii plecaseră așa că ne-am petrecut timpul până la culcarea de seară cu joacă, hăhăieli și povești. Am apucat să fac și un duș. Pffff… That’s the good life, man! I tell ya! M-am dat și cu cremă pe față!

La rutina de seară, mă trezesc că vreau să îi pregatesc antibioticul lui Dimi, în timp ce era spalat exterior și preșuri de către tac’-su și când dau să extrag 4 ml cu seringa curată de Nurofen, descopăr că e pulbere. Praf și pulbere care trebuie preparată mai întâi, dupa care administrată! Supeeeeeer! G.L.D.C.B.M.! Greu la deal cu boii mici! Eu fiind boul din fabula cu pricina.

Răzvan iese cu Dimi în prosop.

Îi zic directiv:

‘Îl iau eu la îmbrăcat, tu prepară antibioticul!’

Echipa lu’ papuc se coordonează brici și când îl termin de înveșmântat pe Dimi, Răzvan deja ne așteaptă pe poziții, cu soluția.

Se biberonește. Se doftoricește. Se începe adormirea. Tati pleacă în viața lui secretă care se petrece atunci când noi (a)dormim.

Pe afară lumea se animă. Suntem patru familii în casă și fiecare cu tabieturile aferente. Noi cu adormirea. Bihorenii plecați în lume. Un cuplu fără copii și cu boemie in priviri. Și o altă familie cu copil plecat în tabără pentru prima data, lăsându-ți părinții debusolați în absența obiectului muncii.

Intenționez să ies, dar mă fură peisajul și adorm ca tufa pe izopren lângă iubitul meu mic. Mâine e ultima zi de vacanță!

‘De-ai fi tu salcie la mal, m-aș face râu la umbraaaa taaaaaa,

O stea pe cerul de opal, de-ai fi, în noapte m-aș schimba,

Și-acolo unde ești o viață aș sta, în calea ta, în umbra ta…’

Pe la 5 după-amiază așa am simțit o poftă de ascultat și cântat melodii vechi. Aveam nevoie de ceva combustibil intern, căci șlapii mi se târâiu pe gresia casei, iar cuvintele mi se rostogoleau în sus, pe dealul minții împovărate.

Oare o exista witching hour și la adulți sau the memory remains din vremurile celui de-al patrulea trimestru și cumva funcționam pe vapori de energie de pe la 4-5 după-amiaza pâna la terminarea zilei?

Prin spațiul dintre geam și perdeaua camerei o salcie dansează în vânt. Azi a fost o zi cu vânt. Pe cuvânt! 5 dimineața e o oră necreștinească de trezire, deci mutrele pe care le-am facut unii la ceilalți descriau fix această particularitate: obscenitatea matinală. Luna era înca pe cer, chiar dacă soarele își făcuse deja apariția în răcoarea crăpatului de ziuă.

‘Ia-l, schimbă-l și dă-i ceva de mâncare până mă urnesc și eu…’, îi zic morocănoasă.

Se conformează tăcut și adormit.

Zac, dar nu-mi găsesc locul, așa că mă ridic și umblu, mai ceva ca Lazăr meets Corpse Bride meets Zombie Mum meets Obnoxious Wife meets Wasted Blonde. Găsesc o cană cu cafea de ieri și sorb din ea de parcă e cel mai bun și proaspăt espresso făcut în casă. Nu-i… Da’ nici io nu-s cea mai bună versiune a mea, așa că ne potrivim.

Stăm în curtea din spate și ne animăm unii pe alții. Mai cu o gură de cafea (eu), mai cu una de maté (el), mai cu o molfăitură de banană (al nostru ca bradu’ cu bioritmul lui cu tot). Alerg în pijamale și șlapi ca o gazelă turbată, fara direcție, dupa mingea bâțâitoare. Șutez, încercând să nu-mi zdrelesc deștele de la picioare. Mingea sare spre Dimi. Râde cu gura până la urechi. De bucurie că vine mingea spre el. De haz că mă-sa face o figură frumoasă. De drag ce îi e să fie și să se joace cu noi. Răzvan se alătură și încingem un meci de fotbal. Ce trebuie să se activeze, se activează. și parcă apare încet-încet limbajul articulat, la noi, adulții din poveste.

Dimi vede roaba și se uită galeș la tac’-su.

Mă-sa lu’ Dimi se miorlăie către tac’-su lu’ Dimi:

‘Vreau și ioooo în roabăăăă!’.

Tac’-su lu’ Dimi zice:

‘Nț… Ești prea grea…’.

Mă-sa lu’ Dimi plusează în alint:

‘Adica ce? Sunt grasă?!’.

Între timp băieții se pun pe treaba și roaba lu’ Dumnezeu, mă-sa lu’ Dimi, rămâne cu buza umflată. Se plimbă ea, se gudură, dar băieții au, pare-se, treaba lor, care se rezumă la galop cu roaba, a.k.a. Ricșa Tati, cu Dimi exclamând onomatopee de extaz.

Acuma știți voi cum stă treaba cu extazul care de cele mai multe ori vine la pachet cu agonia? După ce cursa alegorică se gată, iar tati îl dă jos pe Dimi din vehiculul cu o roată, micul se pune pe o jelanie ce n-a văzut Parisul și o ține în răcneli, zvârcoleli și plâsete fo’ juma de oră. Combinația trezire matinală, suprastimulare și părinți rupți în gură de oboseală e ceva de vis. Se mai adaugă și o vecină grijulie care pune întrebări bine-intenționate (cam ca drumul către Iad) peste gard:

‘Ce e fată sau băiat?

De ce plânge?

Îl doare burtica?

Oooofff, micuțul!

Îl doare burticaaaa!

Hai mami, nu mai plânge, că o sa fie bineee!’

Fiara hăituită din mine urlă pe mut:

‘Femeieeeee! Te-a bagat cineva în seamă?! Nu-l doare burta! E obosit! Lasă-ne-n durerea noastră!’

Doamna politicoasă din mine zâmbește tot pe mut și se retrage cu pruncul în budoar întru liniștire și adormire.

Cumva îmi iese cu ambele. Dimi cade lat în somn adanc. Se aud plânsete de bebeluș. Mă uit tripata la al meu. Nu-i al meu! Sunt vecinii noștri de cazare. S-a trezit al lor pesemne! Urlă, nu glumă! Sper să nu-l trezească pe Dimi ca mor, țațo, mor!

Vorbesc cu Răzvan pe Whattsapp.

‘Sunt gemeni!’, apare un instant message.

‘Ce?!’, vine și reacția de surpriză.

‘Familia din Bihor care a venit aseară, are gemeni! Plâng amandoi!’, continuă tastând detaliile.

Nu-mi vine a crede! Clar universul ăsta încearcă să ne spună mai multe lucruri, printre care că atunci când ți se pare că ți-e greu, îți pică în ogradă o familie cu un greu mai greu decât greul tău (ce e, gen, dublu, la pătrat!) ca să te liniștească cu capul și să îți dea speranță și putere să-ți duci greul fără atâta smiorcăială.

Auzi tu! Gemeni! De-o vârstă cu Dimi chiar! Bagă decibeli serios cât doarme Dimi. Reușesc să ies din cameră pe modelul tip-til bine-cunoscut și dau nas în nas cu mama lor, pe când se pregăteau să plece. Îmi zice un ‘bună dimineața’ împletit cu regret, oboseală și jenă. Îi răspund cu un ‘bună dimineața’ așezat cu înțelegere, compasiune și oboseală.

Pleacă și eu rămân cu omul meu în curtea din spate la o vorbă.

‘Îmi pare rău că am lătrat la tine de dimineață!’, îi zic cu sinceritate.

‘E ok!’, îmi răspunde scurt.

Mă ia în brațe și stăm un pic așa.

Sorb din cafea. El dă să-și vânture maté-ul și juma’ de iarbă țâșnește din cănuță peste tot. Yerba maté por todos lados. Râdem ca apucații cu o poftă care ascunde atâtea nuanțe subtile ale modului în care we carry ourselves these days! Cred că dacă ne-ar fi arătat cineva un deget, ne-am fi tăvălit pe jos de râs. Cam atât de mare ne era nevoia de eliberare. Mai stăm… Se face dimineață târzie. Se trezește și Dimi.

Plecăm spre Lacul Tașaul. Călătorie de 20 de minute cu mașina. Numai bine! Cică e o cherhana pe acolo așa că sperăm să găsim o cafea bună și bucate pe măsură. We be cherhana crawlin’!

Ajungem și peisajul e superb! Vântul bate și lacul se amestecă în propriul său creuzet, iar ciulinii înconjurători dau un aer aspru întregii compoziții. Restaurantul e gol de oameni și plin de geamuri cât să simți că iei masa fix pe lac. Minunat!

Ne așezăm la o masă la geam și comandăm de toate pentru toți, de la mic la mare. E și un loc de joacă de care Dimi nu pare foarte atras. În schimb, scanează intens personalul umblător al cherhanalei și cu unii dintre ei, inițiază jocuri de priviri, zâmbete și ascunzișuri după crăcii mumă-sii.

Mâncam bine, împreună, pe rând, cum o fi, dar reușim. Ne plimbăm neîncetat prin restaurant și ne bucurăm de spațiul și decorul locului care ne lasă să ne relaxam un pic, iar pe Dimi îl provoacă la cutreierat nestingherit.

Se trezeste față în față cu un ospătar încărcat cu platouri cu scoici. Omul zice sugrumat de gândul că ar putea scăpa mâncarea:

‘Îmi dați voie, vă rog?’

Dimi se uita în sus spre el, în timp ce e mișcat la o parte din calea scoicilor de către mama dumisale. Se uită la gagici, mai mari și mai mici, imită pui de pisici și ochișorii încep să i se facă din ce în ce mai mici.

Îi zic lui Răzvan că mi-aș comanda și un frappé, dar e târziu și dacă vrem să ne plimbăm și pe malul lacului, mai bine plătim și plecăm de îndată. Comandă el frappé-ul pe șestache și, când vine, îi zice chelnerului că o să plecăm cu el cu tot să ne plimbăm (cu frappé-ul, nu cu chelnerul) și că ne întoarcem să lăsăm paharul la finalul promenadei.

Și uite așa am ieșit ca o damă bine cu frappé-ul într-o mână și rucsacii în cârcă la pas pe malul lacului Tașaul, împreună cu soțul și fiul meu. Unde mai pui că eram îmbrăcată și în auriu! Ce să mai? Extravaganță în toată regula!

Ne întoarcem acasă bine hrăniți, cafeinizați și cu înca un snop de amintiri frumoase cât să ne țină drepți în minți și în simțiri când or reveni valurile de febră. Dimi adoarme în mașină. Îl iau molcuț, îl schimb și îl pun în pătuț. Vorbește câteva minute despre el știe ce, după care readoarme. Dupa vreo 20 de minute de somn în liniștea foșnetului de salcie, gemenii ies la apel cu un concert de hard rock bihorean.

Măiculițăăăă! Răzvan pune niște pături la ușă, cică să oprească sunetul. Sunetul nu poate fi oprit. Mă ridic binișor și mă uit discret pe geamul camerei. O zăresc pe mama care se plimbă epuizată cu amândoi în brațe, în curtea din spate, pe o caldură toropitoare. Unul bagă mai tare pe Rage Against the Machine ca celălalt. Mă uit la Răzvan, el la mine și amândoi la Dimi, care doarme dus. Slavă Domnului!

Îi scriu pe Whattsapp că parcă aș ieși să îi întreb dacă putem să îi ajutăm cu ceva. Aprobă dând din cap. Mă fofilez și dau peste tată cu unul dintre băieți în brațe. Ăla mic plâns și cu mucii pâna la brâu. Tata cred că plângea și el, doar că pe interior.

Îi zic, timid, în șoaptă, nevrând parcă nici să deranjez, dar nici să nu interacționez:

‘Putem să vă ajutăm cu ceva?’

El se uită la mine blând și zice resemnat, cu o grimasă care făcea cât 100 de cuvinte:

‘Nu aveti cu ce…’

Mă întorc în cameră cu o înghețată și continui să vorbesc cu iubitul meu pe Whattsapp despre cum oamenii aștia merită câte o statuie fiecare, el din bere, ea din înghețata, pentru cum se descurcă cu perechea de strengari pe care viața le-a pus-o în brațe.

Dimi își continuă visatul, așa că mă decid să îmi fac exercițiile de brațe în baie. Îmi pun caștile și încep să dau din mâini în toate direcțiile, formele și modurile, analizându-mi involuntar mișcările în oglindă. Spre la finalul antrenamentului curg apele pe mine șiroaie-șiroaie, dar sunt mulțumita că l-am desăvârșit. Îmi e tare bine când îmi dau timp și voie să fac ceea ce mă face să mă simt bine… Cam ca un om viu, așa!

După ce ies de la duș îi găsesc pe băieți în bucătărie mâncând. Bihorenii au plecat, probabil unde au văzut cu ochii. Noi decidem să mergem la Luna din nou. Dimi are febra. Din nou. Supozitor din nou. Va trebui să mergem cu el să îl vadă un medic în Constanța, ca să vedem de unde i se trage febra asta care nu se lasă domolită.

Și de aici încolo, în povestea asta reală care bate filmul, începe mârâiala. A lui. A noastră. A tuturor. Greu în draci să fii la mare, în vacanță, să vrei să stai și tu la o terasă, să mănânci niște icre și să bei un suc și efectiv să nu poți. Să nu îți tihnească nimic. Pentru că nevoile tale intra într-un conflict major cu nevoile omușorului febril și evident că ale lui primează. Și nu știi dacă procedezi bine. Și te superi. Și mă supăr. Pe mine. Pe situație. Pe febră. Pe tot. Pe toate.

Cred că am stat 10 minute adunate la Luna. Dimi s-a pupat și s-a îmbrațișat din nou cu Furtuna, iar noi am apucat să ne așezăm, să dam pe gât ceva lichide și să înfulecăm precum pelicanii, pe nemestecate, niste icre, având pe fundal tânguiri bebelușești.

‘Apâããã!’, strigă băiatul nostru cu o urgență similară cu cea a exploratorilor care, după un catralion de zile pe mare, zăresc un petic de uscat și urlă cât îi țin bojocii: ‘Pămâââââânt!’. La Dimi e pe dos. El dacă stă prea mult pe uscat, simți cum i se ofilește spiritul, așa că apa este mai ceva ca primul nostru legământ.

‘Hai frate să mergem un pic pe plaja! Îl înțeleg perfect! Venim până la mare, o vede și evident că se supără că nu mergem pe plajă!’, pledează Răzvan.

Io mă întreb în sinea mea: La cine te referi? La el, la tine, la amândoi sau la amântrei? Aleg să nu le zic cu voce tare, ca să nu ne amărăsc și mai tare.

Ajungem pe plajă și totul e pe dos. Totul ne merge prost. Totul e pe de-a-ndoaselea. Plecăm îmbufnați și încercăm activ să ne recăpătăm calmul în drum spre casă. Fiecare pentru sine. Reușim. Acasă ne preumblăm ca niște muște fără cap, încercând să îl facem pe Dimi să se simtă mai bine.

Se agită pentru că we are trying way too hard și când dă Dumnezeu și ne potolim, se tolanește și el între noi. Asta fix după ce dă să plonjeze din pat, just because, just because he discovered he can jump și îl prind de picior în ultimul moment, ignorându-mi pulsul care se cocoțase pe lustra. Seara se lasă peste noi. Și mâine e o zi. Altă zi. Astăzi c’est fini! Bonne nuit!

Îs pilaf. Creierii cred că mi s-au extras frumușel din cap, au fost lăsați să fiarbă în soare torid de amiază și pe urmă au fost dați printr-un malaxor. În prezent îi vizualizez ca o pastă roz, deloc pastel, deloc boemă… mai repede bacoviană. Avea Bacovia o poezie sau mai multe despre abatoare și mirosuri putrefacte… Eh, cam pe acolo sunt și eu acum.

Dimi doarme în pătuțul lui ca o broscoi căzut la datorie, căci și ziua lui a fost tare grea. Cum e să deschizi ușa casei și să te frigă aerul? Cum e să deschizi ușa casei, să te frigă aerul și să frigi și tu la rându-ți? Double fryer! De la interior spre exterior (39,2 maxima zilei) și de la exterior spre interior (34 cica in Corbu, care se simteau ca 40 lejer).

Ne simțim zilele ca fiind fragmentate și asta, în mod paradoxal ne oferă timp să procesam ce trăim și să ne regrupăm precum trupele S.W.A.T în misiuni complicate. Ne-am trezit la 6:15 și ne-am bucurat de o dimineață fără febră. Am băut o cafea cum altfel decât în fugă și fără prea mari pregătiri, ci mai cu seama îndesarea celor trebuincioase într-un rucsac, am pornit spre plajă.

Era răcoare și ne gândeam că nu o să intrăm în mare, dar măcar ne vom bucura de liniștea și spațiul pe care ți le dă plaja dis de dimineață. Am ajuns. Ne-am instalat. Puțini oameni la fel de matinali ca noi. După aplicarea stratului protector de unsoare, ne-am băgat picioarele în apă. După care am avansat până la brau. După care până la umeri. După care ne-am trezit toți trei că putem să fim în apă în același timp, caci mediul nu necesita vigilență sporită.

Doamne, ce desfatare! Ce senzații și ce emoții! Dimi dădea instinctiv din picioare, eu mă schimonoseam prefăcându-mă că sunt o caracatiță cu pălărie glam cu boruri largi, iar Răzvan savura momentele în care își are și pruncul și soața aproape și totul e zen. Nu știu cât am stat în apă. Poate să fi fost 5 minute sau juma’ de oră. Ceea ce îmi voi aminti multa vreme de acum încolo vor fi sentimentul de împlinire și dragostea care parcă îmi țâșneau prin toți porii deja dilatați de la căldură. Ne-am întors cu un vibe general atât de bun și l-am băgat pe Dimi la somnul de dimineață.

S-a dormit lemn vreo 2 ore, iar dupa, a început cealaltă parte a caruselului. Febră. Din nou. Medicamente din nou. Stare de iritare. De ‘lasă-mă să te las’, dar nu mă lăsa, dar parcă dă-te mai încolo, după care vino înapoi, să fim iar amântrei, vino la mineeee, vreau sa fiu iaaaar cu tineeee. Mi-e foame! Sau poate nuuu… Mi-e seteeeee! Sau poate doar vă povestesc de ce frumos a fost la mareeee… Sau poate vreau o sticlă cu apă să stropesc totul în juuuur. În paaaat… Pe joooos! Peste toooot! M-am plictisiiiit! Vreau afarăăăăă! Aoleo, ce frigeeeee! Nu vreau afarăăăăă! Vreau să îmi consum energiaaaaa! Dar nu știu cuuuuum! Mami și tati îmi tot dau opțiuni, dar habar n-au!

Viața de bebeluș cu febră se încadrează în categoria grea. Să ne hidratăm cu niște borș de pește! E bună și roșia. Și niște iaurt. Și un pic de banană. Și apâããã! Timpul s-a dilatat mai ceva ca șinele de tren sub căldura sufocantă. Am citit. Ne-am jucat. Ne-am pozat. Ne-am dat cu curu’ de pământ. Am măturat. Am atentat la o icoană de dimensiuni generoase cu Fecioara Maria și pruncul Iisus. Am plâns și ne-am jelit din varii motive. Ne-am târâit. Ne-am hăhăit.

Până când am obosit și ne-am tot fierbințit. Răpuși, fiecare pe câte un pat, eu cu Dimi pe mine în bătaia unei pale de vânt saharian, Răzvan pe patul nostru încercând să respire aerul canicular. Am adormit, dar de data asta fiertura era atât de fiartă încât n-am putut sta unul pe celalalt, așa că Dimi s-a așezat lângă mine. M-a mângâiat pe față, mi-a băgat degete în nas și în urechi până când a adormit.

Dupa vreo ora s-a trezit. Arș! Ce mai frigi măi mama.

‘Răzvan! Răzvaan! Răzvaaan!!!’, și cu fiecare rostire a numelui lui frica îmi crește.

La a treia strigare sare precum plutonierii în serviciul de permanență.

‘Da, ce e?’, răspunde buimac.

‘Cât e ceasul? Trebuie să îi dăm iar antitermic că fierbe.’, zic precipitată.

‘Hai să îi punem termometrul!’, continuă el cu logică și cumpătare.

‘39,8! Băga-mi-aș picioareleeeee! Să-i dăm apă.’, exclam scoasă din minți.

Omușorul nu se prea coordona. Era moale ca o balegă uitată la soare.

‘Trebuie să îl răcorim. Intru cu el în duș și ne jucăm cu apă călâie.’, vine cu o soluție funcțională.

‘Bine’, mă liniștesc simțindu-l aproape și pe poziții.

Dupa vreo 20 de minute de stat cu tati în duș parcă lumea începuse să își recapete contururile-i naturale. Dimi s-a revigorat, dar bieții noi, aparținătorii, eram așa de obosiți, îngrijorați, futuți în cur și rași în cap, că nu ne trebuia mult să sărim unul la beregata celuilalt. On that note, white men can actually jump. You say ‘Jump!’, I say ‘How high?’.

‘De ce te răstești?’, mă întrebă iritat.

‘Ți-am zis de trei ori și nu m-ai auzit! Sunt obosită!’, răspund cu greu.

‘Nici mie nu mi-e bine.’, îmi zice pleoștit.

Ne-am dus stările câteva ore încercând să mâncăm și să îl hrănim pe Dimi și venind cu tot soiul de idei crețe de stat cu rost prin casă, dar n-a prea fost chip.

Omul zice la un moment dat:

‘Hai să ieșim la un cico! Dimi ce zici? Ieșim la un suc?’

Ne îmbrăcăm cu ultimele forțe și ieșim. Mașina este un alt cuptor. Curg apele pe noi toți. Pornim la drum. Spre Luna Corbului. Terasă pe malul mării. Aer să fie! Suc să fie! Un pic de tihnă și poate niște muzică bună… Și dorințele ni s-au împlinit.

Pfff, ce bine a fost! Dimi a zărit o cățea mare și lățoasă tolanită pe podeaua terasei și s-a dus țintă spre ea.

Eu dau să ii explic că:

‘Mama, știi, nu toți cățeii sunt prietenoși, nu putem să ne ducem așa direct la ei și să punem mâna pe ei.’

De la bar se aude o voce:

‘E foarte blândă! O cheamă Furtuna!’

‘O furtună blândă? Există așa ceva?’, cuget cu voce tare.

Dupa ce l-am sprayat cu maglavaisurile necesare de gâze i-am dat liber lui Dimi la Furtuna. S-a dus, a mângâiat-o ușor, după care l-a chemat pe tac’-su cu strigături din fundu’ curții:

‘Tachiiiiieeeee! Cachiiiiieeeee! Tcachiiiieeeeee!?’

Sub aura paternă protectoare, Dimi s-a tolănit pe Furtuna, frecându-se cu capul de blana ei și a și pupat-o. Eu și tac’-su am ramas bouche-bés!

De la terasă am coborât pe plajă și ne-am răcorit picioarele în mare pâna când a venit un val mare și ne-a udat până la genunchi. După această gură de aer atât de necesară am pornit din nou spre casă.

Nici nu pune bine mașina în mișcare că undeva pe un drum, în vale, Răzvan vede o vitezană împotmolită și o pasageră în deal uitându-se debusolată la prietenul său care încerca să iasă cu mobra din încurcatura cu pricina.

El către mine, aproape retoric: ‘Il ajut?’

Eu către el, aproape instant:‘Evident!’

Trage pe dreapta și se duce în grabă spre motor. Tipa se uită mirată la el.

Pilotul zice:

‘Bro’, ai grijă să nu cadă pe tine.’

Omul meu replică:

‘Stai chill că sunt și eu motociclist. Pornește-o, dar nu îi da gaz tare. Gaz și o ții din ambreiaj ca să nu îți patineze spatele. Uite! Ia-o pe aici! Văd o trasă care nu are atât de mult nisip…’

Se întoarce mulțumit și cu treaba făcută! Apare și Kawasaki-ul verde de îndată. Pasagera se urcă. Își iau la revedere și o iau ușurel în fața noastră.

Dimi comentează pe fundal, mai ceva ca Cristian Țopescu:

‘Cachieee, vrum vruum! Tachieee vrum vruuuuum!’

Eu mă uit la el în oglinda retrovizoare și piș ochi.

‘Mi-e așa de drag de tine! We click together!’

El se uită înapoi prelung, îmi zâmbește cu ochii și pornim la drum.

Odată ajunși acasă găsim o mașină nouă în curte. Au venit mai venit niște oameni. Dimi zărește o minge mica de fotbal prin iarbă, iar eu o suzetă pe masă. Hmmmm, oare ne-a venit un companion de joacă tocmai din județul Bihor? Intrăm să ne pregatim rutina de seară. Din camera alăturată se aud răcnete bebelușești. No, tulai Doamne! Tare crioasă sunt cum ne-o fi și în noaptea asta!

Încerc să pregătesc toate cele pentru culcare. Răzvan face biberoanele. Eu mă orânduiesc cu haine, scutece și mis-en-place. Îl dezbrac pe Dimi să facem băița. Îmi amintesc că nu am pregatit supozitorul de seara. Fuck! Îl las în fundul gol să mișune prin cameră pana am gata. Găsește biberoanele și ia o dușcă.

‘Stai măi mamă, să le facem pe toate într-o ordine.’

Îl iau la baiță și ca la spălătoria de mașini, îi fac exterior cu extraopțiuni cu tot. Îl înfăș în prosop și îl iau la creme, supozitoare și îmbrăcat. Dau să bag supozitorul și constat că de la căldură se făcuse muci.

‘Tu-i ceapa mă-sii!’, mă opintesc.

Reușesc să i-l bag și trecem la biberonit. După 1 biberon jumate zice: ‘Gata!’. Îl iau, îl pup, îi spun noapte bună și îl pun în pătuț. Se foiește preț de câteva minute, după care somn. Mai stau cu el un pic, după care, evadez la înghețată, curte, aer de seară și bărbat (nu neapărat în ordinea asta). Se conversează despre motoare îndelung și prelung. Eu ling o înghețată și mă reculeg.

Rămânem singuri. Noi doi singuri? Ce grozavenie mai e și asta? Îmi intind picioarele pe genunchii lui și sporovăim verzi și uscate sub vița de vie și libelulele gigant care ne survolează. Se simte fain și straniu în același timp sincopa asta de intimitate într-o mare de ‘mamiiiii, cachiiiii’. Parcă lipsește ceva. De fapt nu lipsește nimic. Totul e aici. Exact unde și cum trebuie să fie. Trebuie doar să ne relaxăm un pic. Să ne relaxam și să ne bucurăm de aceste clipe împreună, așa cum vin. Și așa cum ne găsesc: obosiți, transpirați și turați la maxim.

Asta e o experiență de crestere și pentru noi, dar parcă nu i-aș spune vacanță așa cum nici concediului de îngrijire și creștere copil nu i-aș spune concediu. Aș alege o denumire din sfera supraviețuirii și a dezvoltării intensive. Tehnici de trai împreună înafara căminului. Viața la mare depărtare de casă. Febră la mare. Din astea…

Ni se inchid ochii și ne retragem în dormitor, unde se doarme blană. Ne fâțâim câteva minute și ne băgăm la somn. Mâinile ni se ating fugitiv prin pat, după care blackout pentru amândoi. Romantism de părintți. Dormim împreună până pe la 3:30 când sună alarma bebelușească. Iar frige. Nuforen la lumina telefonului. Schimbat scutec pe pipăite. Dezbrăcat copil la pielea goală. Mutat cuibul mamei pe izopren lângă pătuțul puiului. Blackout again. Mai sună alarma… again! Ce Dumnezeu? Cât e ceasul? A fost ora 5. Bună dimineața!

Ce zi e azi? Joi parcă… Hai că Dimi a adormit la somnul de dimineață așa că îmi pot lua un răgaz să îmi pun trăirile în ordine. Ziua de ieri n-a semănat cu cea de alaltăieri, cât nici cu începutul zilei de astăzi.

Ieri am început cu febră și cam așa am ținut-o mai toată ziua. După ce ne-am dezmeticit din somnul dimineții am zis să mergem să mâncăm pe undeva. Cum o trăznaie nu vine niciodată singură, când dăm să ieșim cu mașina constatăm cu stupoare că de fapt nu prea putem să ieșim cu mașina pentru că strada Principală era în lucru și fix în fața porții noastre se săpase un șanț cât China.

Pe jos nu prea puteai merge că soarele dogorea cam ca vara așa, iar pruncul în continuare dogorea și el. Pe caz de consecință s-a așteptat un pic.

‘O să turnăm piatră, fiți fără grijă!’, ne-au zis muncitorii.

‘Când?’, a întrebat Răzvan uitându-se galeș spre ei.

‘Acum…’, a venit replica incredibilă.

Evident aici-ul si acum-ul lor nu corespundeau cu al nostru, dar parcă numitorul comun care ne-a domolit pe toți a fost ‘o să’. Odă osă-ului, căci el ne salvează, căci el procrastinează, căci el ne bulversează. Până la urma piatra s-a deșertat dintr-o basculantă impresionantă, sub ochii fascinați ai lui Dimi și am reușit să ieșim. Pe drum am oprit să mai supozitorim bebelușul, ocazie cu care i-am schimbat și scutecul.

Drumul și foamea ne-au dus la Vadu la o cherhana tare frumoasă, pe nume Moesia. În mijlocul unor hale industriale răsărea această locantă care prin nume ne promitea o teleportare undeva în miez de trib tracic. Cuiburi de rândunici, pâlcuri de pisici și ventilatoare în tavan care se mișcau nici prea repede nici prea încet. Un mozaic cu Homer colo, o ulcică cu iz antic dincolo, corăbii mai mari și mai mici și candelabre ce amintesc de vremuri străvechi. Am nimerit bine!

Dimi dădea târcoale pisicilor, iar pisicile așteptau tacticoase să ne vină nouă mâncarea că să ne dea și ele târcoale. S-au mângâiat pisici cu precauție. S-a mâncat borș de pește din cănuță. S-a molfăit chiflă proaspătă. Tractorașul a fost scos la joacă.

Și când să răsuflăm și noi ușurați că lucrurile reintră pe un oarecare făgaș de vacanță, șoc și groază: a stinky poo appears! Se cere o igienizare de urgență! Hmmm… pai nu mai avem scutece că pe ultimul l-am folosit pe drum. Suuuuper! Nu știu ce știți voi despre caca de bebeluș, dar noi vă zicem că cu dânsul nu-i de șagă. Ori îl schimbi cât mai repede, ori te aștepți la scurgeri, iritații și o putoare care îți va schimba viața. Știu ce facem! Vom schimba scutecul de caca și vom pune scutecul cu ceva pipi care e într-o pungă în portieră.

Vremuri de restriște cer măsuri austere! Cine are copii sperăm că ne înțelege perfect. Cine n-are… poate doar să își imagineze olfactiv niște caca stătut și o să se dea pe brazdă imediat. Zis și facut. Schimbat scutec. Revenit. Cumva antebrațul meu dorea să păstreze ceva din aroma de altă dată și în timp ce din boxe răsuna muzică clasică, eu mă frecam cu servețele umede încercând să mă lepăd de duhoare.

Am mâncat, ne-am plimbat, ne-am veselit, dar caleașca noastra dădea semne că se va transforma curând în dovleac, căci se apropia ora somnului de prânz, iar cu oboseala bebelușească nu te joci, pentru că de cele mai multe ori sfârșește prin a te juca ea în picioare bătucit.

Bărbatul înfulecă bibanul, eu basculez niște tiramisu buuuun de tooooot și cer dorada la pachet, plătim, ne fofilăm printr-o ceată zgomotoasă de băieți cercetași care tocmai ce aterizasera în local și se intitulau prin steag și mutrițele diverse ‘Dragonii Constanța’, și gonim spre casă.

Se picotește masiv în mașină. Ajungem acasă și cădem lați care pe unde ne era locul, respectiv Dimi în patuț și eu lângă, pe izopren, la portia de alin cu mâna prin fermoar. Tati pleacă să ia medicamente și de-ale gurii.

O oră trece într-o secundă și cum intră tati înapoi pe ușa casei, Dimi se trezește, iar eu încerc cu chiu cu vai să mă adun de pe jos. Reușesc pâna la urmă. Afară e cuptor. Ciugulim din dorada împachetată și stăm în casă cu geamuri deschise întru ventilare. Ne jucăm cu utilajele de construcții, citim despre animale acvatice, facem niscaiva poze de interior și constatăm că băiatul nostru frige mai ceva ca o sobă de teracotă. Scoatem un alt antitermic la înaintare.

Micul se plimbă năuc prin cameră și la un moment dat se pune pe un pat, în locul cel mai răcoros din camera, la răscruce de brize. Iubitul de el! Se pune cu capul pe piciorul meu. Îl dezbrac la scutec, mă dezbrac la costum de baie și îl iau în brațe. Piele pe piele. Oxitocină și mamicilină. Ne întindem pe pat în adierea vantului. Tati se tolanește și el puțintel și uite așa stăm mai bine de un ceas. Dimi doarme pe mine, tati doarme pe el, iar eu, eu veghez mai ceva ca un huhurez. Îl tot mângâi și aștept să scadă febra.

Mă îmbrățișează cu mânuțele lui fierbinți și mă cuprinde așa o stare de drag. Îmi aduc aminte de desenul pe care l-am făcut când eram însărcinată cu el, în care îmi imaginam că așa cum îl imbrățișez eu de afară, mă îmbrățișează și el dinăuntrul burții. Acum ne luăm în brațe din nou și sentimentul are p latență la fel de plăcută și intensă. Dimi e călare pe stația de reîncărcare de baterii denumită generic ‘mami’.

Ne trezim după acest somn febril cu chef de umblat. Ne cremuim și ieșim în curte. Băieții spală mașina și udă pomii, iar mami profită de ocazie să facă și ea un duș. Să vă zic că nici apa avusesem o bună bucată din zi? Nu vă mai zic… Cert e ca atunci când am intrat în duș și chiar a curs apa, am simțit cum mă cuprinde un val de recunoștință. E bine să ai apă ca să îți poți desprinde stările ale lipicioase care nu-ți dau pace.

Ora de culcare vine mult prea repede și mă simt stingheră. Eu voi intra în tura de adormit de noapte, iar înafara camerei se pregătesc bucate pescărești pentru o cină festivă de vacanță. Trag aer în piept și mă resemnez. Dimi adoarme instant, iar eu mă așez în pat și mă uit pe pereți. Răzvan îmi ia pulsul prin Whattsapp. Pulsul e bun, moralul cam scârțaie. Zice să ies. Îi zic că nu știu unde e monitorul și parcă nu aș iesi fără el.

Pauză. Trec 5 minute și intră pâș-pâș în cameră, ca o broscă țestoasă din trupele speciale și îmi face semn să ies. Ne ciondănim pe mut ca două personaje desprinse dintr-un film alb-negru mut vreo câteva secunde și până la urmă extracția are succes. Vine în urma mea cu un rucsac sustras din cameră. Se uită in el și scoate monitorul victorios.

Nu pot să creeeed! Zâmbim amândoi cu gura până la urechi în semn de ‘hai liberare’ și ne luăm în brațe. O seară numai pentru noi. Ce lux! Mama gazdei venise cu borș de novac și cu fileuri de crap de prăjit în crustă de mălai la ceaun. Muzică bună în surdină. Garden silent disco. Beri, cico, pregătiri și voie bună!

Cine și-ar fi imaginat că o să o facem și pe asta? Să mâncăm amândoi, în același timp, pe îndelete și să avem timp și de conversație cu alți adulți la masă, în timp ce răcoarea se așternea peste comună. Ne uităm unul la celalalt, ne luam în brațe și ne sărutam. Ce bine e! E bine să fim unul lângă celălalt și să nu ne mai simțim singuri. Vorbele curg, râsetele se leagă între ele și noaptea se lasă.

Mă scuz la un moment dat și mă retrag în glorie. Ce seară frumoasă! Vedem ce ne rezervă noaptea. Mă culc în pat și mă trezesc pe jos. În miezul nopții am mai dat un Nurofen și am mai schimbat un scutec ca orbeții. Dimineața vine cu dureri de oase pentru mami, dar fără febră pentru Dimi. Aleluia!