Monthly Archives: July 2012

E timpul sa…

E timpul sa…

…filozofam despre timp, timpuri si timpi.

O sa am curajul si indrazneala de a-l contrazice pe Jean-Luc Piccard si sa strig sus si tare, in gura mare, cu vocea mea matinala guturala ca: “Time is the final frontier, not space!”. Si in timp ce ma intind si casc incercand sa imi vina cheful de duminica dimineata (pe la pranz) mintea-mi deja se invarte in cercuri mai mari sau mai mici sa vada exact ce trebuie sa fac azi… daca am destul timp. Un lucru e clar: am nevoie de o cantitate modica de cafea buna si de muzici de energizare to get me started thinking about moving and planning on a Sunday. And a sun day it is!

Pe masura ce sorb din cafea, imi face curte un gand care parca asteapta sa-l accept ca propriu, dupa care sa ma apuc sa ruminez pe langa dansul. Si e ceva legat de timp.

Toate lucrurile trebuie facute la timpul lor.

Timpul nu sta in loc si o sa te trezesti pentru TZ ani sa realizezi ca nu ai facut ceea ce ti-ai propus.

Nu mai trage de timp, ci fructifica fiecare clipa.

Daca aveam eu varsta ta as fi mutat muntii.

Atata timp cat o sa stai pe loc toate lucrurile vor trece pe langa tine.

Ceasul tau biologic ticaie de zor!

Pai si nu e bine ca ticaie? Mai ciudat ar fi daca statea…Dar, apropo, care-i faza cu ceasul biologic? Avem cu totii inlauntru cate-un ceas care ne spune, biologic vorbind, cand trebuie sa facem anumite treburi…biologice? Daca da, ma intreb al meu ce forma o avea si pe unde isi face veacul. Se vede la radiografii? Imi si imaginez coastele in poza de raze X si cu un ceas destept(ator) zambind la poza. Si daca tot e sa fie un ceas, al meu categoric trebuie sa capete un contur personalizat.

Asa ca pe ceasul meu care ma face mai desteapta il cheama Costica. E mic, indesat, mecanic si cu un dispozitiv din ala clasic de alarmare cu un ciocanel care se zbate iritant intre doua guguloaie semisferice de tabla. Si inca ceva…e rosu ca focul sa imi surada… sorocul. Si asa cum il vad io pe Costica, e un ceas care ticaie de cu vara pana-n seara si ma mai inghionteste…biologic…sa fac cate una, cate alta pentru buna starea personala si linistea lui sufleteasca.

Toate ceasurile biologice mecanice (adica d’alea cu limbi in loc de doua puncte) ar trebui sa aibe parte de ceva suflet ca numai asa pot cu adevarat sa ticaie cu sens si spor. Costica stie sigur ca mie nu imi place dimineata. Ca fac urat, mai ceva ca un copil care nu vrea sa se duca la scoala si bate cu pumnii si picioarele in saltea in speranta ca muma-sa va fi impresionata, sau macar speriata de prestatia dumisale si il va lasa in pace, doar doar se opreste din convulsionat.

Numai ca spre deosebire de copilul mai sus-mentionat, io ma si ridic din confortul culcusului dupa lupte grele cu snooze-ul si cu propria constiinta. Mda, my mom was good enough to make an irreversible inception of herself in my psyche…called conscience. Ceea ce nu stie ea, mama mea, e ca cipul pe care mi l-a plantat cu atata rabdare si drag, a fost pe alocuri recipuit. Nu de alta, dar sa se potriveasca cu restul pachetului… intrapsihic.

Oricum ar fi, un lucru e cert: e acolo si ma sacaie in fiecare dimineata lovindu-ma cu lista de lucruri pe care le am de facut si a orelor la care trebuie sa le fac. Si pornind de la premisa: Misca! Costica are de munca si de furca in fiecare dimineata cu mine. Deja dupa ce am la bord prima cafea, Costica poate merge linistit si el sa-si bea cafeaua lui. Totul merge ca pe roate. Neuronii zburda si clocesc idei cu logica, coordonarea ochi – mana – picior este indeajuns de buna incat sa nu-mi rup gatul in demersurile mele motrice si nivelul de frustrare matinala e la cote gestionabile.

Si acum ca mi-am dat in vileag ceasul biologic, cre’ca ar fi cazul sa dau glas unei temeri mai vechi: pare-mi-se ca Costica are pe cineva! Se intalneste pe ascuns… cu un alt ceas care cica ar ticai tot in aceeasi incinta, deci nu e tot biologic. Atata imi mai lipsea: doua ceasuri care sa ticaie in sincron. Dar pana la urma, io vreau ca Costica sa fie fericit si daca un alt ceas nebiologic il face sa ticaie mai cu viata, asta conteaza.

Trecand pragul povestii de dragoste metaforice a ceasului meu biologic, una dintre ipotezele mele cu privire la ritmurile interioare ale oamenilor e aceea ca sincronizarea e data atat de un dispozitiv de alarmare biologica, cat si de interpretarea sa la nivel psihologic. Poa’ sa sune ceasul pana i se toceste ciocanelul, daca persoana vizata nu face legatura dintre stimularea biologica interioara si ceva semnificatii psihologice mai profunde, atunci totul devine un zgomot.. de fond.

La nivel social ceasul biologic care bate ca nebunul a devenit un laitmotiv, mai ales pentru populatia feminina. Pentru ca isteria legata de imbatranire este mult mai sonora in randul femeilor. Care refuza sa isi spuna varsta dupa o varsta. Care traiesc cu grija comportamentului adecvat varstei (aia pe care nu o spun fireste). Carora le e groaza sa ajunga la o varsta si sa beneficieze in termeni de angajament familial, doar de afectiunea celor 7 mate adoptate.

Desigur ca presiunea sociala are si genul asta de efecte, dar do we really have to go cuckoo just because our inner clock says cuckoo? Ce-ar fi daca am reseta ceasul din cand in cand? Sa mearga el dupa noi, nu noi dupa el. Si ce-ar mai fi daca n-am mai goni prin fiecare zi incercand sa multumim vocile interioare (alea inca nelucrate) care ne zic continuu: “Hai! Mai repede! Si mai repede!”? Fara a nega ipoteza ca there is a time for everything, va propun sa mai mirosim si o panseluta in goana noastra nebuna spre atingerea termenelor limita din viata.

Batranete fara batranete

Batranete fara batranete

 

Eu nu vreau tinerete fara batranete – trag speranta ca cititorii de basme au prins aluzia…si nici tinerete fara tinerete vazatorii de filme regizate de Coppola probabil deja s-au dus cu gandul intr-acolo…dar visez la batranete fara batranete.

Adica atunci cand o sa fiu io mare, inteleapta si cu pielea cazuta, mi-as dori foarte tare sa imi port varsta cu demnitate si voie buna. As fi tentata sa spun si sanatoasa, insa sansele ca pe la saptejde ierni sa nu am nici o boala sau durere sunt slabe rau. Pana la urma tre’ sa ma plang si io de niste dureri reumatice, nu?

Mi se pare esential ca pe masura ce constati ca timpul isi pune amprenta asupra ta (nu m-am putut abtine sa nu folosesc expresia asta pompoasa si plasticoasa :D) sa ramai in pas cu timpurile. Sa ti se pare normal si firesc sa te imbraci intr-un anumit fel, sa te comporti intr-un alt fel, sa iti doresti alte lucruri si cu precadere sa iti faci tot timpul planuri de viitor.

Si cand zic planuri, nu ma refer la cele de inmormantare. E imposibil sa nu va vina in minte imaginea unei/unui batranici/batranel care, simtind ca se afla in anul mortii, se apuca si pune ban pe ban sa aiba de ingropaciune. Si cumpara, cani, linguri, haine, prosoape…ce mai… tot tacamul. Intotdeauna am fost adepta ritualurilor de trecere – botez, nunta, inmormantare, etc., ca ne mai calmeaza un pic, dar nu cred ca trebuie sa iti faci un scop in viata sa organizezi un astfel de eveniment.

Cu atat mai mult cu cat stii sigur ca timpul nu prea te mai asteapta, si ca ai putea face lucruri mult mai faine in acest rastimp. Cum ar fi sa backpack through Europe (daca te mai tin balamalele), sa iti rasfeti nepotii si sa iti enervezi copiii in acelasi timp, sa te intalnesti cu prietenii in parc la sah/canasta, sa iti bei cafeaua cu vecina de palier si sa te pui la curent cu barfele din bloc si sa te bucuri de compania partenerului tau de viata.

Sub egida, viata e mai frumoasa in minim doi ;), ma incanta ideea de a povesti cu al tau om/a ta oama despre verzi si uscate. Aici nu am nici o problema sa ma aliniez normei sociale in care doi oameni aleg sa imbatraneasca impreuna. Si totusi daca arunci o privire in jur iti vei da seama ca sunt tot mai multi batrani singuri pentru care traversatul strazii in sine a devenit o adevarata proba de supravietuire.

Eh, eu vreau sa fiu dintre batranicile care se dau in leagan impreuna cu nepotii si stiu sa aplice lovituri letale de poseta oricarui cetatean mai indraznet care doreste sa-mi atenteze la pensie. Si care nu se gandeste ce o sa zica lumea daca isi pupa batranelul in plina strada in timp ce se intorc de la piata impreuna.

Dar in acelasi timp presimt ca o sa am un program strict de luat al medicamentelor (care va include si cutiute personalizate de medicamente :P), ceva fixatii cu lucrurile care trebuie sa stea la locul lor, niste ochelari simpatici agatati de gat cu un snur funky si telefon inteligent cu conexiune la internet (d’ala de are si aplicatie care iti permite sa iti vezi nepotu’ la gradinita in direct).

Batranetea nu inseamna pentru mine sa fii doar mama intelegatoare a copiilor tai sau bunica iubitoare si de mofturi datatoare a nepotilor tai. Inseamna sa continui sa stii sa fii femeie pentru cel alaturi de care ai decis sa stai sau sa mergi. O femeie care sa stie exact care-i este varsta din buletin, dar care sa continue sa zambeasca, simta, glumeasca, gandeasca…traiasca.

 

 

To tattoo or tu nu tattoo

To tattoo or tu nu tattoo

Cica atunci cand ti se intampla sa tot vezi in jur ceva anume, cum ar fi oameni imbracati in roz, nu inseamna neaparat ca universul incearca sa iti transmita ceva simbolic, ci doar ca selectivititatea ta perceptiva ti-a activat drept criteriu rozul si cum e vorba cantecului “Roz este tot, si roz este lumea toata…”.

De o buna bucata de vreme tot mi se perinda prin campul vizual oameni care au crezut de cuviinta sa se deseneze pe corp. Tatuajul ca forma de expresie personala ma incanta tocmai pentru ca are o groaza de implicatii sociale, psihologice, fiziologice, etc. Imi ziceam nu demult in sinea mea: Nu toata lumea se tatueaza! parca incercand sa apar elitismul si onoarea oamenilor care fac aceasta alegere cu cap.

Crudul adevar e ca lumea se tatueaza de cand lumea. Fie ca se intampla la coltul blocului cu o sarma incinsa la flama unei brichete si imbibata in cerneala verde – albastruie folosita dibace de un “artist” autohton sau intr-un salon de prestigiu din centrul orasului in care mana si mintea creativa lucreaza in lumina reflectoarelor mondene. Cale lunga de la coltul blocului pana la salon, dar nu neaparat neumblata.

Motivele care stau la baza deciziei de a iti modifica oarecum ireversibil pielea sunt la fel de variate ca starile omenesti. Unii zic ca ar fi o forma de gestionare a vreunei suferinte pre-existente. Adica te doare pe undeva prin interior, si ca sa uiti de durere, aplici o durere fizica care sa se suprapuna cica, pentru ca in final sa te alegi cu un desen gigea, care cel mai probabil iti va aminti de durerea pe care vroiai sa o uiti. Da, mi se par usor puerile genul asta de explicatii, asa ca le cam descompun.

Altii, mai dastepti, fac apel la explicatia infrumusetarii corporale. Esteticul invinge intotdeauna simbolicul. Recte, forma fara fond. Astfel ca fluturasii – iepurasii Playboy nu tradeaza nicidecum vreo veleitate a posesoarei, ci doar vor sa arate bine, intocmai ca si posesoarea. Spune-mi ce tatuaje ai ca sa iti spun cine esti! Adevarata vorba de duh…

Mi se intampla din ce in ce mai des sa raman masca la ce le da oamenilor prin cap sa isi picteze pe ei. Asa ca din ciclul tu nu tattoo imi permit sa spicuiesc urmatoarele categorii de tatuaje (luati aminte ca nu ma voi lega de tatuajele care exprima apartenenta sociala la un anumit grup – puscariasi, marinari, banda, etc. pentru ca in cazul lor e cu totul alta poveste):

– stantele tribale pe care unele femei le dobandesc din zona lombara;

– tatuajele cu fluturasi, micuti, draguti, simpatici;

– tatuajele cu stelute stralucitoare mai mari sau mai mici care (pur si simplu sunt fara a descrie vreo constelatie anume);

– tatuajele cu draci, demoni, diavoli, etc.;

– tatuajele cu nume sau date.

Astea ar fi doar cateva din multele exemple care mie una imi starnesc rasul. Oricare ar fi motivul care impinge un om/o oama sa se tatueze cred ca ar trebui sa existe undeva in fundul mintii ascuns un checklist obligatoriu care ar putea arata cam asa:

– eu vreau cu adevarat sa ma tatuez sau merg doar pe mana altor oameni care mi-au dat de inteles ca ar fi super ok sa o fac;

– ceea ce vreau sa imi tatuez ma reprezinta? in fericitul caz in care chiar da, vreau sa imi scot la iveala “spre deliciul telespectatorilor” acea parte din mine?;

– omul care a fost desemnat sa implementeze operatiunea e curat la trup, suflet si ustensile?;

Si ca sa nu credeti ca I’m talking out of my ass, numai azi am vazut in decurs de 30 minute: o cobra dansatoare pe glezna unei distinse domnisoare, niste sirene pe gambele paroase ale unui cetatean care categoric nu le avea cu marinaria, un motto-ul indoielnic gramatical “Angels will guide over me” postat pe ceafa unui tanar – Ba, Gigi, ori zici “Angels will guide me” ori “Angels will watch over me” daca tot te-ai nascut poiet!

Tatuati-va in voie, dar folositi-va un pic creierul inainte de a o face. O fi tatuajul o forma de expresie a propriei personalitati, dar chiar trebuie sa spulberati din prima misterul IQ-ului vostru care pluteste in sistemul de valori lipsa?

Vuosaari…

Vuosaari…

…este o suburbie a Helsinki-ului. Care a fost indeajuns de interesanta pentru regizorul Aku Louhimies incat sa faca si-un film despre cum e viata suburbana finlandeza. Ce a iesit e o combinatie cinematografica ciudatica, dar care recunosc ca m-a prins si nu mi-a mai dat drumul pana la final.

Dupa ce mi-am facut initierea in vizionarea de filme nordice, cu “Lat den ratte komma in” (a mi se scuza suedeza de balta, nepunctuata), si dupa ce recent am sorbit dintr-o inghititura aproape trilogia Millenium a lui Stieg Larsson – “Man som hatar kvinnor”, “Flickan som lekte med elden” & “Luftslottet som sprangdes”, m-am trezit fata in fata cu reactiunea… din nou.

Nu poti pur si simplu sa te uiti la un film european, si cu atat mai putin unul nordic. Iti trebuie o anumita stare de spirit care sa reziste la vizionarea realitatii prin ochiul cinematografic nordic. Fara a ma autoproclama vreun critic de film, ci mai cu seama, o pseudocinefila (atunci cand imi convine), metrajele din Nordul Europei, fie ele lungi sau scurte, ma duc cu gandul automat la sex, violenta si zapada. Un soi de “Sex & Violence” cu zapada multa imprejur.

Drept urmare eu una nu imi pot permite sa ma arunc in fata acestui gen de filme, ca in fata unui tir in viteza, fara o protectie home-made. De cele mai multe ori la mine protectia se materializeaza prin prezenta unui prieten cu care mai poti comenta ironic anumite scene in care mintea ta romaneasca urla “WTF?!” la vazul unor crampeie de viata, finandeza, in cazu lui Vuosaari, caci despre dansul vorbim acum.

Daca ar fi sa ma gandesc “ce a dorit sa spuna autorul” m-as rezuma sec la “Life sucks…and then you live!”. Ar fi atat de multe de spus despre semnificatiile filmului, dar un lucru care mi-a atras atentia a fost modul in care sunt conturate scenele de emotionalitate maxima. Imagini mute care se succeda halucinant de ti se face pielea de gaina si te intrebi retoric “Da’ de ce?”.

Acum ca stau sa cuget cu de-amanuntul, tocmai mi-a picat fisa ca personajele din film ar putea bine-mersi sa fie incluse in trei categorii: copii prea mici care vad lucruri prea mari, femei care sufera din dragoste – fiecare dupa posibilitati si barbati care isi cauta barbatia/sensul vietii.

Din toate personajele, copiii m-au dat peste cap, grav. De simteam chestii si nu ma mai opream. Deci, bun film, conform indicatorilor mei corporali. Cu siguranta m-a prins irecuperabil tema vulnerabilitatii care duce la ganduri extreme in unele cazuri. Si fara a povesti filmul va spun doar atat: Inventarul copiilor prea mici care vad lucruri prea mari include:

– una bucata fetita care o vede pe muma-sa luptandu-se cu ea insasi in acceptarea ideii ca e bolnava de cancer;

– una bucata baiet care investeste emotional intr-un caine pentru ca muma-sa e ca si cum n-ar fi, iar tac’su nu-i deloc;

– una bucata baiet care rezista cu stoicism unui bullying masiv la scoala, in timp ce muma-sa incearca sa-si refaca viata iar si iar;

– una bucata baietan care oscileaza intre a-i tine piept unui tata care vrea cu orice pret sa-l faca barbat si a face fata dorului de mama lipsa;

– una bucata fetiscana care vrea sa iasa din anonimat cu orice pret.

Ar mai fi si alti copii prin peisajul alb al peliculei, dar astia mi se par cei mai relevanti. In marea de inocente pierdute, de sperante faramate, de realitati dure care parca nu se mai opresc, regizorul a crezut de cuviinta sa nu lase publicul spectator in pragul deznadejdii. Asa ca a confectionat un multi-happy-end…finlandez desigur.

Scena cea mai faina, care mi-a reactivat gaina din piele, a fost aia in care fetiscana care pana la urma a reusit sa iasa din anonimat platind un pret mult prea mare, impreuna cu baietul bull-ait care si-a infruntat agresorii se intalnesc si canta impreuna karaoke-style Feel a lui Robbie Williams in fata unui televizor. Si uite asa, ceva ceva din inocenta pierduta a celor doi copii e carpita cu iscusinta.

V-am facut indeajuns de curiosi incat sa va aventurati sa vedeti Vuosaari? 😉

 

 

Bolerou’ da Ravel varianta 385

Bolerou’ da Ravel varianta 385

Mi s-a aratat, dimineata, la o ora care de obicei nici nu prea indrazneste sa isi faca aparitia pe cadranul ceasului meu (biologic), ca inspiratia poate aparea, din senin, in momentele cele mai banale aparent. Dar si cand se insinueaza, nu pot face altceva decat sa ii dau curs…si binete, in cuvinte. Nepotrivite, care descriu fapte si fapturi.

Se facea ca trebuia sa ajung intr-o parte a capitalii, cum altfel decat apeland la serviciile de nadejde ale transportului public in comun. Evident ca deja e suprasaturata toata lumea (incepand cu mine) de povesti despre cat de aglomerata si murdara poate deveni experienta RATB…uneori chiar extrema. Asa ca nu o sa ma apuc sa reinventez io gaura la macaroana (vorba unui bun prieten). Dar imi propun sa impart cu voi bucatica de cultura care mi-a fost harazita in plina calatorie cu 385u’. Nu de alta, dar asa ceva mai rar, bibicule!

Sedeam pe-un scaun, incercand sa nu ma ating de prea multe margini ale vehiculului “trasportator de cartofi, nu oameni” (striga mut gura lumii). Ma uitam stanga – dreapta incercand sa depistez gura de ventilatie care sa ma ajute sa ajung intr-o bucata la destinatie. Lumea statea si se citea caldura pe fetele tuturor. Si cum stateam io asa, semi-adormita, incalzita la maxim si scufundata-n propriile-mi ganduri statiile…Pac…Se deschid usile pentru statiaaa… O statie… Izvor, cred…

Incepe frecusul cu urcat, coborat, impins, impuns de lume. Nimic iesit din comun. Pana cand urechea palnie mi se facu la auzul unei melodii. Asta sa fie Gnarls Barkley – Smiley Faces? Parca asa suna. De la mine se aude? Nu de alta, dar chiar exista si aceasta posibilitate. Nu, nu se aude de la mine. Nu mi-am lasat din nou pornit playerul. Si atunci de unde? Trebuie sa recunosc ca am ramas impresionata de gusturile muzicale ale pasagerului cu pricina, si poate de aceea am inceput sa il caut frenetic cu privirea. De unde se aude frate?

N-a trebuit sa caut foarte mult, caci pasagera era fix in fata mea. Cum am dibuit-o, cum a terminat si Gnarls de cantat. Nu parea genul care sa asculte muzica in autobuz. Si cu atat mai mult, la telefon, fara casti, coca-style. O duduie trecuta de prima tinerete, machiata persistent (inclusiv la apa) cu negru la ochi, buze ciclam si unghii rosii. O sa imi permit sa am a girlie moment in care va marturisesc ca nu inteleg femeile care se dau cu ruj roz/ciclam si au unghii rosii. Gata. Atat cu esteticul.

Revenind la duduia inpricinata, unghiile sale lungi si rosii tineau strans telefonul cantator. Se vedea de la o posta ca tehnologia nu era prietena ei cea mai buna, de unde as putea deduce ca nu stia ca exista si optiunea de ascultat muzica la telefon… cu casti. Dar daca ar fi fost asa, eu n-as mai fi avut ce povesti cu atata elan patriotic. Am surprins-o umbland in telefon si mi-am zis: Gata, sa vezi ca si-a dat seama ca a lasat telefonul cu muzica pornita si il opreste, ca s-a urcat in autobuz.

Naivitatea nu mi-a fost rasplatita. Sau poate da, dar nu in felul in care ma asteptam. Da, inca mai cred/sper ca oamenii au bun simt si asta ma face uneori sa ma port naiv. Dar imi revin repede. In cazul de fata, rasplata a constat intr-o halca de cultura. Bagata cu forta in urechile auditoriului fara voie din 385. Materializata in nici mai mult nici mai putin decat… Bolerou’ da Ravel…in surdina. Ascultat cu sfiiciune, cat si nerusinare (daca e posibil asa ceva) de duduia melomana…

Really? Asa pe nemancate? In creerii diminetii? Muzica clasica? Ascultata la telefonul mobil? In 385? Ca sa ma umflu oleaca in pene, nu cred ca lumea s-a prins exact de “bucata muzicala”, sau pur si simplu nu le-au atras atentia inaltele cantaretei…Dar eu am stiut! Din prima! Asa ca timp de vreo 2-3 statii we rolled classic style. Pai si ma intreb cum sa nu te apuce rasul in hohote la o faza de genul asta? Este mult prea tare…oameni buni. Cultura impinsa din strada in RATB direct.

Dilema ramane: Oare te face mai putin cocalar(a) faptul ca asculti muzica clasica, in loc de manele, la telefonul mobil in RATB?