Monthly Archives: August 2012

Pe tocuri, va rog!

Pe tocuri, va rog!

Am dimineti in care ma trezesc cu un gand adanc infipt in minte pe care daca nu il externalizez nu am pace toata ziua. Better make it happen then fight it! Azi a fost una dintre acele zile. Inconstientul meu de fata mica mi-a implantat un toc . Deci hai sa ne cocotam pe tocuri.

Daca-i musai, de la Jung citire, atunci cu cea mai mare placere. Si chiar implica ceva hedonist tot ritualul de inaltare a fiintei pe niste tocuri faine. In caz ca nu stiati asta deja, femeile au o relatie aparte cu pantofii lor.

Pentru domnitele care stramba din nas si isi incretesc fruntile a mirare, va recomand o buna crema antirid, cat si o revizie a propriei garderobe pentru ca in mod cert daca nu exista o pereche de incaltari de care sa va lege ceva amintiri, atunci ar fi cazul sa mai lucrati la stilul personal de exprimare nonverbala.

Pentru domnii ai caror ochi se bulbuca basedoffian, tin sa le aduc in atentie reactiile domniilor lor la vederea unei tinere domnite saltand nonsalant prin peisaj pe tocuri. Ah, v-ati amintit? Femeile cu stil si barbatii cu fler stiu de ce tocurile vor fi intotdeauna the new black.

Cat despre mine si atasamentul propriu in raport cu incaltarile, va pot marturisi, in stricta confidenta si cu o puzderie de detalii poate nenecesare, dar atat de descriptive ca:

– Copchila frageda si cruda fiind am tinut musai sa merg pe tocuri…imaginare…dar nonetheless tocuri. Si am nenorocit cateva perechi de baby flats pentru ca eu ma visam pe tocuri asa cum vedeam la mama. Si nu ma lasam. Ma tineam sus si tare la propriu, pana cand am ajuns la performanta de a-mi deforma falangele picioarelor. Acum ai putea sa juri, aruncand o privire la acestea, ca m-am nascut mergand pe tocuri.

– Am trecut prin atatea tranzitii cu privire la modele de pantofi si implicit tocuri incat mi-ar trebui ceva timp si rabdare sa le pun in ordine. De prin clasa a 5a am inceput cu platforme, tocuri groase, tocuri subtiri taiate in sectiune, tocuri joase cu mici variatiuni. Mama si ce chin a fost sa invat sa merg din nou, de asta data pe tocuri. Provocarea magistrala e sa reusesti sa treci de mersul ala impiedicat ca si cum ai folosi picioarele altcuiva.

– Prin numeroasele mele experiente “pe tocuri” se regasesc si momente amuzante, stresante sau chiar delirante cum ar fi: alunecat grav de la mare inaltime, sucit usor de glezne, impiedicat in plin galop cu obstacole, mers teapan si rigid de frica eventualelor gropi, etc. Groaza legata de potentiale tumbe pe scari in jos pe tocuri inca exista, si se accentueaza atunci cand oboseala kicks in si parca simt ca picioarele nu ma mai asculta;

– Mersul pe tocuri face piciorul atletic si frumos fara doar si poate. Iti dezvolta abilitati de evitare, anticipare si sarit peste obstacolele stradale. Ajungi sa pretuiesti trotuarele nivelate si sa te rogi pentru buna-starea picioarelor tale o data trecuta prin piatra cubica. Un fenomen fain in cazul meu e ca in putinele dati in care era sa o patesc grav cu contorsionat de membre inferioare nu purtam tocuri, ci flats. Deci tocuri sa fie.

– Daca arunci o privire printre cutiile mele cu pantofi o sa poti observa lejer ca am si eu fixurile mele. Imi plac platformele, tocurile groase, negrul, pantofii pictati cu diverse modele funky, cat si cei cu accente retro-rock. Ciresele, tinte, catarame, lac, culori neon si tot asa. Pantofii mei dau din casa la greu despre mine asa cum trebuie sa faca orice pantof loial piciorului pe care il protejeaza si il pun in valoare.

– Nimic nu se compara in termeni de owning a place with your presence cu aparitia pe niste tocuri originale, inedite purtate cu gratie si eleganta. Parca si gravitatia vine de partea ta soptindu-ti: “E ok poti sa salti fara probleme pe varfuri pentru ca acum, doar acum, esti usoara ca un fulg!”. Si after having pulled off such a challenge you can consider yourself the conqueror of ’em heels.

– Reversul medaliei e ca cine are o relatie pe termen lung, mai mult sau mai putin stabila cu tocurile sale, stie ca invariabil apare si acel moment in care iti vine sa iti smulgi din picioare pantofii si sa le faci lucruri necrestinesti. Sa ii arunci intr-un cos de gunoi, sa ii pui pe sira de tramvai, sa le faci vant la metrou, sa dai cu ei de pereti, sa ii inchizi intr-o debara rece si intunecoasa, sa ii strangi pana ii scofalcesti in mana sau pur si simplu sa ii dai spre adoptie.

Acum parca m-am dezvaluit un pic mai mult in plenitudinea manifestarilor mele tipic feminine, sa le zicem. Departe de mine gandul de a va convinge ca imi petrec viata pe tocuri, ca intre timp mai coboram cu picioarele si pe pamant in Conversi sau bocanci, but that’s a totally different story.

De ce imi plac tocurile? Pentru ca ma inalta, ma anima, ma incanta, ma amuza, ma provoaca, ma feminizeaza, ma umanizeaza, ma imputernicesc si   de ce nu, ma invaluie in misterul unei femei aeriene, dar cu tocurile bine infipte ;).

 

Ne sinucidem si noi mai cu talent?

Ne sinucidem si noi mai cu talent?

S’-am mai fost pe la film. Ca mi se facuse dor si pofta. De-o pelicula d’aia de-a mea. Cu (sub)intelesuri obscure, momente existentiale capturate in imagini glasate si accente retro. Culmea e ca nici nu a trebuit sa caut foarte mult, ca mi-a si aparut in fata ochilor…EL…Filmul european. Fata din Europa de Est cauta productie gigea din Europa de Nord. Daca a mai pomenit cineva una ca asta.

De indata ce urechile mi s-au transformat iremediabil in palnii la contactul auditiv cu o cronica de radio scurta, dar cuprinzatoare mi-am zis ca vinneren er…Oslo, August 31st.

Nordic este? Este! Chiar norvegian ca sa fiu si mai precisa!

Poveste frumoasa cu intriga cat casa avem? Aveeem!

Regizorul e var de-al 13llea cu Lars von Trier? Esteeeee! Si daca nu ma credeti puteti sa va uitati pe furis in buletinul omului si sa vedeti ca il cheama chiar Joachim Trier.

Asa ca mi-am indesat toate sperantele si asteptarile in geanta maxi proprietate personala, am insfacat de brat un pretin si m-am infiintat cu tupeu la mol pentru o serata cinematografica. Mare ne fu stupoarea cand, odata ajunsi fata-n-fata cu nea’ de la casa de bilete, ‘mnealui extrem de amabil, ne arata the sitting chart ca sa ne alegem locurile si ce sa vezi si sa nu crezi.

Sala era goala pusca si cum nu se poate mai sexi. Asa ca ne-am lafait alegandu-ne locuri fix in buricul amfiteatrului. Dupa ce am ras copios pe seama faptului ca uite dom’le cum au rezervat astia sala decat pentru noi, ne-am cuibarit constiincios in scaunele plusate visinii cu mainile (nu la spate) pe manere si am asteptat.

Un lucru esential atunci cand vrei sa “iti rezervi o sala de cinema doar pentru tine” e acela ca e frig in draci! Nu mai sunt si alte suflete fierbinti cu care sa imparti moleculele de aer (re)conditionat, si astfel sfarsesti prin a te contorsiona astfel incat si iti fie si tie cald si bine, eventual tinand aceeasi geanta maxi stransa la piept.

Nici n-am apucat bine sa ma (re)pliez pe mine insami in semn de pregatire mentala pentru film ca…PAC!…a si inceput. M-a izbit vizual o imagine fainaaaa rau in care culorile parca erau crude, neprelucrate. Probabil exista vreun termen tehnic care sa descrie trebusoara asta, numai ca io nu il stiu asa ca ma rezum a imi da cu parerea in felul meu.

Dupa vizual a urmat si auditivul usor agresat de o limba dubioasa, dar care pe parcurs s-a insinuat fara a mai fi atat de vadit deranjanta pentru timpanele mele. Scena de inceput m-a amuzat atat de tare incat nu am putut sa imi stapanesc reactiile verbale si non-verbale, cu riscul de a-mi fi obtinut ceva tztz-ieli din partea pretinului cu care impartaseam experienta.

BTW, intre timp in sala au mai aparut fo 2-3 oameni rataciti, care vineri seara nu vroiau sa vada filme usoare si foarte usoare la mol, ci chiar asta cu Oslo al lui. Deci se poate spune pe buna dreptate ca atmosfera era mai mult decat intima. Grupul oamenilor carora le place sa vina la mol sa vada filme europene va saluta pe restul! 😛

Asa! Sa revenim la scena ilara de la inceputul filmului. Se facea ca era un nenic (nu nene ca era destul de tinerel) cu moaca specific nordica, cu privire goala si trista care se preumbla anesteziat printr-o padure. Si merse el ce merse pana dete de o apa… statatoare. Care se potrivea foarte bine cu ochii dumisale. Dupa ce a stat el pe ciuci si ganduri pe malul apii…n-a mai stat. S-a urnit!

Voluntar, si-a bagat niste pietre in buzunarele gecii sale de hipster si a luat-o drept spre apa. In apa! Pe la brau s-a aplecat si a luat un mega pietroi in brate si dus a fost in adancurile lacului. Dupa care liniste si bolborosi. Baldabac…baldabaac…baldabaaac…

Parca si vedeai speranta cum se scurge din privirile publicului care parca nu si-ar fi dorit ca protagonistul sa o dea in din astea inca de la inceputul filmului. Un’-te grabesti asa mai baietica? Crezi ca seaca lacul si nu apuci sa te inneci tu in dansul? In the meantime io radeam in mini-hohote incercand pe alocuri sa pastrez solemnul si lugubrul scenei.

Da’ n-am putut sa fiu si io solemna si lugubra. Ca nu mi-a iesit frate! Si in tot acest rastimp ma gandeam: Ba, Gigi! Daca tot vrei sa faci o treaba, fa-o cu cap! Nu asa, amateur style! Bun! Am inteles! Vrei cu melodrama, apa si pietre! Dar nu iti aduci tu aminte ca logistic vorbind pietroiu’ al’ mare trebuie legat cu o funie de talie? Asta nu e doar de schepsis! Stia ce stia cine a patentat tehnica asta.

Pentru ca daca stam stramb sa judecam drept, atunci cand ti se umplu plamanii de apica si bolborosesti vrand din rasputeri sa iti dai epocalul duh, instinctul tau de autoconservare bloody kicks in!

Si te face sa dai din maini si din picioare!

Hence sa scapi pietroiul!

Hence sa te ridici la suprafata!

Lucru care s-a si intamplat de altfel. Si uite asa, baiatul nostru protagonist a primit inca de la inceput, din partea mea cel putin, titulatura de sinucigasul neindemanatic.

Dupa megakicks-ul inregistrat, omul nostru s-a intors … ud si inca si mai deprimat in camera lui. Sa se usuce si probabil sa cugete la his actions. Past and future. Una dintre caracteristicile specifice filmelor astora care iti pun neuronii la treaba si inima la galop (cateodata) e ca au o oarecare circularitate a povestii. Adica se sfarsesc oarecum in aceeasi nota in care au inceput.

Respectiv cu ceva comportament suicidar din partea lui Anders, baiatul blond cu ochii albastri si privirea dusa departe. Am avut curiozitatea sa ma uit cum il cheama in realitate pe actorul care l-a interpretat atat de autentic pe Anders, si ghici ce? Il cheama chiar Anders! Nasoala coincidenta. Cu atat mai mult cu cat se stie deja ca actorul ca sa joace bine trebuie sa se identifice cu ceva din rolul pe care il joaca. Deci Anders al nostru, actorul, a primit un mic push regizoral din partea lui Joachim Trier in a se identifica cu personajul sau, printr-o alaturare fericita de nume.

Una peste alta, rolul jucat n-a fost deloc confortabil sau usor. A fost mind-blowing, nerve-wrecking si soul-searching. Povestea unui tanar pierdut in propria complexitate personala care cauta raspunsuri si refugiu in droguri si alcool. Ati putea spune ca un story-line de genul asta e banal, iar eu as sari imediat cu contraargumentul ca filmul a fost dens si plin de semnificatii. Merita vazut fara doar si poate!

Anyway, ca sa nu dezamageasca publicul spectator si telespectator cu abilitatile sale slabe intr-ale sinuciderii, domnul Anders alege pe final sa o dea in supradoza de hero. Aici nu prea mai am ce comenta, ca by the looks of it all, a avut toate sansele sa ii si iasa combinatia. Numai ca regizorul, dragul de el, prefera sa ne tina in suspans si incertitudine si sa incheie filmul abrupt cand omul nostru tocmai ce plecase pe alte taramuri dupa injectare.

Scena de final e cu adevarat breath-taking. Scapand parca de stangacia primei tentative, Anders se reintoarce in casa parinteasca unde isi canta ultimul cantec de lebada dupa care se retrage in camera sa, trage draperiile, isi prepara drogul cu priceperea unui veteran, se strange de brat cu propria curea si se pravaleste pe pat. Toracele sau incepe sa se miste sacadat, dupa care din ce in ce mai incet. Si tot mai incet. Dupa care…Slutten!

Cu greu m-am dezlipit de scaun parca impovarata de linistea care cuprinsese toata sala. Fara nici un soi de muzica pe ecran s-a derulat castul in timp ce cei 5 oameni care avusesera curiozitatea sa vada Oslo, August 31st se indreptau incet spre iesire ca intr-un mars funebru. Concluzia e, go see the freakin’ movie! O sa va dea ceva de gandit, va asigur!