Tag Archives: copchilarie

Prin ochi de copil

Prin ochi de copil

Cum percepe un copil calatoriile cu transportul public in comun? Din ce in ce mai multi adulti apeleaza la tot soiul de subterfugii pentru a scapa de cat mai multe elemente deranjante ori de cate ori sunt nevoiti sa circule… la gramada, in comun. Se blindeaza cu casti din care sa le rasune muzica preferata, isi atintesc ochii pe un colt de geam, preferand sa vada ceea ce se petrece inafara, decat ceea ce ii inconjoara. Au fulare imbibate cu mirosuri familiare care sa-i salveze de eventuale miresme nedorite ale celorlalti calatori. Citesc carti, ziare, ambalaje de pe produsele proaspat cumparate sa isi tina mintea ocupata pana la urmatoarea statie. La sfarsitul zilei R.A.T.B.-ul devine un rau necesar si pentru cei mari si pentru cei mici.

Numai ca puii de oameni traiesc experienta eminamente senzorial observand in cele mai mici detalii tot ceea ce se petrece pe parcursul unei calatorii cu autobuzul. Eram ieri in 133 incercand sa ajung (la timp) la Autogara Basarab. Fiind zi festiva, steguletele falfaiau langa retrovizoarea autobuzului, iar pe dinauntru calatorii erau putini si molcomi ca intr-o dupa-amiaza letargica de week-end. Imi gasisem un loc langa geam si imi pendulam privirea intre peisajele cu frunze tomnatice de pe Bulevardul Dacia si fetele preocupate ale companionilor mei de calatorie.

Pe la Facultatea de Sculptura se urca un barbat cu un carucior de copil gol si o femeie cu o bebelusa in brate. Pareau a fi impreuna. Barbatul a parcat cu grija caruciorul in spatiul disponibil de langa geam, in vreme ce doamna s-a asezat pe scaunul de langa mine impreuna cu fetita. Mi-era clar ca erau o familie. Pustoaica isi cauta cu privirea tatal, iar mama-sa o pozitiona cat mai confortabil pe unul dintre genunchii sai. Dupa ce l-a depistat in timp si spatiu pe tata-su, fetiscana falcoasa, cu buze rozalii arcuite si ochii de un albastru nebusolant si-a mutat atentia catre… mine.

Doar eram vecine de scaun. M-a masurat din cap pana in picioare cu ochii sai mari. I-am zambit si am scos limba la ea. S-a incruntat un pic si s-a dus vizual spre tata-su care, ce sa vezi, a facut acelasi lucru, respectiv a scos limba la ea, concluzionand: Ce sa-i faci! Toata lumea scoate limba la tine! Fetita balaie a inceput sa gangureasca suav si sa rada lasand sa se vada semeti cei doi dintisori de jos care isi faceau curaj sa rasara. Capsorul sau se intorcea de jur imprejur incercand sa inregistreze cat mai multe dintre lucrurile care se petreceau. Si din nou a ajuns cu ochisorii la mine. Am intins un deget spre manuta ei dreapta. A facut ochii si mai mari si cu o precizie de vanator mi-a prins degetul cu putere si a inceput sa faca rotocoale cu el prin aer.

Eram prizoniera si imi placea la nebunie. Ea radea si isi masa cu limba gingia iritata de la dintii care tocmai ii cresteau. Balele curgeau. Coafura rezista. Fata se distra de minune. Nemaiputand rezista curiozitatii o intreb pe mama: Cum o cheama? Anastasia. Si cate luni are? 6. Bebita asta jucausa tocmai imi facea o demonstratie pe viu despre cum poti sa faci dintr-o banala calatorie cu 133-ul, o adevarata aventura palpitanta. Pe masura ce ne apropiam de destinatie Anastasia a inceput sa gangureasca pe diferite tonalitati. Nu mi-am dat seama de semnificatia tuturor, dar mi s-a parut excelent ca fata comenta in felul sau ceea ce vedea in jur. Dupa ce ne-am dat jos din autobuz mi-am luat ramas bun de la botul de om facandu-i cu mana. M-a privit, pe masura ce ma indepartam, cu multa atentie. Pofta sa de viata si vioiciunea din priviri imi facusera deja ziua mai buna.

Azi ma intorcea zgribulita cu troleibuzul 86 de prin Grivita. Ochii-mi trecura roata prin troleibuz si constatai cu stupoare ca eram inconjurata de varsnici plictisiti. Castile nu le aveam cu mine (la naiba!). Muzica nu era de fel. Domnea o liniste apasatoare care imi permitea sa aud inclusiv respiratul sacadat al domnului de langa mine. Nu tineam neaparat, dar in lipsa de alti stimuli mergea si asta. Pe la Gara de Nord se urca un bunic cu un nepot si ceea ce ulterior mi-am dat seama, o mama (a copilului). Pustanul era energic, guraliv si privea realitatea printr-o pereche de ochelari rotunzi cu rame metalice rosiatice.

Nevrand sa dea ascultare sh-sh-ielilor insistente ale mama-sii, baietetul de vreo 6-7 ani se angajase intr-o discutie aprofundata cu bunica-su despre ce statie urmeaza, ce se intampla afara, care este adresa la care stateau el impreuna cu familia sa – pe care a spus-o clar, raspicat si complet, cum merge sau nu masina de spalat de acasa, ca au aparut luminitele de iarna in oras, dar de ce nu sunt aprinse (era vremea pranzului).

Elocventa si determinarea barbatelului m-au amuzat teribil incat am inceput sa zambesc. Mama lui in a carei raza vizuala ma aflam, a inceput si ea sa zambeasca complice parca transmitandu-mi fara vorbe: Da, al meu e si nu, nu am cum sa il fac sa taca din gura. Admiratia mea fata de dictia si coerenta discursului scolarului atinsese cote maxime.

Ce-ar fi daca toti copiii, pana la o anumita varsta ar verbaliza tot ce vad evident in jur? Cu siguranta s-ar dezvolta mai alert la nivel de limbaj si conexiuni cognitive, pe cheltuiala nervilor parintilor. Una peste alta, dupa cele doua experiente cu copchii in R.A.T.B. parca nu mi se mai pare asa un capat de tara sa calatoresc la comun. Pentru ca daca ai vreun copchil imprejur, vei tinde sa vezi lucrurile intr-o cu totul alta lumina.

Va doresc calatorie placuta in continuare si o iarna de copilarie! 😉

Cai verzi pe…ste tot!

Cai verzi pe…ste tot!

Visam la o pereche de colanti verde kaki cu cai pe dansii. In lung si-n lat. De jur imprejur pana-n…spate. Si visu’-mi fu atat de puternic ca l-am facut sa se intample. Acum sunt bucuroasa posesoare a unei herghelii care imi va galopa pe picioare din cand in cand…in cand. Am o afinitate aparte pentru hainele cu mesaj simbolic. Iar caii verzi daca nu-i avem pe pereti, tre’ sa-i avem pe undeva.

Ca sa avem in ce ne ancora visurile. Face sens pentru voi ce zic io acilisea? M-am si gandit cu ce o sa ii asortez. Cu un tricou kaki (cum altfel?!) pe care dupa vreo doua zile de tatonari mi l-am luat de la standul de materiale promotionale ale Festivalului de Film din Motovun Editia a XII-a prin 2010 adica acum ha-haa! Am concluzionat ca s-ar potrivi de minune. Ca doua boabe-ntr-o pastaie sau doua rufe-ntr-o copaie. Oaie! :))

Nu de alta, dar trebuie sa termin cumva poezia post-moderna cu ceva rimat. Pastaie-copaie-oaie! Dar sa ne intoarcem la oile noastre, sau mai cu seama la caii nostri. Intamplarea face ca mie chiar mi-e cam frica de cai. Unele amintiri din copilarie inca ma mai bantuie la ceas de seara. Asta cand nu alerg dupa cai verzi pe pereti sau numar oi (tot pe pereti) ca somnifer autoindus.

Dar cu mintile omului nu te pui. Le lasi acolo, sa dospeasca (ne)linistite, si atunci cand simti ca ceva miroase a ars le mai bagi un pic de aer/apa dupa gust. Asta e un post criptic, recunosc! E ca si cum as scrie in limbaj binar, dar trag speranta ca sunt macar cativa omusori care inteleg cate ceva din ce indrug io in seara asta faina.

Atunci cand ma trezesc sa dau frau liber asocierilor mele libere, atunci sa te tii! Ca se toooot leaga si dezleaga ca ochiurile unui pulover tricotat de mama. Chiar, n-am mai vazut-o pe mama tricotand de ceva vreme. Cand eram io mica, cam de scoala generala asa, mi-o aduc aminte stand lejer pe unul dintre fotoliile din sufragerie si tricotand in timp ce o supraveghea discret pe fi-sa cum isi face lectiile. Mai vorbea la telefon, mai invartea un ochi, mai bombanea ca nu i-a iesit modelul.

Si uite asa ma trezeam cu fulare kilometrice din mohair si caciuli cu ciucuri care le dadeau un prilej strasnic colegilor de clasa sa ma fugareasca. Era un adevarat preambul pe care tineam mortis sa-l intamplu inaintea fiecarei dupa-amieze de facut lectii. Recte, scoteam tot din ghiozdan si le asezam de la mare la mic in mijlocul mesei de mijloc din sufragerie, unele peste altele, dar niciodata claie peste gramada. Si penarul era ultimul, in varf, la loc de cinste. Dupa care extrageam din turnuletul proaspat facut un caiet si o carte si incepeam sa balotez.

Imi zice muma si in zilele noastre ca io nu prea ceream ajutor la lectii. Cel putin in generala. Capoasa de mica fusei, recunosc! Sau poate se lega totul mai cu sens in capsorul meu. Nu stiu sigur! Dar ceea ce stiu e ca temele la mate’ mi-au dat intotdeauna batai de cap. Si palpitatii. As fi facut orice altceva, mai putin asta.

Pana si caii cei verzi din acele vremuri se minunau de aversiunea mea spre tot ceea ce inseamna mate’. Si ca lucrurile sa nu fie usoare, m-am incapatanat (io) sa dau si la mate-info. Sa fie treaba, treaba! Pentru ca mi-am zis: Bai ceva-ceva tot s-o prinde si de mine! Poiata mi-s, artistica mi-s, dar matematica te face om! Sau nu (aveam sa aflu mai tarziu, dar nicidecum prea tarziu)!

Si cata cazna am avut cu numerele, limitele, triunghiurile si ecuatiile. Valeu si vai de mine. Tata (care intamplator sau nu fuse la viata lui si prof’ de mate’) ma intreba: Cum alti colegi de-ai tai stiu sa isi faca tema la matematica si tu nu? Cu o privire demna de o bovina pe vreme cetoasa, dadeam din umeri si il rugam mieros sa ma ajute. Si ma ajuta. Folosind cunostinte mult prea avansate in rezolvarea problematicelor probleme de algebra, analiza sau trigonometrie. Cu cele mai bune intentii, desigur! Nestiutoare sefa, cu teme de olimpica. Paradox intruchipat.

Nu ma poate acuza nimeni ca nu as fi incercat, dar n-a fost sa fie. Intre mine si mate’ chimia fu inexistenta. Dupa ce m-am umanizat alegandu-mi o facultate pe masura potentialurilor mele nemarginite, ma umflam in pene atunci cand eram singura care intelegea un pic mai multa statistica decat colegii socio-umani de la nastere. Imi gasisem in sfarsit contextul in care puteam sa ma mandresc cu matematica pe care o stiam. Matematica pentru psihologi! :)) Asta suna ca limba chineza pentru ingineri.

Baza o am in continuare, deci anii de lacrimi, palpitatii si meditatii nu s-au dus in van. Stiu sa numar oi, cai sau alte animale arhetipale, sa adun ganduri, sa inmultesc emotii, sa impart lucrurile pe categorii, sa calculez delta pentru dilemele mele existentiale si sa ma panichez cand e negativ! Limitele chiar daca ideal imi tind de la 0 la infinit, de cele mai multe ori rezulta in numele care apartin multimii numerelor naturale. Si triunghiuri asemenea identific cand mi se pune pata grav.

Si cand te gandesti ca totul a pornit de la o pereche de colanti verzi cu cai… 😉

Oare caii verzi pe pereti sunt rude cu unicornii? 😀

Pe tocuri, va rog!

Pe tocuri, va rog!

Am dimineti in care ma trezesc cu un gand adanc infipt in minte pe care daca nu il externalizez nu am pace toata ziua. Better make it happen then fight it! Azi a fost una dintre acele zile. Inconstientul meu de fata mica mi-a implantat un toc . Deci hai sa ne cocotam pe tocuri.

Daca-i musai, de la Jung citire, atunci cu cea mai mare placere. Si chiar implica ceva hedonist tot ritualul de inaltare a fiintei pe niste tocuri faine. In caz ca nu stiati asta deja, femeile au o relatie aparte cu pantofii lor.

Pentru domnitele care stramba din nas si isi incretesc fruntile a mirare, va recomand o buna crema antirid, cat si o revizie a propriei garderobe pentru ca in mod cert daca nu exista o pereche de incaltari de care sa va lege ceva amintiri, atunci ar fi cazul sa mai lucrati la stilul personal de exprimare nonverbala.

Pentru domnii ai caror ochi se bulbuca basedoffian, tin sa le aduc in atentie reactiile domniilor lor la vederea unei tinere domnite saltand nonsalant prin peisaj pe tocuri. Ah, v-ati amintit? Femeile cu stil si barbatii cu fler stiu de ce tocurile vor fi intotdeauna the new black.

Cat despre mine si atasamentul propriu in raport cu incaltarile, va pot marturisi, in stricta confidenta si cu o puzderie de detalii poate nenecesare, dar atat de descriptive ca:

– Copchila frageda si cruda fiind am tinut musai sa merg pe tocuri…imaginare…dar nonetheless tocuri. Si am nenorocit cateva perechi de baby flats pentru ca eu ma visam pe tocuri asa cum vedeam la mama. Si nu ma lasam. Ma tineam sus si tare la propriu, pana cand am ajuns la performanta de a-mi deforma falangele picioarelor. Acum ai putea sa juri, aruncand o privire la acestea, ca m-am nascut mergand pe tocuri.

– Am trecut prin atatea tranzitii cu privire la modele de pantofi si implicit tocuri incat mi-ar trebui ceva timp si rabdare sa le pun in ordine. De prin clasa a 5a am inceput cu platforme, tocuri groase, tocuri subtiri taiate in sectiune, tocuri joase cu mici variatiuni. Mama si ce chin a fost sa invat sa merg din nou, de asta data pe tocuri. Provocarea magistrala e sa reusesti sa treci de mersul ala impiedicat ca si cum ai folosi picioarele altcuiva.

– Prin numeroasele mele experiente “pe tocuri” se regasesc si momente amuzante, stresante sau chiar delirante cum ar fi: alunecat grav de la mare inaltime, sucit usor de glezne, impiedicat in plin galop cu obstacole, mers teapan si rigid de frica eventualelor gropi, etc. Groaza legata de potentiale tumbe pe scari in jos pe tocuri inca exista, si se accentueaza atunci cand oboseala kicks in si parca simt ca picioarele nu ma mai asculta;

– Mersul pe tocuri face piciorul atletic si frumos fara doar si poate. Iti dezvolta abilitati de evitare, anticipare si sarit peste obstacolele stradale. Ajungi sa pretuiesti trotuarele nivelate si sa te rogi pentru buna-starea picioarelor tale o data trecuta prin piatra cubica. Un fenomen fain in cazul meu e ca in putinele dati in care era sa o patesc grav cu contorsionat de membre inferioare nu purtam tocuri, ci flats. Deci tocuri sa fie.

– Daca arunci o privire printre cutiile mele cu pantofi o sa poti observa lejer ca am si eu fixurile mele. Imi plac platformele, tocurile groase, negrul, pantofii pictati cu diverse modele funky, cat si cei cu accente retro-rock. Ciresele, tinte, catarame, lac, culori neon si tot asa. Pantofii mei dau din casa la greu despre mine asa cum trebuie sa faca orice pantof loial piciorului pe care il protejeaza si il pun in valoare.

– Nimic nu se compara in termeni de owning a place with your presence cu aparitia pe niste tocuri originale, inedite purtate cu gratie si eleganta. Parca si gravitatia vine de partea ta soptindu-ti: “E ok poti sa salti fara probleme pe varfuri pentru ca acum, doar acum, esti usoara ca un fulg!”. Si after having pulled off such a challenge you can consider yourself the conqueror of ’em heels.

– Reversul medaliei e ca cine are o relatie pe termen lung, mai mult sau mai putin stabila cu tocurile sale, stie ca invariabil apare si acel moment in care iti vine sa iti smulgi din picioare pantofii si sa le faci lucruri necrestinesti. Sa ii arunci intr-un cos de gunoi, sa ii pui pe sira de tramvai, sa le faci vant la metrou, sa dai cu ei de pereti, sa ii inchizi intr-o debara rece si intunecoasa, sa ii strangi pana ii scofalcesti in mana sau pur si simplu sa ii dai spre adoptie.

Acum parca m-am dezvaluit un pic mai mult in plenitudinea manifestarilor mele tipic feminine, sa le zicem. Departe de mine gandul de a va convinge ca imi petrec viata pe tocuri, ca intre timp mai coboram cu picioarele si pe pamant in Conversi sau bocanci, but that’s a totally different story.

De ce imi plac tocurile? Pentru ca ma inalta, ma anima, ma incanta, ma amuza, ma provoaca, ma feminizeaza, ma umanizeaza, ma imputernicesc si   de ce nu, ma invaluie in misterul unei femei aeriene, dar cu tocurile bine infipte ;).