O invarteala de perspectiva

O invarteala de perspectiva

Ce-mi place cand imi pica pe mana articole care chiar ma fac sa zambesc si sa imi pun intrebari mai mici sau mai mari. Azi a fost randul unui material intitulat sugestiv “Studiu: barbatii nu mai vor femei frumoase, femeile nu mai vor barbati bogati”. Abstraaaaact! Mi-am zis io asa, gandindu-ma deja ca este inca o scriere de dragul umplutului de spatiu virtual cu vid intelectual.

Dar, nu! Culmea! E o treaba foarte interesanta, care chiar are la baza un studiu, si da, chiar al cercetatorilor englezi, publicat in Psychological Science de curand. Studiul vine sa ne ameteasca un pic reperele sociale, prin introducerea unei asumptii destul de complexe, zic io si anume ca:

“Pe masura ce pozitionarea femeilor si a barbatilor in roluri sociale se schimba, diferentele de gen din criteriile de alegere a partenerilor ar trebui la randul lor a se schimbe, atata vreme cat oamenii cauta parteneri care sa se potriveasca anticiparii vietii lor viitoare, in circumstante sociale ideale”.

Oamenii chiar au gandit-o adanc, nu gluma! Ceea ce este admirabil si prin urmare merita dat mai departe, din gura-n blog peste mari si tari. Sa se auda clar si raspicat ca in termeni de asteptari si criterii de selectie a partenerului de cuplu femeile nu (mai) cauta cu atata inversunare barbati care sa le satisfaca nevoile de protectie, in vreme ce barbatii nu (mai) vor neaparat femei fertile si frumoase.

Dar de ce? What has this world come to? Pai, se pare ca am ajuns in the turning point in care femeile isi asuma roluri barbatesti, cum ar fi cel de provider, iar barbatii intra in contact cu laturile lor feminine, estetic vorbind. Si aceste fenomene genereaza la randul lor alte nevoi si asteptari. Femeile provider nu isi mai doresc barbati influenti social si potenti financiar, iar barbatii nu isi mai doresc femei frumoase si cu un material genetic generos.

Jung ar spune ca s-a ajuns in stadiul in care femeile au devenit mai constiente de animusul din dotare, iar barbatii si-au gasit their inner-anima. Brilliant! Doar ca toata aceasta smecherie sociologica si antropologica aduce dupa sine si un mare risc: acela ca oamenii (fie ei barbati sau femei) nu mai sunt atat de dispusi sa (se) compromita intr-o relatie de cuplu.

Daca deja isi pot implini singuri nevoi de baza cum sunt cele de protectie sau procreere, de ce s-ar mai stradui sa se implice intr-o relatie cu un alter si mai mult decat atat, sa faca si concesii pentru bunul-mers al relatiei. Ce ii mai aduce/tine pe oameni impreuna daca ei sunt in stare sa aibe grija de ei singuri in totalitate? Unde mai e complementaritatea in cuplu? Nu mai e, zic printre randuri cercetatorii britanici.

Si daca tot urcam in piramida nevoilor a lui Maslow in terms of what we expect from our significant other, ce vrem? Stiintific vorbind vrem inteligenta, bunatate si simtul umorului. Nu cred ca am fost vreodata de acord mai mult cu o afirmatie stiintifica, asa cum ma simt in acord cu asta. Si nu pot sa nu devin personala cand vorbesc despre subiectul asta.

Ce vreau eu de la un barbat?

Multe…

Tot…

Conditionat, de ceea ce sunt dispusa sa ofer. Dar prin totul asta se alearga si inteligenta, bunatatea impreuna cu umorul. Adica vreau sa am cu cine sa vorbesc (a se intelege de aici ca ma auto-evaluez ca o fiinta inteligenta ;)) ore in sir despre tot si nimic. Si mai vreau sa simt ca am alaturi de mine un om bun, in adevaratul sens al cuvantului.

Sa transpara bunatatea din felul in care ma priveste. Pe langa alte transparente. Si sa ma faca sa rad, pana cad secerata tinandu-ma cu mainile de burta si ma dor falcile de la atata hahaiala. Restul e necesar, dar nu suficient ca sa folosesc o sintagma matematica.

Interesant cum evoluam pe lumea asta, nu? 🙂

One Response »

  1. Cred că în continuare bărbații se uită după țâțe, iar femeile după mărimea umflăturii de la spatele pantalonilor și că, de fapt, evoluția asta de care vorbești tu lucrează altfel. Cerințele tradiționale nu sunt pur și simplu înlocuite cu cele moderne, ci peste cele vechi sunt așezate taticos cele noi, la fel cum un copil (și cu același discernământ ca a unuia) se joacă cu LEGO: o cărămiduță peste altă cărămiduță, până când, în sfârșit, se ajunge la o monstruozitate care nu poate fi satisfăcută în niciun fel. Amuzant e că monstruozitatea aia este extrem de logică în ochii celui care a construit-o, în timp ce pentru publicul larg, e bine, nu este decât o monstruozitate.

    … de unde și domnițele care crapă domnișoare la 80 de ani, în continuare căutând prințul perfect, și flăcăii de 70 (sic, am luat în calcul și speranța noastră redusă de viață), care ajung să o ia în brațe cu pasiune doar pe Doamna cu Coasa, din cauză că celelalte ț-șpe alte domnițe au avut fiecare un rid hidos undeva unde nu contează.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *