Cum percepe un copil calatoriile cu transportul public in comun? Din ce in ce mai multi adulti apeleaza la tot soiul de subterfugii pentru a scapa de cat mai multe elemente deranjante ori de cate ori sunt nevoiti sa circule… la gramada, in comun. Se blindeaza cu casti din care sa le rasune muzica preferata, isi atintesc ochii pe un colt de geam, preferand sa vada ceea ce se petrece inafara, decat ceea ce ii inconjoara. Au fulare imbibate cu mirosuri familiare care sa-i salveze de eventuale miresme nedorite ale celorlalti calatori. Citesc carti, ziare, ambalaje de pe produsele proaspat cumparate sa isi tina mintea ocupata pana la urmatoarea statie. La sfarsitul zilei R.A.T.B.-ul devine un rau necesar si pentru cei mari si pentru cei mici.
Numai ca puii de oameni traiesc experienta eminamente senzorial observand in cele mai mici detalii tot ceea ce se petrece pe parcursul unei calatorii cu autobuzul. Eram ieri in 133 incercand sa ajung (la timp) la Autogara Basarab. Fiind zi festiva, steguletele falfaiau langa retrovizoarea autobuzului, iar pe dinauntru calatorii erau putini si molcomi ca intr-o dupa-amiaza letargica de week-end. Imi gasisem un loc langa geam si imi pendulam privirea intre peisajele cu frunze tomnatice de pe Bulevardul Dacia si fetele preocupate ale companionilor mei de calatorie.
Pe la Facultatea de Sculptura se urca un barbat cu un carucior de copil gol si o femeie cu o bebelusa in brate. Pareau a fi impreuna. Barbatul a parcat cu grija caruciorul in spatiul disponibil de langa geam, in vreme ce doamna s-a asezat pe scaunul de langa mine impreuna cu fetita. Mi-era clar ca erau o familie. Pustoaica isi cauta cu privirea tatal, iar mama-sa o pozitiona cat mai confortabil pe unul dintre genunchii sai. Dupa ce l-a depistat in timp si spatiu pe tata-su, fetiscana falcoasa, cu buze rozalii arcuite si ochii de un albastru nebusolant si-a mutat atentia catre… mine.
Doar eram vecine de scaun. M-a masurat din cap pana in picioare cu ochii sai mari. I-am zambit si am scos limba la ea. S-a incruntat un pic si s-a dus vizual spre tata-su care, ce sa vezi, a facut acelasi lucru, respectiv a scos limba la ea, concluzionand: Ce sa-i faci! Toata lumea scoate limba la tine! Fetita balaie a inceput sa gangureasca suav si sa rada lasand sa se vada semeti cei doi dintisori de jos care isi faceau curaj sa rasara. Capsorul sau se intorcea de jur imprejur incercand sa inregistreze cat mai multe dintre lucrurile care se petreceau. Si din nou a ajuns cu ochisorii la mine. Am intins un deget spre manuta ei dreapta. A facut ochii si mai mari si cu o precizie de vanator mi-a prins degetul cu putere si a inceput sa faca rotocoale cu el prin aer.
Eram prizoniera si imi placea la nebunie. Ea radea si isi masa cu limba gingia iritata de la dintii care tocmai ii cresteau. Balele curgeau. Coafura rezista. Fata se distra de minune. Nemaiputand rezista curiozitatii o intreb pe mama: Cum o cheama? Anastasia. Si cate luni are? 6. Bebita asta jucausa tocmai imi facea o demonstratie pe viu despre cum poti sa faci dintr-o banala calatorie cu 133-ul, o adevarata aventura palpitanta. Pe masura ce ne apropiam de destinatie Anastasia a inceput sa gangureasca pe diferite tonalitati. Nu mi-am dat seama de semnificatia tuturor, dar mi s-a parut excelent ca fata comenta in felul sau ceea ce vedea in jur. Dupa ce ne-am dat jos din autobuz mi-am luat ramas bun de la botul de om facandu-i cu mana. M-a privit, pe masura ce ma indepartam, cu multa atentie. Pofta sa de viata si vioiciunea din priviri imi facusera deja ziua mai buna.
Azi ma intorcea zgribulita cu troleibuzul 86 de prin Grivita. Ochii-mi trecura roata prin troleibuz si constatai cu stupoare ca eram inconjurata de varsnici plictisiti. Castile nu le aveam cu mine (la naiba!). Muzica nu era de fel. Domnea o liniste apasatoare care imi permitea sa aud inclusiv respiratul sacadat al domnului de langa mine. Nu tineam neaparat, dar in lipsa de alti stimuli mergea si asta. Pe la Gara de Nord se urca un bunic cu un nepot si ceea ce ulterior mi-am dat seama, o mama (a copilului). Pustanul era energic, guraliv si privea realitatea printr-o pereche de ochelari rotunzi cu rame metalice rosiatice.
Nevrand sa dea ascultare sh-sh-ielilor insistente ale mama-sii, baietetul de vreo 6-7 ani se angajase intr-o discutie aprofundata cu bunica-su despre ce statie urmeaza, ce se intampla afara, care este adresa la care stateau el impreuna cu familia sa – pe care a spus-o clar, raspicat si complet, cum merge sau nu masina de spalat de acasa, ca au aparut luminitele de iarna in oras, dar de ce nu sunt aprinse (era vremea pranzului).
Elocventa si determinarea barbatelului m-au amuzat teribil incat am inceput sa zambesc. Mama lui in a carei raza vizuala ma aflam, a inceput si ea sa zambeasca complice parca transmitandu-mi fara vorbe: Da, al meu e si nu, nu am cum sa il fac sa taca din gura. Admiratia mea fata de dictia si coerenta discursului scolarului atinsese cote maxime.
Ce-ar fi daca toti copiii, pana la o anumita varsta ar verbaliza tot ce vad evident in jur? Cu siguranta s-ar dezvolta mai alert la nivel de limbaj si conexiuni cognitive, pe cheltuiala nervilor parintilor. Una peste alta, dupa cele doua experiente cu copchii in R.A.T.B. parca nu mi se mai pare asa un capat de tara sa calatoresc la comun. Pentru ca daca ai vreun copchil imprejur, vei tinde sa vezi lucrurile intr-o cu totul alta lumina.
Va doresc calatorie placuta in continuare si o iarna de copilarie! 😉