300

300

Acum mai bine de un an am ascultat pentru prima oara melodia asta:

Nu stiu ce spune tipa, dar in capul meu tanguirile ei melodice ma duc cu gandul la iertare. La o parere de rau. La jale si dor. Nu m-am uitat la versurile traduse probabil pentru ca nu vreau sa dau drumul povestii din capul meu.

Asta este postul cu numarul 300, ceea ce inseamna ca astazi este a trei suta zi in care am ceva de spus si ma asez in fata ecranului sa-mi scriu iubirile, dorurile, ideile si zvacurile. Intamplator sau nu, tema care imi da tarcoale este iertarea… combinata cu uitarea. Tough shit!

Greu cu iertatul, dar si mai greu cu uitatul. Ceva din mine, se lupta teribil cu intelegerea faptului ca iertarea face bine la cap si suflet, iar uitarea e necesara periodic ca sa nu iti ia mintile foc de atata continut. Uitarea involuntara e prietena mea si o regasesc mazilind de la tomurile lui Zlate la numele unor oameni care nu mai fac parte din prezentul meu.

Uitarea voluntara e cu totul alta mancare de peste si fix aia e conexa iertarii. Forgive and forget! Parca asa era, nu? Mi-e atat de greu sa ma angajez intr-un demers de genul asta. Pentru ca atunci cand imi pasa ma bucur si ma infurii si trec prin toate emotiile posibile.

Iar atunci cand ma simt nedreptatita ma apuca niste draci care-s mai presus de orice putere de stapanire si intelegere. Iar dracii astia ma schimba la fata. Oamenii apropiati sufletului meu imi tot dau ghionturi din cand in cand incercand sa-mi explice cu frumosul, dar degeaba.

Degeaba, in sensul in care e clar ca totul mi se trage din ceva adancit in minte care nu poate fi indepartat doar prin interventia oprobriului public. Cunoscandu-ma, as zice ca I couldn’t care less pusa fiind fata in fata cu acest oprobriu. Senzatia de nedreptate, de inechitate, ma activeaza instant.

Schema ar fi urmatoarea:

Eveniment => Acordarea semnificatiei de ‘nedrept’ fix in cap => Furie cat casa => Privire de razboi (nu ma pricep prea bine la a-mi disimula mimica, adica te prinzi cand ma apuca dracii) => Tacere de greutatea unui pian cazut de la etajul 9  => Actiuni menite sa reinstituie dreptatea

Dificultatea majora cu care ma confrunt este sa ma pot uita un pic si la mine in toata desfasurarea asta de evenimente si sa zic ‘well, stai asa ca uite am contribuit si io cu ceva la tot mess-ul asta’. Si pentru ca mi-e greu, rareori, printr-un act asiduu de vointa si prin interventie externa ajung sa spun ‘imi pare rau’.

Razboinicii nu-si cer scuze! But then again, nu-s razboinica tot timpul, iar atunci cand ies din frame-ul asta realizez ca da, e perfect logic sa imi asum responsabilitatea pentru shit-urile mele si sa imi cer scuze. Imi ia uneori zile, caci intensitatea cu care traiesc majoritatea evenimentelor e atat de mare incat mi-e cvasi-imposibil sa fac switch de la o stare la alta si sa ‘sterg cu buretele’, sau la 5′ dupa ce ti-am sarit la jugulara sa te iau in brate declarandu-ti cele mai sincere sentimente. I cannot do it! I am not built that way!

La ce m-a ajutat pe mine toata treaba asta? Ca de obicei oamenii continua sa faca lucruri care le aduc beneficii majore. Chiar daca par total ascunse la prima vedere. Primul lucru care imi vine in minte e: ‘ba, da de ce sa imi cer io scuze?’. Adica my monkey brain (vorba unei prietene) asociaza cerutul de scuze cu slabiciunea.

Traiectoriile astea neuronale se invata. Am un sant pe creier cat China pe tema asta. Adancit de experientele in care nu mi-am cerut scuze, ba chiar am purces la quite the opposite si it turned out for the best, pentru ca guess what, atunci nici macar nu-si aveau sensul scuzele.

But it’s all so complicated, ca tot are legatura cu tot, but not quite. Partea dubioasa e ca sunt adepta infocata a principiului ‘greselii intru invatare’, dar la 5 secunde dupa ce zic asta vine gandul ‘unele lucruri chiar nu se fac’ si imi da cu firma in cap.

Hai sa le iau un pic la puricat. Greseala e parte din procesul de invatare. Skinnerian, de-a lungul vietii, inveti ca unele lucruri chiar nu se fac. Daaaar, continui sa le faci. Ca asta cu ‘nu se fac’ parca tine mai degraba de oprobriul public pe care tocmai ce l-am demontat ceva randuri mai sus. Cum de am ajuns sa-l personific?

Sau poate ‘unele lucruri nu se fac’ nu tine neaparat de perceptia pe care o lasi in jur, cat mai mult despre limitele tale interne. Reformulat ar fi ‘bai, atunci cand tu faci asta pe mine ma apuca dracii aia mari, care probabil ascund niscaiva vulnerabilitati si scheletei prin sifonierele proprietate personala’.

Iertarea la mine functioneaza ca resemnificare. Dupa ce ma adun, imi cern gandurile alea naspa si aleg sa acord o semnificatie originata intr-o realitate un pic mai larga, nu neaparat rezumata la ochianul furios prin care m-am uitat in prima instanta. Numai ca iertarea in cazul meu merge asociata cu facutul de lucruri bune.

Lucruri bune care nu neaparat ca le acopera pe cele nasoale, ci doar le lasa un pic mai in urma, mai in plan secund. Si cred ca mai are legatura cu ‘continuatul in pedalat’ de care vorbeam in postarea trecuta. Pana la urma urmei, like it or not, totul pare a fi legat de tot.

O sa continui sa invat sa (ma) iert, asa cum o sa incerc sa (ma) si uit din cand in cand… Cu intentie. Oare cand o sa ajung in Beirut si voi urca pe scarile astea, o sa simt ca pot ierta oamenii cu la fel de mult foc cu cat ma leg de ei?

 

Leave a Reply

Your e-mail address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.