Monthly Archives: November 2024

Scriitură în cinșpe acte

Scriitură în cinșpe acte
Plec de la munca. Deja e noapte. Am in gand sa scriu de mai bine de o saptamana, dar nu mi s-au legat secundele-n minute si minutele-n ore de tihna si reflectie. Bat clopotele la Casin de zici ca-i Sântãmãrie! Dar nu-i. Ma uit cuprinsa de curiozitate in calendar, dar nu ca mata.
Sunt sfintii Platon si Roman! De ce bat clopotele, Platon? Cica ceva cu ocrotirea uniunii conjugale? Bati cam tarziu. Eu zic sa mergi sa bati la alta masa ca aici uniunea conjugala s-o dizolvat de fo’ trei luni.
Zilele astea m-am adancit intr-un soi de hibernare precoce. Tre’ sa-mi vina ciclu si sunt intr-o stare pe care, culmea, un prieten barbat, a reusit sa o inteleaga si sa o contina cel mai bine spunandu-mi molcom:
‘Ia-ti tampoane si du-te si odihneste-te!’
Stiti voi cum e vorba aia: ajuta la, dar nu tine loc de vindecare. Sunt ca o ursoaica in cautare de consolare si confort. Confort 1 sa fie, va rog! Decomandat sau semidecomandat. Cu balcon si cada. Si cu parchet in braduti si o gresie de culoare decenta. Fara calciu pe pereti si scheleti in dulap. Nu de alta, dar unde ii mai bag pe ai mei cand ma mut?
Scriu din 41, cu coatele pe langa mine, asezata regulamentar, pe scaunul din mijloc dintr-o suita de trei. Vreau un cuib. O vizuina. Un culcus. Pentru mine si pentru puiul meu. Sunt in cautari. Si in visari. Si in discutii. Si calcule. Si planuri. Mari.
Visez la liniste! Asta da lux! La o pianina si un perete plin cu arta. La un lampadar care sa imi lumineze randurile in timp ce stau si citesc pe fotoliu cu cartile din biblioteca uitandu-se tematoare la demersul exhibitionist pe care il demarez cu una dintre suratele lor de raft.
Nu sunt o carte deschisa, desi imi place sa umblu in chiloti prin casa. Am gura sloboda, dar pe lucrurile importante sau pe alea care (ma) dor ca dracu’ tac ani de zile.
Mi se spune ca sperii. Mi se mai spune ca sunt aroganta. Si agresiva. Nu zic nu. Sunt o carte ferecata pe care o pot deschide putini si citi si mai putini. Sunt complicata nu pentru ca asa e trendul, ci pentru ca asa m-am modelat sub presiunea sau relaxarea procesului meu de devenire umana.
Tre’ sa cobor la prima. Brb.
O ora mai tarziu. In pijama pe un scaun de bar din bucataria mea open-space. Cu Vasco Rossi pe fundal. Cu ceva M&Ms la bord. Si o agitatie sora cu mancariciul in cur. Facut cumparaturi. Aruncat gunoi. Spalat vase. Trebuie sa ma duc sa culeg pruncul.
Si eu? Eu cand? Am stat la munca ca sa recuperez dimineata pe care mi-am petrecut-o rezolvandu-mi viata la fel de complicata ca protagonista ei. Pfff. Vreau sa ma asez si sa scriu. Sa ma va descriu. Asa, cu gajaiala lui Rossi. Ca sa ma cititi ca pe un Soljenițîn si sa va pic greu. La fel de greu cum ma simt acum. Cum ca nu ma pot tine si cuprinde de grea ce sunt. Sau imi par.
Starile mele imi atarna de gat ca in bolovan de dimensiuni astronomice cu care nu prea imi vine sa ies la plimbare, ca tare mi-e ca ma va duce instinctiv catre o apa. Sa ma invete sa inot cu el legat de gat! Ca io asa invat! Cand nu mai am incotro. Aiurea. Am fost cam rea aici cu mine. Nu o prea meritam.
Invat si din placere si curiozitate, dar lectiile care mi-au ramas scrijelite in vintre sunt cele in care contextul m-a rapus, dupa ce i-am ignorat urgenta cu gratie, autosugestionandu-ma ca:
‘Everything’s gonna be alright…’
Cateodata nothing is alright. Cateodata e ok sa fie asa. Alright? Capisci? Greu, maica, greu! Tre’ sa ma imbrac sa ma duc sa il iau pe Dimi. Nu am terminat. Om vedea cand oi putea. Scriitura in cinspe acte. Asta da dorinta de (re)creatie!
Sunt imbracata-n roz bonbon. In fata liftului. Si imi zic lent:
‘Stai cu starea asta. Nu fugi de ea! Nu fugi de tine! Esti ok asa cum esti! Nu te da pe mut. Asculta vuietul din tine si poate o sa te intelegi un pic mai bine.’
Imi face bine aerul rece si aspru al serii. Scot aburi pe nas. Imi vine sa fumez mult. Sa mananc mult. Sa beau mult. Sa orice mult. Pana cand multul ma acopera si nu mai raman din mine decat ochii. O pereche de ochi ale caror pupile cauta iesirea din labirint. Cauta solutia. Cauta potiunea. Cauta linistea. Vreau sa ma linistesc in zonele unde am nevoie.
Ca de goana nebuna prin viata, aia datatoare de vitalitate si sens nu m-am saturat. M-am saturat in schimb de bazaitul asta de fond. Stiti cum se simte? Ca becul ala caruia i se duce filamentul si zazaie neincetat, dar nu poti sa il stingi ca ai nevoie sa vezi ce se intampla in jur, iar night gogglesii sunt in service. Nu mai vreau zazaieli si bazaieli de fond.
Vreau muzica, ritm si melodie! Dupa care liniste, ca sa pot savura pe deplin latenta auditiva a ceea ce am audiat. Ca sa ma pot lafai in amintirea unui cantec frumos. Si sa pot pune capul pe perna seara la culcare impacata cu gandul ca eu am plamadit linistea din zgomot infernal si tihna din haos. Mi-am terminat snopul de ganduri. Mi-a venit si baiatul.
Am galopat cu el pana acasa. Pe holul de la intrarea in bloc un baiat cu un trandafir roz in mana si o sclipire de iubire in priviri.
E a doua zi. 5 dimineata. Azi-noapte am facut naveta intre patul meu si patul lui Dimi pentru ca omusorul asta a inceput sa se teama de propriile produse inconstiente asa ca striga din toti rarunchii ‘Mamaaaaa’ cand crezi si tu ca ai ragaz trei secunde sa iti intinzi picioarele in patul tau de om mare.
Revenind la scena holului. Baiat indragostit lulea cu un trandafir roz in mana asteptand liftul sa mearga la iubita lui. Dimi zice surprins:
‘Domnul are o floare in mana…’
Tipul se uita zambind la el, iar eu ii soptesc:
‘Da, iubire, are un trandafir pe care cred ca i-l va da unei domnisoare. Ca asa fac baietii din cand in cand. Le cumpara flori fetelor.’
Dupa ce si-a inmagazinat si aceasta nota mentala, ne urcam in lift usor inghesuiti. Tipul continua sa se uite bland la Dimi si il intreaba:
‘Vrei sa il mirosi?’
Dimi da din cap si isi intinde gatul precum o girafa sa ajunga la floare.
Se deschid usile, iesim cu grija din lift si ne luam ramas bun. Dimi cugeta in continuare la domnul cu trandafir si domnisoara careia ii era destinat.
Intram in casa. Incepe sa vorbeasca de Arianna, o colega de gradi care tocmai ce a plecat de tot in Anglia cu parintii ei. La culcare isi readuce aminte de ea si imi zice, uitandu-se fix in ochii mei:
‘Mami! Stii? Eu si Arianna ne-am cam iubit…’
Imi vine sa plang, dar in acelasi timp sufletul meu nu poate sa nu se deschida si sa primeasca toata imensitatea acestui om mic.
‘Da, mami, stiu ca v-ati iubit!’
Si stau acum, la 5 dimineata, pe buda, si ma intreb:
‘Oare n-ar fi mai usor sa intrebam un copil cum se simte dragostea daca ne-am pierdut calea si parca nu mai stim cum arata?’

Mami și Dimi / Dimi și mami

Mami și Dimi / Dimi și mami
La ceas de seara, din caldurica propriului camin, ii povestesc lui Dimi despre vremurile in care eu si cu taica-su ne plimbam cu un Nissan pick-up si de cum am ramas in drum la Giurgiu in port intr-o duminica seara.
Ma asculta, ma intreaba diverse, mai degraba tehnice, gen ‘De ce s-a stricat papucul?’ dupa care trecem la altele.
Un ceas la tarziu, la baita, cu puta-nmuiata in clabuci, zice: ‘Eu unde eram cand te plimbai tu cu tati cu Nissan-ul?’.
Eu ii raspund:
‘In scrisorile de dragoste, iubirea mea!’
Se uita contrariat la mine si ia ca atare raspunsul. Eu raman pe ganduri la cat de multe cuprinde mintea lui frumoasa.
Dimi – 2 ani si 8 luni ♥️

Love, Loss, Pain & All that Lives In-Between

Love, Loss, Pain & All that Lives In-Between
Ieri m-am oprit. Mi-am luat inima in dinti si am facut-o si pe asta. Mancariciul era in continuare acolo si imi mai soptea din cand in cand:
‘Nu vrei sa mergi la un film la Elvira? Sau poate sa te vezi cu cineva la o cafea? Sau poate doar sa iesi la o plimbare? Orice numai sa nu stai in casa. Cine stie ce idei iti mai vin daca stai in casa?’
Si asa am tinut-o o bucata buna de zi. Cu frecusul asta intern care ma imbia la a nu ma uita la mine. In mine. La a ma lasa pe mine pentru orice altceva. De ce fac asta cu atata lejeritate oare?
Hooverphonic – Eden. Nu am mai ascultat piesa asta de mult.
‘I never tried to reach your Eden.’
Ca sa il citez pe Alin Ușeriu:
‘Mi-o crescut iarba in prag.’
My Eden is more like the garden from Great Expectations, but I am nothing like that old lady, nor am I that young lady. Nonetheless, I am a lady.
Ma simteam destul de singura ieri. Fi-meu era la taica-su. Toata lumea era culculusita in numar par care prin case, care prin restaurante. Era o zi cu sot. O zi para. O zi in care nu cadra sa fii singur cuc, tu cu ale tale. Asa ca mi-am zis:
‘Challenge fuckin’ accepted. I actually like myself. My new updated version of me.’
Asa ca m-am ocupat de casa mea. Am facut cumparaturi. Am spalat. Am strans. Am organizat. Am facut curat. Am spalat vasele. Am aranjat. Am spalat si perdelele si draperiile. Da, cam atat de speriata de ce avea sa iasa din mine daca sed oleaca la cugetare, eram oameni buni. Incat am simtit nevoia sa spal si draperiile. Acum cine are draperii si perdele curate, a? Io, io, io!
Dupa ore de misunat mai ceva ca o gospodina dedicata misiunii de a-si face caminul luna, am gatat cu toate. Ma tot gandeam sa fumez o tigara, dar efectiv nu mi-am dat timp nici pentru asta. Nu, nuuu. Cand fumezi incepi si reflectezi si asta, pe vremea asta, in vremurile astea, este ex-clus! M-ai inteles?
Am si mancat cate ceva. De confort… sa fie! Si acum cand ma uit la mine imi dau seama ca mi se activase si patternul de mancat pe fond de stres. Stresul, dragul de el, era latent, ca doar nu o sa facem circoteca asa, pe nepusa masa. Intotdeauna am avut o anxietate civilizata. Ea sta acolo si roade in mine, fara sa deranjeze pe altcineva. Ba, mai mult! Toata lumea in juru’-mi crede ca sunt absolut in regula, dar stiti vorba aia:
‘Undeva, in interiorul bocancului meu, o soseta mi se prelinge pe calcai.’
De data asta undeva in interiorul sufletului meu, incepea sa ma doara. Ca sa catalizez momentul, dupa ce fugisem de dansul cat fu ziulica de lunga, mi-am amintit ca, undeva, acum mai bine de o luna, incepusem sa ma uit la ‘Call Me By Your Name’.
O prietena mi-a spus:
‘Bai, e greut filmul.’
Pe Facebook imi aparusera la un moment dat niste snapshot-uri din discutia tatalui cu fiul sau de la finalul filmului si mi-au placut atat de mult incat am zis ca trebuie sa ii vad si finalul.
Orice inceput trebuie sa isi gaseasca si un sfarsit, caci lucrurile lasate asa in coada de peste, se imput repede si incep sa putrezeasca in tine si mai dai si la altii care chiar nu au nicio vina. Vazusem o ora. Mai ramasese o ora. Nu o sa va stric placerea de a-l viziona cu spoilere.
Ceea ce o sa va spun in schimb, este ca este un film atat de romantic si sensibil cum rar mi-a fost dat sa vad. Melodia de la final, ‘Visions of Gideon’ a lui Sufjan Stevens mi-a pus capac. Bai si am inceput sa plang. Si am plans. Si am plans.
Si am plans. Am pus-o din nou acum. Deja imi dau lacrimile… din nou. Stai chill, ca abia te-ai machiat si e luni dimineata. Nu te duci buhaita de jale la munca. Nu se face!
‘I have loved you for the last time. Is it a video? Is it a video? Is it a video?’
Filmul asta vorbeste in tomuri despre sensibilitatea umana si despre valoarea pe care emotiile o au in devenirea noastra ca oameni. Ca oameni in adevaratul sens al cuvantului. Doamne, ce dor imi este de Marian! El, asemenea tatalui din film, avea acest dar nemaipomenit: sa vada in tine pana la coaste si mai departe. Sa ma simta si sa imi dea povete despre viata, iubire, moarte si altele.
De data asta i-am scris unei prietene. Cea cu care vorbisem initial despre film. Mi-a raspuns instant. I-am spus ca am vazut filmul si ca plang ca proasta. M-a ascultat tastand, in timp ce imi curgeau mucii pe tigara pe care in sfarsit o fumam pe balconul ud de ploaia asta de noiembrie. Ascultam Cinematic Orchestra. Ceva cu Home.
Tocmai ce imi postasem un story despre cum acasa imi e cel mai bine. Acasa in mine, era nota de subsol. Acasa in mine. Imi e cel mai bine. Si atunci cand imi e rau, imi e bine. Pentru ca binele nu poate exista fara rau. Iubirea nu poate exista fara durere. Ca asa e viata.
Iubirea fata de fi-meu nu poate exista fara dorul mistuitor pe care il simt in weekend-urile in care nu este langa mine. Iubirea fata de oamenii cu care aleg sa merg de mana pentru o bucata de vreme si de viata nu poate exista fara durerea futerii de meci.
Stiti fenomenul asta? Va este familiar? Cand se fute meciul? Ma scuzati, sunt prea triviala in exprimare? Sa fie oare ascendentul de vina sau doar naravul care mi-a fost dintotdeauna unul deschis. Ce e in gusa e si in capusa. Futerea de meci este de fapt, pentru mine, momentul maxim de realizare a faptului ca, heeeei, viata asta a mea, este in primul rand despre mine. Nu despre cel de langa mine. Eu traiesc pentru mine. Nu pentru tine. Oricare ai fi tu din multitudinea altilor de pe pamantul asta.
Imi place de tine. S-ar putea chiar sa imi dau voie sa te iubesc. Dar la fel de bine, atunci cand meciul se fute, I’m done. Nu te mai iubesc! Uite asa! Gata! Basta! Caput! Pentru ca aleg sa nu te mai iubesc! Pentru ca realizez ca ceea ce se desfasoara in fata mea este yet another car crash in care nu vreau sa fiu iar busita pentru ca nu am fost la volan. Pentru ca te-am lasat sa conduci masina vietii mele. Acceptand unele lucruri care erau nasoale pentru mine. Care ma faceau sa ma simt mica. Sau pur si simplu trecand cu vederea diferentele de crestere dintre noi.
Vazand binele din tine, atunci cand nici tu nu stiai ca e pe acolo. Vorba prietenei mele:
‘Fuckin’ stop doing that! Stii ca unii oameni sunt de cacat!’
Mwell, nu as merge atat de departe, ca nu degeaba m-am facut psiholog. Vad binele, si lumina, si posibilul din oameni.
Dar ceea ce imi propun este sa vad binele, lumina si posibilul din mine. Si restul o sa vina… daca e sa vina… Daca nu, or sa vina altele… Si asta imi va fi indeajuns. Voi fi fost recunoscatoare pentru tot.

Scriere lungă cât o zi de post

Scriere lungă cât o zi de post
While sipping from my cup of cold coffee, my ears delight with the young band Not My Cup of Tea. E duminica dimineata, ora 7. Masina de spalat merge, ca nu mai e chip, mai are un pic cosul de rufe si scuipa cu chiloti murdari in mine. Mi-era asa pofta sa scriu, asa in tihna, despre ce se intampla in mine, asa ca nu ma mai las sa scap astazi. Trupele pe care imi propun sa le ascult sunt cu gagici la voce, care nu fac altceva decat sa aduca poetic si muzical inafara niste realitati din mine.
Ieri am fost la o rockoteca in bodega Filaret 16 unde am dat din cap pe Not My Cup of Tea si Asincron. Intamplarea face ca Ioana is still a punk-rocker, just like Sheena, asa ca prin vara am cautat baruri de panchisti si internetul mi-a scos in cale Filaretul. Asa ca am zis sa merg in cautarea lui. In cautarea Filaretului Saisprezecelui. Si l-am gasit. Inchis. Muzica se auzea din interior. Clanta era teapana. Io, fatidic, pe partea gresita a usii. Am plecat de acolo cu creasta (nu coada) intre picioare, zicandu-mi:
‘Aia e! Nu ai stiut the secret handshake, numele de cod sau oamenii potriviti cat sa ai acces la lumea Filaretului’
Imi dadea asa un vibe de Under-ul vechi, ca trebuia sa ma intorc. Intr-o alta instant a existentei mele, fumam o tigara in gradina unor oameni care imi sunt foarte dragi, pe ai caror baieti i-am meditat la engleza vreo cativa ani buni, si reapare in discutie bodega. De data asta din povestirile roacherului mare care si-a tras trupa (pardon, trupe, ca are doua proiecte muzicale in care activeaza in prezent sau cu care cocheteaza artistic) si care mi-a relatat ca pe 9 noiembrie isi lanseaza un nou single in Filaret 16.
In ochi mi-a aparut sclipirea aia nebuna de cautator de aur din era Gold Rush-ului si i-am zis:
‘Tu canti, io vin!’
El s-a bucurat timid ca un copil. De fapt ca pustiul de clasa a cincea pe care l-am cunoscut acum 10 ani si cu care am facut poezie in engleza, pe vremea cand nu prea stia el multe de capul lui, dar un lucru ii era cert: ma-sa roacherita, tac’-su roacher, el ce putea sa fie oare, fiind primul nascut, decat loial alor lui, si prin urmare… roacher! Frac’-su le-a dat cu flit si a zis:
‘Bah, ia mai lasati-ma cu rock-ul asta, ca io sunt altfel. Eu vreau altceva. Asa ca io sunt rapper!’, spre deznadejdea maica-sii.
Ieri a fost si ziua lui Rares, chitaristul trupei Asincron, fostul meu elev. La multi ani, Rares! Multam ca m-ai rabdat printre voi cu dat din cap un pic ruginit si cu chiuit de punkista old-school. M-am imbracat toata in negru, ca sa nu il fac pe copil de ras. Bai! Nu mai e copil! Tocmai ce a facut 20jde ani! 20jde ani?! Noroc ca eram cu ai lui prin public, ca sa nu ma simt chiar ca o nuca batrana in perete, dar nucile astea batrane s-au super-bestializat, oameni buni, ca unde e rost de foiala, hop si noi. Ni se activeaza amintirile din copilarie din Fire, din Under, din Club A, de pe Motoare, din Laptarie, si incepem a ne lepada de maturitate, pe masura ce capul incepe sa ni se miste ritmic pe ce livreaza artistii din fata noastra.
Bodega e cum nu se poate mai pitoreasca. I love it! S-ar preta perfect pentru o cantare Sofar. Le-am si spus asta intr-un story de Insta pe care l-am facut in timpul concertului. Probabil din motive de liniste publica, concertul a inceput pe la 8ish si s-a terminat pe la 9 jumate, iar dupa, precum potarnichile, tineret mandria tarii, s-a dispersat in cele noua zari. Vorba Roxanei, mama baietilor:
‘Eu cred ca aproape toti de aici vor ajunge la noi acasa…’, ca sa il sarbatoreasca pe Rares.
‘Bai, ne vedem la Rares acasa dupa, da?’, se auzea in multimea care mirosea a teen spirit de te duceai in lumea luminata.
Cum i-am pasit pragul, m-am uitat cu luare-aminte la toate colturile locatiei. O sufragerie mare. Covor old-school de il mai vezi prin cantarile Dude Where’s My Tune sau prin cantarile acustice de afara. De o parte a covorului instrumentele formatiilor. De partea cealalta multimea avida de arta si cultura. Peretii intesati cu afise despre feminism, diversitate, antifascism si alte isme pe care le practicam si noi cand eram pusti. Un slogan mi-a ramas infipt in minte:
‘Resistance is justified when people are occupied.’
Oamenii locului organizeaza si niste talk-uri pe diverse tematici legate de sustinerea grupurilor dezavantajate, adica ca orice grup de adolescenti care se respecta, they want to save the world. Asa cum am vrut si noi. Tin minte o discutie pe care am avut-o cu prima tipa care mi-a fost colega de teaching la Avenor, in care ii povesteam ca la primul job post-facultate
‘I wanted to save the world’,
si de aia am ales sa lucrez ca psihoterapeut in asistenta victimelor traficului de persoane. Ea atunci s-a oprit din cutting and gluing, s-a uitat la mine si m-a intrebat candid:
‘Why did you stop wanting to save the world?’
Actually I didn’t , ma gandesc cu mintea de acum. I just realised that first, I should be able to save myself… from myself, dupa care sa fac curatenie in curtea vecinului. Mai intai cu ale mele, dupa care cu ale vecinului. Si uite cum totul se leaga de tot. Pe vremea cand lucram in ADPARE mi-am pus problema feminitatii mele.
Oare or sa-mi cada ovarele daca toata ziua buna ziua ascult povesti de abuz si exploatare sexuala? Oare o sa ma transform intr-o muiere care uraste toti barbatii de pe planeta Pamant considerandu-i, asemeni protofeministei Elena Carstea, niste porci?
Nope. Nici pomeneala de asa ceva. I love guys. Imi place sa simt in preajma mea energie masculina pe bune, izvorata dintr-un loc autentic, nefortat. Poate mai mult decat imi place mie sa ma conectez cu energia mea masculina. Ca am sa dau si la altii. And, ladies and gentlemen, I got this from my mamma, who got it from her mamma, but also I got this from my dad’s mamma as well, from my aunt, from my mamma’s mamma’s sister, and so on. Suntem un neam de femei dracoase care n-au stat niciodata in distress, sa vina barbatii sa le ajute, ci mai degraba si-au sustinut barbatii cu o forta overpowering at times.
Bogdan de la Mad Goat ar zice, right at this very moment, si pe buna dreptate:
‘De ce tot amesteci romana cu engleza? Nu te zgarie pe urechi?’
‘Ba da, la drept sa iti spun, ma cam zgarie, mai Bogdane, dar ma ia gura pe dinainte cateodata, doar ma stii, si cand ma pornesc sa povestesc, nu mai tin cont in ce limba o fac!’
Revenind la energiile feminine si masculine si la saving the world. Gagicile de aseara care ne-a uns urechile cu poeziile lor grunge m-au ajutat sa ma conectez cu ale mele, ale mele zbuciumuri de pustoaica, de femeie si de muiere. Trei stadii foarte diferite in devenirea mea ca femeie.
M-am desincronizat pentru o pauza publicitara. Mai intind o rufa, mai bag o masina la spalat. Cei casnici cu cele casnice, ca ieri furam roacheri. Astazi suntem roacheri adulti, carora le place sa traiasca in ordine si curatenie. Trupeasca, sufleteasca si ambientala.
Ce ziceam? Asa, cu stadiile feminitatii. Trischelionul de pe umarul meu stang e acolo si nu doarme. Mi l-am facut cand eram pustoaica cu veleitati de femeie. Acum sunt muiere in toata regula care se uita cu compasiune si intelegere la cele cate am fost pana la venerabila varsta de 39 mergand pe 40.
Niciodata n-am avut treaba asta cu ascunsul varstei sau angst in jurul faptului ca imbatranesc. Nici cu 40 is the new 30 blabla type of discourse. Nu, frate! 40 e 40, asa cum 30 e 30 si 20 e 20. Si imi e ok asa. Ceea ce realizez mult mai vivid acum este cata viata am trait pana la varsta asta si cum ma ajuta sa ma raportez la mine si la ceilalti corect si cu speranta de acum inainte.
Dupa fo’ ora de ascultat Asincron si Not My Cup of Tea, Spotify-ul meu zice:
‘Fata, la ce vreme e afara, hai sa bagam niste Radiohead in vene ca sa mearga curatenia pe care ti-o tot planifici in cap de vreo saptamana.’
‘De acord, mai Spotify-ule. Tom Yorke for the soul sa fie.’
Mintea mi se invarte in cercuri si revine cumva tot la modele de feminitate. Doina stim, doina cantam, ce sa-i facem! Proaspat iesita din facultate, ma macina treaba asta cu feminitatea… mea. Oare sunt feminina? Nu ma vedeam, deloc. Ceva actiona ca un val pe fata mea si nu ma lasa sa ma vad femeie…
Si nu era nicio confuzie de gen, stimati telespectatori. Era procesul meu de devenire umana. Nu aveam nevoie de un vocabular complicat sa imi explic starile, asemanator celui psihanalitic. Ca eu stiam in sinea mea ca am un conflict de rezolvat acolosa. Cu mama. Cu tata. Cu loialitatea mea familiala scindata. Cu bunica. Cu bunicii barbati pe care nu mi-a fost dat sa ii cunosc in viata. Si am luat-o pe firul ala de poveste.
Si imi amintesc ca si acum un workshop psihoterapeutic condus de Iolanda Mitrofan, in care am explorat relatia mea conflictuala cu bunica-mea, respectiv mama lu’ tata, respectiv mama Gigi, respectiv prima femeie neurochirurg din lume. Da, ati auzit bine! Bunica-mea a facut lucruri marete pentru umanitate. Pacat ca nu si-a pastrat nitica umanitate si pentru ai ei de prin batatura.
Anyway! Anuleaza! Anuleaza! Anuleaza! No regrets and no grudges. Only grunges! ☺ Multa vreme m-am nimerit la confluenta dintre doua modele de feminitate si maternitate: unul traditional in care femeie calca, spala, gateste, are grija de casa, barbat si copii, si din cand in cand se duce la coafor, isi da cu putin Rococo pe gat si isi pune deux piece-ul mov de sarbatoare, si altul in care femeia munceste cu pasiune pentru ceva in care crede, in care se regaseste identitar, are dorinte si pareri care sunt uneori inafara institutiei casatoriei si familiei asa cum e vazuta ea traditional, conduce masina si se deleaga cumva maternitatile si feminitatile clasice catre alte reprezentante de gen doritoare sa ocupe acele pozitii ramase vacante.
Mama mi se pare ca incercat sa imbine utilul cu placutul, sacrul cu profanul, mama cu femeia, intr-un model de feminitate si maternitate care m-a ajutat mult sa integrez partile din mine care venisera in cascada de la mama Gigi si de la mamaie. Si-a propus sa fie feminina pana in maduva oaselor si sa aiba grija de ea estetic, sufleteste, trupeste si mental. Si a reusit. Reuseste inca, nu de alta, dar ieri ne-am intalnit la coafor. Fiecare cu nevoile ei de ingrijire feminina. Si ii multumesc pentru aceasta perspectiva atat de complexa asupra a ce e o femeie.
Femeia e forta, dar o altfel de forta decat cea barbateasca. Le parcam pe Vitoria Lipan, Agripina si Fefeleaga intr-un colt si intelegem ca nu trebuie sa te martirizezi aiurea in tramvai, cand poti bine mersi sa work smart, not hard. Sa tragi, dar sa si huzuresti. Caci acest statu’ palma barba cot nu este altceva decat reincarcarea bateriilor ca sa o poti lua de la capat a doua zi. Ca sa poti aseza in tine tot ce e zburatacit si parca nu isi gaseste locsor in fiinta ta bulversata de atata trait pe aripile vantului.
Ce fel de femeie sunt? Una dracoasa ca stramoasele mele, evident, ca lupu’-si schimba paru’ da’ naravu’ ba. Dar si una care a inteles, prin repetate lectii pe care nu si le-a facut si care au revenit cu mai multa forta si urgenta in viata ei, ca eleganta, gratia si intuitia sunt tripticul magic al feminitatii ei. Care nu se dezice de la propria-i forta care poate lejer muta muntii, dar stie ca accesarea unui tip de energie interioara tine de adecvarea la context, ca daca nu te uiti inainte, s-ar putea sa faci rahatul praf.
Fetele care au cantat ieri erau cum nu se poate mai opuse ca manifestari de feminitate. Una cu o privire languroasa, imbratisatoare, gratioasa, complimentata si de o voce suava pe masura cu tanguieli tribale, iar cealalta cu o privire taioasa, condescendenta, critica, care venea la pachet cu o voce de-o putere care mi-a facut pielea de gaina. Fata putea sa treaca de la soapta la tipat, melodice, in a matter of seconds, fara ca pe fata sa i se citeasca vreo emotie, inafara unui dispret pentru umanitate.
Doamne, ce am mai ras, pentru ca ma regaseam. Aveam si eu acelasi sictir pe fata cand eram de varsta ei, care nu facea altceva decat sa ascunda trairile intense care mi se petreceau si carora incercam sa le fac fata fara ca ceilalti sa stie macar ce se intampla cu mine. Caci eu sufar pe mut. Si ea sufera pe mut, dar atunci cand deschide gura sa ne cante despre ea, all hell breaks loose. Ea isi face versurile. La un moment dat am prins o chestie de genul:
‘You abuse me, but I love you anyway’.
Acuma na, puerila expunerea if you come to think of it, dar profunda daca o dezbraci de cliseu. Adica intr-o relatie ne intalnim cel mai complex venind dintr-un loc de vulnerabilitate. Si de cele mai multe ori vulnerabilitatea doare, ca are si scheleti cu care nu ne-am imprietenit inca si care ti se pun la masa pe nepusa masa si te mai si intreaba de sanatate, cand esti cu sarmaua-n gura si musafirii atenti la orice miscare de-a ta.
Dar e ok. Sunt ok cu vulnerabilitatea mea. Pot sa ma intalnesc la mijloc cu tine, dintr-un loc de dragoste de sine si de tine, ca sa discutam verzi si uscate, avand realizarea ca la final de drum, ne vom imbratisa si ne vom iubi in continuare cu toate luminile si umbrele noastre. Cineva la un moment dat imi ridica la fileu ideea ca eram indragostita de ideea de dragoste, nu de persoana din fata mea.
Si e partial adevarat pentru toate relatiile mele, dar nu o luati aiurea. Ca mi-am iubit toate marile mele iubiri, dar am facut tot posibilul sa imi romantez existenta pentru ca asa am simtit si inca simt. Atunci cand sunt cu cineva vad binele. Binele este cel pe care il caut, il gasesc, il subliniez cu toate highlighterele de pe lumea asta si in baza lui ma desfasor. Cateodata, when things go south, aleg sa ma refugiez in credinta, usor disfunctionala, ca:
‘Heeeei, chill, ca e mai mult bine decat rau si si asa ceea ce s-a intamplat nu e atat de rau pentru ca blablabla…’
Asta, pana in prezent, nu mi-a facut cinste, ba mai mult, m-a dus intr-o zona de negare cat China, pe de o parte, si de offsite pe de alta parte in care eu ma asteptam de la celalalt sa faca la fel ca mine. Sa ma vada alba, imaculata si fara de pacat, asa cum il vedeam si eu pe el. Dar asta nu-i decat un basm, caci daca vrem sa o ardem matur, lasam dracului filtrul asta fairytale la o parte si pur si simplu alegem sa ne uitam unii la altii si sa ne vedem pentru ceea ce suntem, cum suntem, cat suntem, in acel moment. Nu alegem ce ne convine din trecutul omului si nu ne ducem pe potentialul omului.
Nu, dom’le! Vezi-ma asa cum sunt, iar eu ma voi uita in tine asa cum esti, dar si asa cum sunt, caci oglindirea e ceva care nu poate fie oprit sau controlat. Si la intersectia acelor doua priviri sincere, poate vom avea o sansa… sa fim.

Sărbători de toamnă

Sărbători de toamnă
Ieri ma intamplam intr-un context multiinstitutional in care aveam sa iau parte la niste discutii de oameni mari, seriosi si responsabili. Cum imi sorbeam cafeaua de dupa-amiaza care imi asigura de cele mai multe ori zvacul pana la culcarea lui Dimi, doamna care ne gazduia in propria-i ograda zice:
‘Hai sa incepem sa ne prezentam. Scoala. Rol. Un motiv pentru care suntem recunoscatori. Stiti ca se apropie Thanksgiving si m-am gandit ca ar fi interesant daca am reflecta un pic asupra lucrurilor care merg bine in vietile noastre.’
Tacere. O masa ovala a tacerii. Ne-a luat prin surprindere pe toti invitatia la dezbracarea de armuri si aruncat o privire in interiorul nostru, dar nu la haznale si nenorociri, ci chiar la lumina aia mica pe care fiecare si-o doseste pe unde stie el mai bine. Departe de vanturi napraznice, intunericuri acaparatoare si alte lumini de neon orbitoare.
M-am gandit si am impartasit un motiv legat de procesul prin care se recladesc sentimentele de comunitate si comuniune in Casin prin evenimente relaxante, intalniri formale cu parintii, dar si prin intalnirile lejere de ‘Buna! Ce mai faci?’ care ne creioneaza spiritul latin, care jinduieste dupa apropiere, familiaritate, trib si sederi lungi la taclale despre nimicuri, nimic si tot.
Acum mutand focusul un pic pe familia mea, cand aud Thanksgiving, imi vine in minte o poza in care apare mama, impreuna cu Aurel, un prieten bun de-ai tatei, amandoi stand pe niste fotolii extrem impunatoare si confortabile, asezate in unghi de 45, cu un semineu in spate. Poza e din anii ’90, de cand a fost mama plecata in State si era chiar din timpul sarbatorii de Thanksgiving pe care si-a petrecut-o cu aceasta familie.
Imi mai vin in minte poze de la masa cu traditionalul curcan umplut cu sos de nush de care, dar aerul tuturor acestor amintiri este unul de Casa Alba. De imaculat. De unreachable, cumva. O lume la care nu puteam ajunge pe atunci, copil fiind, asa ca ma rezumam la a visa la ea cu ochii deschisi, in timp ce mama ii pasea taramurile si o descoperea. Cam asa fac mamele, nu? Batatoresc cai pentru pruncii lor, ca sa le inlesnesca accesul la ei insisi.
Si acum un pic mai in interiorul familiei mele, daca ma uit la Dimi, simt cum ma inunda sentimentul de recunostinta eterna ca il avem in vietile noastre. El, iubitul nostru drag. Vorbaretul pamantului, caci de cumintenie nici nu se poate pune problema.
Aseara, la baita, stiti ce schimb de replici am avut? Incercam sa ii trag mucii cu batista bebelusului actionata mecanic, cu gura (yes, I’m that mum!), iar el inota fara de griji in ligheanul lui jacuzzi de dimensiuni minuscule.
Si ii zic:
‘Mai am un pic si raman fara suflu!’
El se uita la mine si imi raspunde:
‘Adica nu mai ai aer?’
Uluire maxima! Say what? Acest copil de 2 ani si aproape 8 luni are acest tip de intelegere lexicala, de poate sa faca un rephrase de dificultatea asta? M-am emotionat si am fost atat de mandra de el, si l-am si felicitat pentru cat de frumos vorbeste. Fac asta constant. Sa ii spun ca vorbeste foarte frumos.
In fiecare seara, inainte de culcare, de cand il am pe lume, dar chiar si de cand imi popula burtica, ii spun Tatal Nostru. De cand a inceput sa isi articuleze curiozitatile in cuvinte, ma intreaba frecvent:
‘Unde e Tatal Nostru? De ce painea noastra de toate zilele? Ce e Imparatia Cerurilor?’,
iar eu incerc sa ii raspund, explicandu-i concret ce a aia o rugaciune, la ce ne ajuta si cam ce a dorit sa spuna autorul cu de a bagat un tata, paine si o imparatie in aceeasi poveste.
De cele mai multe ori cand aude de paine, deja i se activeaza modul:
‘Mamiiii, vreau paineeee!’,
spre disperarea firii mele centrate pe curatenie, si deliciul gandacilor care cred ca ne vor vizita in curand daca o tot tinem asa hippie cu painea in molfaiala la culcare. Evident si a cariilor, ca tot bine imi comenta un stomatolog zilele trecute fix legat de treaba asta.
Anyway, dupa ce ma inchin si ii explic de ce terminam rugaciunea asa, il intreb:
‘Pentru ce ii multumim lui Doamne Doamne pe ziua de astazi?’,
iar el, pentru ca l-a facut ma-sa punkist de mic zice pe o voce dramatica de Johnny Rotten cand canta ‘God Save the Queen’:
‘Pentru nimiiiiiic!’
Eu raman chill si continui cu rememorarea zilei petrecute impreuna si a evenimentelor placute, moment in care el se linisteste si ma asculta. Din cand in cand il mai intreb:
‘Crezi ca am putea sa ii multumim lui Doamne Doamne pentru asta?’
si de cele mai multe ori se aude un
‘Da…’
molcom, in intuneric.
Dupa care eu zic:
‘Multumim, Doamne pentru…’
Acuma sa nu credeti ca sunt crestin ortodoxa practicanta, ca nu-s. Sunt un om care intelege puterea ritualurilor, care este atras de spiritualitate sub toate formele sale si care vrea sa ii mentina vie amintirea lui mamaie, care se inchina seara inainte de culcare de cand o tin eu minte. Si mai cred si in energia pe care ti-o da actiunea intentionata de a fi recunoscator. In curatarea de furii si frustrari care se petrece in interiorul tau atunci cand te opresti si pur si simplu esti recunoscator pentru toate cele cate le ai in viata.
Cele bune sa se adune, cele rele sa se spele. Sa ne uitam inapoi cu recunostinta si inainte cu speranta!