Category Archives: Me Likie!

Thirty-Five Is the New Thirty-Five (Part I)

Thirty-Five Is the New Thirty-Five (Part I)

*

23.01.2020

35 de lucruri la care merită să te uiți în general. Nu numai dacă ai vechime de 35 de ani în viață. Departe de mine să o dau în filozofii de vârstă mijlocie, dar astăzi de dimineață m-am trezit cu mâncărici în tălpi. Doar știți cât îmi place mie a dormi.

Ei bine, astăzi am deschis ochii mânată de un zvâc intrinsec și nicidecum de sunetul nemilos al alarmei. M-am primenit după care m-am așezat frumușel în fotoliu cu laptop-ul în brațe și Arctic Monkeys în fundal și mi-am zis că dacă nici măcar soarele nu a răsărit încă, să mă apuc nițel de scris.

Vreți cu listă lucrurile sau în idei înșiruite? Oricât de mult mi-ar placea mie listele, prefer să mă desfășor în stare pură astăzi. Fără liste, dar cu foarte multe reflecții legate unele de altele precum ADN-ul în helix. Comparații de 7 dimineața. Sau poate e 7 noaptea și nu-mi dau eu seama? Oricum ar fi, 7 tot e. Trecute fix.

Aș zice că unul dintre lucrurile care mi-a modelat existența a fost faptul că nu sunt singură la părinți. Prezența și interacțiunea cu frati-meu m-a ridicat, m-a coborât, m-a învârtit și m-a sucit pe toate părțile, pregătindu-mă pe nesimțite pentru viață și oamenii din ea.

Aș continua cu faptul că oricât de trăit și experimentat te crezi, nu e nevoie decât de un ceva care să trezească în tine emoția aia puternică, că s-a dus naibii toată rațiunea. Căci în fond și la urma urmei înainte de a fi duși de mânuță pe calea intelectualității nu suntem altceva decât niște ființe urlătoare în căutare de atașament. De apropiere. De atingere. De conexiune. Totuși partea asta cu damblaua emoțională e faină când e cu fluturi în stomac și mai puțin faină când e cu furtuni și strigături. Așa că înainte să îți vină să-ți iei câmpii spre nici tu nu știi unde, șezi oleacă și respiră. Nu cugeta. Doar respiră și uită-te în jur. Pe mine mă ajută.

Ce mai știu în înțelepciunea mea proaspăt dobândită? Că cine are bunici se poate considera un om norocos pentru că timpul petrecut cu bunici nu se compară cu nimic pe lumea asta. Și pentru că, cu siguranță, va fi păstrat undeva ascuns bine în suflet și scos așa doar la ocazii speciale și savurat ca nu cumva să se termine vreodată.

Încă una. Grija de sine face bine. Asta e cam din străfundurile gândirii matinale, dar chiar așa e. Așa se simte. Citeam undeva că orice e în plus sau prea mult te împovărează. Acuma ce e prea puțin nu-i bine că o dăm în carență, ce-i prea mult strică, așa că trebuie să trăiești legat de corpul tău care să îți șoptească din când în când: ‘Dude, o iei pe miriște. Vino acasă!’. Și aici grijă nu e orice te face să te simți bine. Been there, thought that. E ceva ce te ajută pe termen lung să îți zâmbești dimineața când te uiți în oglindă ca să vezi ce coșuri noi ți-au mai apărut. Serios? Acnee la 35 de ani? Asta e o glumă pe care universul s-a gândit s-o facă cu mine ca să-mi reamintească că age is just a number. Apropo v-am zis că o să-mi repun aparat dentar? Ce să mai încolo-încoace. O să călătoresc în timp înapoi în adolescență. Adolescenta de 35 de ani. Ia să vedem cum o să funcționeze combinația asta! Revenind la grijă. Grija pentru tine e atunci când vorbești blând cu tine, dar și atunci când te ții de ce ți-ai promis. Păstrează-ți cuvântul dat ție însuți, căci regretele și vinovăția sunt mult mai greu de dus decât orice alt obstacol.

**

29.01.2020

Ia-ți timp, cât de puțin, pe unde apuci, și gândește-te la lucrurile care îți plac, care îți fac inima să stresare și pielea găină. După care gândește-te la ce faci la muncă. Cele două nu trebuie să se suprapună într-o eclipsă totală de griji, dar trebuie să fie cel puțin tangente. Ca viața ta petrecută la muncă să aibă sens. Cred în vocație oricare ar fi ea, așa că fie că ții prelegeri universitare, croiești haine, faci curat sau conduci autoutilitare, dacă îți place atunci viața ta va fi din start mai ușoară, iar atunci când va veni greul, o să-l poți duce pentru că ai rezerva de sens pe plus.

Mai am una, cu disciplina de data asta, și venind din partea mea, e cel puțin surprinzătoare. Nu sunt o tipă disciplinată așa cum înțeleg eu disciplina. Îmi place să mă adaptez, să improvizez și funcționez al naibii de bine sub presiune și în situații de criză. Acum, când vine vorba să mă țin de-un plan pe care, culmea, tot eu l-am făcut, mă apucă o pandalie. Că îmi vine peste mână și aș prefera de o mie de ori să mă duc pe tendința mea naturală. Numai că mă lupt un pic cu mine și când îmi iese, satisfacția e fantastică. Așa că sfatul poate să fie legat de disciplină, sau în general de luptele pe care le aveți cu voi. Nu vă dați bătuți în luptele pe care le purtați cu voi. Dacă obosiți, trageți un pui de somn, după care resume position. Merită efortul!

Și încă ceva dacă tot suntem la capitolul inner-battles. Atunci când în capul vostru se bat cap în cap idei sau păreri, una dintre ele cu siguranță e a voastră, iar cealaltă e primită cu împrumut din alte părți. Încercați să vedeți care e cum, pentru ca incertitudinea e nasoală rău, iar trăitul cu păreri de împrumut e și mai și.

Cineva zicea, și bine zicea, că viața nu e făcută să fie ușoară, așa că așteptările idilice întru fericire perpetuă, ceruri senine și terenuri line cât vezi cu ochii fac rău. Don’t be a snowflake! Fii tu, omul care a trăit bune și rele, și care a învățat din ele ca să meargă mai departe. Apreciază liniștea când o ai și ține piept zgomotului din jur, căci și ele îți pot fi prieteni sau inamici în funcție de context. Lucrurile se apreciază raportat la lipsa lor, nu în stare pură. În stare pură poate în laborator, numai că noi nu trăim clinic, ci cât se poate de real.

Spală-ți rufele, pune-ți-le la uscat și împăturește-ți-le, fă-ți ordine în casă și în geantă, dă cu mopul și șterge praful. Do the work. Oricum trebuie făcute așa că în loc să negociezi la nesfârșit cu tine sau alții, just do it. Și o să descoperi că ți se limpezește mintea cum nu ți s-a mai limpezit de multă vreme.

Ascultă muzică. De dor. De jale. De zbânțuială. De chill. De care vrei tu. Și lasă-te pe spate în muzicalitatea care te înconjoară, mulțumindu-i că te ajută să îți dai gândurile pe mut și să te concentrezi pe altceva, sau dimpotrivă că îți așează gândurile în ordine mai ceva ca un daily planner.

Ieși din casă. Chiar și atunci când nu prea îți vine s-o faci. De fapt cu atât mai mult atunci când nu îți vine s-o faci. Plimbă-te, bea o cafea, intră într-o librărie și răsfoiește o carte, du-te la un concert, la film, la teatru. Singur sau împreună cu cineva. Poți bârlogi când simți că ai umblat prea mult, dar ai grijă să nu te afunzi prea tare în tine, că o să trebuiască să fii scos pe urmă de acolo cu ditai macaraua.

Călătorește. Asta da. E ceva care te învață mai multe despre viață decât orice altceva. Descoperă locuri și lumi pe care le vedeai în atlas când erai mic. Nu trebuie să fie călătorii grandioase, trebuie doar să fii tu călătorul. Atenție! Călătorul, nu turistul. Să te plimbi prin inima orașelor pe care vrei să le desfaci de mistere, nu să îți faci trei poze și să gonești după magneți. Trăiește călătoria! Și povestește-o ca s-o retrăiești.

To Be Continued…

Chiloții și acadeaua

Chiloții și acadeaua

Patru fără zece. Trebuie să pregătesc copiii de plecare, după care să îmi iau zborul spre ora de condus. E. coboară cu ghiozdanul și o stea căzătoare multicoloră din lemn pe care tocmai o terminase de desenat în clasă.

Mă uit pe monitor. Tata o așteaptă în ceața de mijloc de ianuarie.

Io: E., tata e deja afară, te așteaptă. Hai să ne îmbrăcăm!

E: Mai întâi pantalonii de ski, după care cizmele, după care buff-ul, după care căciula, după care mănușile… și geaca ultima.

Io: Ok. Ai nevoie de ajutor?

E: Nu, mă descurc.

Se îmbracă conform ordinii apriori comunicate: pantaloni de ski, cizme, buff, căciulă, mănuși… și geaca. Dau să o ajut să tragă fermoarul gecii, când deodată mă oprește subit:

E.: Miss, stai așa! Mă deranjează ceva!

Se foiește, se învârte și încearcă să își bage mâna flaușată în salopeta de ski prin spate.

Io: Ce s-a întâmplat, E.?

E: Mi-au intrat chiloții în fund și nu mai pot să-i scot. Mă ajuți?

Patru. Trebuie să prind tramvaiul ca să nu întârzii la ora de condus. Mă uit la fața schimonosită a lui E. și zic:

Io: Dăm jos geaca, dăm jos mănușile, dăm jos pantalonii de ski, dăm jos pantalonii ca să poți să îți aranjezi chiloții.

Zis și făcut. E. își rearanjează chiloții și îi revine zâmbetul.

Io: Mai bine?

E.: Mult mai bine.

Patru și cinci. Tragem la loc pantalonii, pantalonii de ski, punem mănușile, punem geaca, luăm ghiozdanul și steaua căzătoare și ieșim pe ușă. Tatăl se înseninează.

E.: Mergem la joacă, tati?

Tata: Da.

E.: Ce bine!

Tata: E., ai dat bomboane copiilor astăzi?

E.: Nu, am uitat. Dar vreau să-ți dau ție una (uitându-se spre mine).

Io: Mie?

E.: Da, ție. Una cu căpșune.

Deschide ghiozdanul și scoate singura acadea cu căpșune dintr-o căpiță nedefinită de acadele.

E.: Poftim!

Io: Mulțumesc! Pot să-ți dau o îmbrățișare?

E: Da.

Ne îmbrățișăm și pleacă. Plec și eu cu acadeaua mea cu căpșune cu tot.

Morala: Fericirea stă în lucruri mici, cum ar fi o acadea cu căpșune sau o pereche de chiloți proaspăt scoși din fund.

Morala 2: Există timp pentru toate, inclusiv pentru recunoștință.

Jurilovca mea cea albastră și vântoasă

Jurilovca mea cea albastră și vântoasă

Șed în confortul propriului cămin, cu pisici molatice, lumini difuze și muzică în surdină.

Șed și cuget.

Ba nu! Șed și simt.

Încă simt binele cu care Jurilovca mi-a uns cotloanele scârțâitoare ale sufletului.

Simt vântul puternic de pe dealurile Argamumului care împreună cu soarele de ianuarie îmi îmbujorau obrajii.

Simt frigul țeapăn care m-a cuprins de îndată ce am intrat în casa lipovenească și care mi-a dat drumul din îmbrățișare pe măsură ce în sobe lemnele pocneau într-un foc numai bun.

Simt mirosul de fum din păr și haine care mă urmărea prin bucătărie în timp ce pregăteam de-ale gurii după o orânduială patinată de timp.

Simt liniștea deplină care domnea în dormitorul nostru cu păsări pictate pe tocul ușii, liniște în care te cufundai așa cum te cufundai în așternuturile încălzite și proaspete.

Simt cana cu cafea fierbinte bine-venită după o îmbăiere-viteză în baia mică cu apă fierbinte care trebuia să ne ajungă tuturor.

Simt hazul care se juca leapșa cu noi toți și ne aducea împreună ca într-o horă în care, în spațiul din interiorul său, se întâmpla viața cu simplitate și voie bună.

Simt inima mea care și-a dat întâlnire cu a lui și s-au pus pe visat o căsuță cu prispă și multă natură vindecatoare.

Jurilovca, ce bine că ne-am întâlnit!

România mea

România mea

Ce are România mea?

Are o limbă pe care nu mă mai satur să o vorbesc, scriu, gândesc și povestesc. Oricât multiculturalism ar zace-n mine, poveștile cele mai frumoase le spun tot în română.

Are locuri pe care inima le simte ca acasă, iar inima e cel mai bun GPS inventat, căci oricât de departe te-ai duce, știe întotdeanuna să îți arate drumul spre acasă.

Are oameni care văd mai departe de ce n-are, care îi cunosc istoria și nevoile și neamul.

Are libertate și siguranță pe care nu le simți decât atunci când te îndepărtezi un pic și-o privești prin ochianul occidentului.

Are tradiții și obiceiuri pe care le înveți de mic uitându-te cu ochi mari tot ce te-nconjoară.

Are dor și doină.

La mulți ani, România mea!

Ora romaneasca

Ora romaneasca

Sunt un bus si am o emotie care da pe afara. Se intinde din varful degetelor de la picioare pana in crestetul capului. Si tot ce imi rasuna in urechi este: nimic nu este intamplator.

Nu e intamplator ca fix inainte sa plec peste mari si tari impreuna cu al meu om am avut parte de ‘o ora romaneasca’.

Nu e intamplator ca scoala mea e o scoala bilingva care isi pretuieste mostenirea culturala si se mandreste cu Romania cea centenara.

Nu e intamplator ca dimineata dupa ce m-am gatit in straie de sarbatoare si am aruncat o privire in oglinda m-am gandit pentru o secunda la cum aratau strabunii mei.

Nu e intamplator ca modelele traditionale din scoala facute din dopuri de plastic puse laolalta cu migala intr-o creatie aflata la granita dintre reciclare si etnografie m-au lasat muta.

Nu e intamplator ca in momentul in care unul dintre copii citea gandurile lui Nichita Stanescu despre Romania mi-au dat lacrimile.

Nu e intamplator ca atunci cand doi colegi de-ai mei au povestit despre drumul lor peste hotare, care nu a facut altceva decat sa ii aduca din nou acasa, imi venea sa ma urc pe scena si sa strig: ‘Si eu! Si mie!’.

Nu e intamplator ca pe linistea mormantala din care rasuna o voce care canta cu naduf ‘cine iubeste si lasa, Dumnezeu sa-i dea pedeapsa!’ simteam cum mi se ridica parul in cap si cum imi iese inima din piept de drag.

Nu e intamplator ca in timpul momentelor de teatru care te transpuneau in diverse zone ale Romaniei, urechile mi se ciuleau la auzul graiurilor romanesti si ochii mi se luminau vazand cum se contopesc oamenii cu radacinile lor culturale.

Nu e intamplator ca picioarele mi-o luasera la sanatoasa singure in pas de dans cand copiii de prega au cantat si dansat ‘Alunelul’, copiii de a 2-a ‘Cine bate la fereastra mea?’, iar primarul mare ‘Lele’.

Nu e intamplator ca atunci cand peste 500 de oameni cantau ‘DJ Vasile’ vibram la fiecare sunet si ma simteam ca apartin unui loc si unei comunitati.

Nu e intamplator ca in timp ce Barbarossa batea ritmuri romanesti, am intrat in hora cu o pofta de nestapanit si cand hora s-a gatat, parca as mai fi ramas sa dansez, caci muzica imi ramasese latent in vene.

Nu e intamplator ca Romania mi-e tara, si oriunde m-as duce port in mine tot ce mi-e drag la ea.

La multi ani, Romania mea! Aia in care lucrurile sunt posibile, casa e acasa si conversatiile se poarta intr-o limba care ti se rostogoleste lin din gand cu emotie. Ti-am scris de pe acum si te voi sarbatori in felul meu de peste mari si tari.