Aud atat de frecvent actiuni in numele drepturilor omului, incat ma intreb (cu o naivitate premeditata) cum de inca mai avem dificultati, noi oamenii, in acceptarea acestor drepturi pentru noi si mai ales pentru cei din jurul nostru. Fundamentul legal al tuturor acestor manifestari este fara doar si poate Declaratia Drepturilor Omului, in vigoare de vreo 65 de ani.

Dar nu vreau sa ma leg de ea, pentru ca nu-s avocat, ci vreau sa-mi indrept discursul asupra drepturilor din perspectiva asertivitatii umane, si asupra Declaratiei Drepturilor Asertive ale Omului. Asertivitatea, pentru cei care se intreaba acum “Ce-i aia?”, e o forma de comunicare, flancata de-o parte de comunicarea agresiva si de cealalta de comunicarea pasiva.

Dictionarul Medical al lui Dorland o defineste ca:

“comportament caracterizat prin afirmarea sau declararea increzatoare a unei asertiuni fara nevoia de a o dovedi; aceasta se refera la dreptul persoanei de a avea un punct de vedere care sa nu ameninte agresiv drepturile celor din jur (asumand o pozitie de dominare) sau sa le permita in mod submisiv celorlalti sa ignore sau refuze dreptul persoanei de a avea un punct de vedere”.

Suna bine, nu? Dar cam greu de pus in practica, ziceti? Unde-i asertivitate, apar si o serie de drepturi asociate acesteia, pe care imi propun sa le pitrocesc un pic azi. Cu voia dumneavoastra, cititori ingaduitori! 😉 Sunt 10 la numar (comercial, dar usor de tinut minte…), si suna cam asaaaa:

1. Dreptul la a avea si a exprima adecvat emotii si opinii proprii, completat de dreptul ca aceste opinii si emotii sa fie luate in serios de ceilalti;

2. Dreptul de a cere ceea ce iti doresti;

3. Dreptul de a spune “NU” fara a te simti vinovat;

4. Dreptul de a fi tratat cu respect si de a fi apreciat de cei din jur;

5. Dreptul de a nu oferi justificari sau scuze;

6. Dreptul de a-ti stabili propriile prioritati;

7. Dreptul de a face greseli;

8. Dreptul de a te razgandi;

9. Dreptul de a lua singur decizii si de a-ti asuma consecintele implicate de acestea;

10. Dreptul de a alege sa nu te exprimi.

Toate aceste drepturi se invart in jurul libertatii pe care oricare dintre noi o are sa fie el insusi in timp ce continua sa ii respecte pe ceilalti. Dintr-un motiv sau altul, socialmente vorbind, la ora actuala exista o groaza de oameni care considera ca pot sa faca inferente la adresa drepturilor si libertatilor semenilor lor (lor, lor, lor) manifestand totodata o nevoie de control irationala asezonata cu lipsa de respect cat carul (ala mare, nu ala mic).

Mai trist e ca parte din acei oameni au si influenta in luarea deciziilor la nivel macro, si drept urmare, n-au nici o problema in a permite parerilor lor personale sa interfereze cu punctul de vedere oficial, care ar trebui sa vina in ajutorul maselor, nu sa satisfaca dorintele ascunse ale actorilor decizionali.

De aceea, io cred ca trebuie sa marsaluim. Cat mai des, cat mai multi, cat mai ferm…

Ca sa ne aparam dreptul de a fi noi insine, evident fara a aduce atingere libertatilor celorlalti…

Sa marsaluim pentru a ne mentine dreptul de a vorbi liber…

Sa marsaluim pentru a ne apara convingerile in raport cu rolul femeii in societate…

Sa marsaluim pentru schimbarea unor legi care nu ne fac cinste…

Sa marsaluim pentru dreptul de a fi diferiti, noi intre noi…

Diversitatea naste frici grave in promotorii uniformizarii maselor. Ceea ce nu o face cu mai putin naturala. Daca am fi toti la fel, lumea nu ar mai avea nici un farmec, nu credeti?

Ma declar mandra ca sunt diferita (in felul meu :P) si ca nu ma sfiesc sa comunic asta lumii in fiecare zi.

Cum ar fi sa incepem pe indelete, cu pasi de pitic, sa ne acceptam diferentele individuale, si sa nu le mai consideram un constant atac la propria persoana, bunul-mers al societatii sau traiectoria umanitatii?