Tag Archives: blog

Postul cu numarul 100

Postul cu numarul 100

Am stat ceva sa pitrocesc mental ce as putea scrie in cel de-al o sutelea post de zvacnire interioara care sa fie interesant si totodata festiv. Si o sa aleg ceva simplu, dar esential pentru devenirea mea ca scriitoreasa: Cum am inceput io sa scriu?

Asa ca daca va tine, dezlegati-va toate cenzurile si puneti-va centurile pentru ca pornim la drum! πŸ™‚ Vorba Lanei, I was always an unusual girl, si pana la un punct in viata am vazut doar partea intunecata a acestei realitati si anume ca nu-s ca ceilalti, deci I don’t belong, deci aoleo si vai de mine. Treptat mintile mi-au repopulat creierul napadit de supraemotionalitati si am descoperit ca, culmea, being different makes the difference.

Am franturi de amintiri de la gradinita cand faceam pe clasicele caiete de caligrafie bastonase si liniute, descoperind care-i treaba cu creioanele si implicit cu scrisul sub o forma sau alta. Si printre flash-uri trecute imi apar momentele in care ma umpleam de grafit pe mana, pentru ca treceam cu mana peste ceea ce tocmai scrisesem fiind stangace de profesie. N-am experimentat nici un dramatism de genul legatului mainii stangi la spate ca sa ma aliniez in randul dreptacilor.

Tin minte ca atat “doamna” de la gradinita, cat si invatatoarea odata ce mi-am dat un upgrade schimband gradinita pe scoala ma intrebau daca nu vreau cumva sa incerc si cu dreapta. Raspunsul meu era de fiecare data ferm si plin de sinceritate: NU!

Si daca tot ne ducem pe firul amintirilor din copilarie, nu pot sa omit o faza care mi-a ramas intiparita: taica-meu, ditamai muntele de om, care incerca folosind o voce suava sa ma determine sa scriu si cu dreapta. Io zic ca abordarea a fost una inteligenta pentru ca nu mi s-a interzis niciodata sa scriu cu stanga, ci am fost oarecum incurajata sa ma duc spre ambidexteritate. Dar n-a fost chip. Io am incercat, numai ca mana mea dreapta ma cam facea de rusine la coordonare si concentrare pe detalii. Mai pe sleau, cu dreapta scriam ca un copchil cu ceva probleme de procesare. Cu stanga in schimb ma rupeam in bucle caligrafice si figuri. Asa ca m-am impamantenit ca stangace.

Partea de-a dreptul amuzanta e ca normalitatea mea intr-ale scrisului era (naturlich!) alta decat normalitatea tancilor de varsta mea. Mie mi se parea firesc ca daca scriu cu stanga, trebuie sa scriu de la dreapta la stanga si nu de la stanga la dreapta cum scriau ceilalti. Si am exersat la greu… pe peretii din sufragerie si din camera mea.

Cu creioane de ceara de culoare rosie (preponderent) scriam si io ce vedeam in abecedar, respectiv clasicele: Ana are mere, mama, Nina, etc. Pana s-a prins muma ca nu-i a buna. Vreun neam indepartat de iudeu nu eram, asadar trebuia sa ma linistesc cultural, cat si caligrafic si sa scriu de la stanga la dreapta. Si de aici au inceput invariabilele foi de caiet manjite cu grafit, cerneala sau pasta de pix pentru ca mana mea functiona asemeneni unei masinarii: mai intai scria frumos si apasat cu degetele parca lipite de creion, dupa care venea partea laterala a palmei odata cu inaintarea randului si manjea scrisul proaspat.

Pana pe la sfarsitul scolii primare, scrisul a fost o problema de logistica care includea: cum tinem creionul, cum sa nu apasam pe stilou pana infundam penita, cum arcuim l-ul, cum facem m-ul si n-ul ca sa se distinga de i si u, din astea. Dupa care au inceput compunerile hardcore si comentariile grindcore. Si de aici s-a complicat treaba, iar imaginatia mea a inceput sa o ia la galop mai ceva ca un cal naravas. Da-i cu metafore, comparatii, epitete, propozitii, fraze, interjectii.

Prima compunere cred ca avea in subiect o barca si un lac (parca!) si am facut-o varza pentru ca am incercat un pic prea mult sa interpretez textul si m-am pierdut in papurisul adaptarii unde la final scrierea mea nu mai avea absolut nici o legatura cu textul initial de comentat. Cum era si de asteptat colegii au ras si cu deriere-ul de mine si creatiile mele literare de inceput. Dar asta nu m-a oprit. Si am continuat cu comentarii la Calin file de poveste, Dascalita, Romeo si Julieta, Enigma Otiliei, O scrisoare pierduta si Caii la fereastra.

Luceafarul mi s-a parut over-rated si comercial asa ca am refuzat din principiu sa imi aduc vreo contributie originala la deja bine-cunoscutele comentarii care ne erau indesate pe gatlej. In paralel mare mi-a fost mirarea sa vad ca pot face eseuri si in engleza, si inca unele chiar bunicele. Aveam idei care pur si simplu nu se mai opreau cand vedea vorba de comentat sau analizat vreun text. De bine de rau mi-am zis ca daca tot ma pricep sa-i comentez pe altii, ce-ar fi daca as scrie si io de la mine putere cate ceva.

Pffff, si de aici s-a imputit oleaca carameaua pentru ca zici ca trageam la jug. Aveam un mega-trac desi nu era ca si cum mi-ar fi luat cineva cu forta scriiturile. In jurnale ma desfasuram libera si voioasa, dar in incercarile mele un pic mai literare era vai si amar. Writer’s block! Si tot citeam gandindu-ma ca pana la urma asta o sa ma ajute sa devin mai cursiva in gandurile asternute pe hartie.

Si-am scris de la vise, amintiri, asteptari, povesti, poezii cu rima mai mult sau mai putin alba pana cand anul trecut mi s-a pus pata si mi-am zis: Imi fac blog! Imi fac blog sa scriu de toate, in stilul meu particular pentru ca vreau sa fiu citita. Citita si comentata ca sa cresc un pic literar. Nu mi-am imaginat ca voi ajunge sa scriu 100 de posturi intr-un an, dar uite ca am facut-o si pe asta. Singura, singurea, doar io si mintea mea.

In romana, in engleza, in romgleza, in spaniola, in franceza, in principiu cum imi ieseau ideile din teasta. As minti daca as spune ca nu ma umflu un pic in pene. Sunt inaripata, iar scrisul pe blog m-a facut sa planez catre linia orizontului. Mai falfai cand ma enervez, bat puternic din aripi cand simt cum creste furia in mine, planez lin cand pacea ma cuprinde (rar! :P), zburatacesc pamantean ca o pasare domestica atunci cand ma incumet sa scriu despre lucruri mici si comune si o fac, zbughesc mai ceva ca Road Runner-ul incercand sa imi prind ideile din zbor si zbor peste mari si tari in scrisurile interminabile.

Se zice ca scriitorului nu trebuie sa ii lipseasca niciodata inspiratia ca sa se mentina in viata. Io le-am avut pe toate: si blocaje, si pauze, si compulsii literare, si rutine. Si acum sunt aici. In punctul 100. La inaltime. Sa merg oare mai sus sau sa planez asemenea unui base-jumper spre o alta culme? Va anunt peste inca 100 de posturi pe ce cale m-au purtat cuvintele… Pana una alta: Mr. Writer, why don't you tell it like it is? Why don't you tell it like it really is, before you go on home.

How Does Our Social Networking Influence Us Today?

How Does Our Social Networking Influence Us Today?

Deja am trecut la pasul imediat urmator, excluzand din oficiu intrebarea Does our social networking influence us? Pentru ca e logic (pentru minr) ca de la aparitia retelelor de socializare online s-au produs o serie de transformari de o magnitudine oarecum neasteptata atat in vietile personale, in modalitatile de interactiune sociala live, cat si in performantele personale ale userilor afiliati. Aleg sa ma refer preponderent la Facebook caci el pare a fi “capul rautatilor”. Psihologii ahtiati dupa research au avut nevoie doar de un imbold subtil pentru a se apuca sa dezgroape the good, the bad and the vicious pe tema socializarii online. Este clar ca buna ziua ca ipoteza conform careia Oamenii care socializeaza excesiv online sunt in real life niste singuratici, antisociali, sociopati, neadaptati, etc. este de domeniul trecutului. Dat fiind faptul ca de curand am aflat si eu ca Facebook-ul are peste 1,000,000,000 de utilizatori, automat asumptiile de investigare a ratiunilor de socializare online, a fenomenelor conexe acestei forme de interactiune, cat si a consecintelor (ne)faste care decurg din excesul sau carenta de socializare FB-ista ar trebui sa fie un pic mai nuantate. Daca tot avem pretentii de cercetatori in psihologia maselor si nu a meselor, atunci hai sa ne comportam ca atare. Zic si io, nu dau cu Wall-ul! πŸ˜‰ Am facut si io ceva cercetari psihologice la viata mea, si cateva lucruri pe care le-am retinut si mi le repet in minte cu religiozitate ar fi ca:

– Daca tot e sa investighezi un fenomen psihologic (oricare ar fi acela) trebuie sa te asiguri ca esantionul de oameni supusi ordeal-ului de laborator este semnificativ. In traducere libera, cu cat mai multi subiecti ai, cu atat mai relevant va fi studiul ca semnificatie. Un pic de generalizare la casa researcher-ului nu a stricat nimanui pana acum!

– Daca cercetam apai trebuie sa avem un kit de unelte de profil cat mai standardizate si fidele pentru obiectul cercetarii. Daca te tin balamalele intelectuale sa te apuci sa iti faci tu un testulet al tau pe care mai apoi sa il iei la puricat, la verificat, la fidelizat, validat si standardizat, cinste tie psihologule! In caz contrar trebuie sa iti cam cumperi un set de instrumente ca sa ai o metodologie de investigare brici. Cu cat mai multe instrumente gigea, cu atat mai bine! Pentru am o aplecare spre cifra 3, recomand cu caldura intuitiva sa avem in dotare cel putin 3 instrumente de cercetare fie ele calitative sau cantitative. Evident a little bit of both is the best for extreme accuracy!

– Daca iti imaginezi ca cercetarea cantitativa este superioara cercetarii calitative, atunci te inseli amarnic si nu esti un psiholog atat de abil intr-ale cercetarii. Cum bine spunea unul dintre profii mei de statistica din facultate: Nu poti sa compari merele cu perele si sa concluzionezi ca unele sunt mai bune decat celelalte, obiectiv vorbind! Astfel daca vrei generalitate, acoperire si acuratete la nivel de mase go for quantity. Daca, pe de alta parte vrei sa surpinzi niste nuante atat de fine incat ai nevoie de “microscopuri psihologice” atunci cel mai bine ar fi sa dai intaietate cercetarii calitative.

– Daca pornesti de la o idee preconceputa pe care vrei cu orice pret sa ti-o confirmi stiintific, nu ai facut nici o branza. Pana si stiinta asta psihologica te poate surprinde foarte tare uneori. Este de dorit sa stii cam ce ai vrea sa cercetezi in mare, dar daca nu ti se confima ipotezele de cercetare asta nu inseamna ca cercetarea nu e buna de nimic, ci inseamna ca reversul ipotezelor se confirma which is huge. Adica daca nu-s alea albe, sunt cu siguranta alea negre. Unii cercetatori hiper-exacti se vor apuca sa imi explice ca nu-i chiar atat de simplu cu confirmarea/infirmarea ipotezelor de cercetare si le voi da pe buna dreptate… dreptate. Dar sa fim si un pic ingaduitori, rogu-va! πŸ˜€

– Daca cercetezi, trebuie sa iti faci si o idee ce urmeaza sa faci cu produsele activitatii tale academice. Le vei pune in rama, vitrina, la panoul de onoare sau le vei prezenta important la manifestari academice? Sau poate le vei ingropa in gradina din spatele casei ca pe niste comori doar ale tale, la care stii ca te poti intoarce ori de cate ori vei dori? Sau poate, si accentuez cuvantul poate , vei vrea sa le faci publice in directia gasirii aplicabilitatii lor in viata noastra cea de toate zilele.

Dar cumva mi se pare ca am divagat un pic de la ceea ce ne doare cel mai tare acum, si anume natura si intensitatea influentei FB asupra celor trei arii esentiale ale vietii noastre: personal, social & profesional. Well, daca luam in considerare ca satisface nevoi umane de baza, cum ar fi afilierea, socializarea sau auto-actualizarea as fi indreptatita sa afirm ca intensitatea influentei e MAAAAAAAAREEEEEEEE! Uriasa. Imensa. Gigantica. Si tot asa.

Acum cu natura treaba devine olecuta cam tricky. Dupa mine, orice instrument de socializare in masa, dat pe mana maselor poate fi o unealta sau o arma. Depinde foarte mult de capacitatea indivizilor de a il folosi, precum si de intentiile prealabile. FB-ul este o platforma care a fost folosita la socializare, indragosteala, flirt, bullying, competitie, informare, promovare, instigare, premeditare de infractiuni, comunicare cu cei dragi aflati departe, angajare, afirmare personala si profesionala, cat si concediere… Culmea! Humanly and democratically speaking orice om are dreptul la viata privata. Profilul de FB poate fi personal, profesional sau a little bit of both. Cert este ca iti poate da o idee despre cum este persoana inafara orelor de program. Repet, o idee! Care de cele mai multe ori este folosita ca argument nejustificat pentru adoptarea unor decizii de angajare, retrogradare sau concediere.

Citind articolul Andrei Matzal de pe TOTB.ro intitulat sugestiv Ar trebui sa conteze profilul de FB in obtinerea si pastrarea unui job? nu puteam sa nu fiu de acord cu opiniile foarte documentate ale jurnalistei mai sus-mentionate despre abuzurile realizate de departamentele corporatiste de HR care in loc sa foloseasca the old fashioned ways of candidates selection and recruitment, apeleaza la FB pentru a isi scurta un pic munca si a isi introduce si ceva pareri si opinii personale care sa favorizeze sau nu angajarea. Ma numar printre utilizatorii FB care folosesc platforma si in scopuri profesionale.

Ca psiholog si psihoterapeut, vizibilitatea este un factor foarte important in apropierea de oameni. Si terapia se face cat mai aproape de oameni, daca ma intelegeti. Pe de alta parte, daca vrei sa fii hiper-profi poti oricand sa apelezi la LinkedIn pentru a te promova profesional si a-ti construi o retea de profesionisti cu care sa poti comunica si gasi cai comune de colaborare. Which I did also! πŸ™‚ Dar, FB-ul iti ofera mult mai multa libertate in exprimare. Si asta este un lucru care ma incanta la aceasta platforma ca psihoterapeut. Ca poti citi si fii citit, in masura in care iti doresti acest lucru. Daca nu iti doresti poti oricand apela la Privacy Settings care te vor scuti de momentele penibile in care sefului ii apar in News Feed poze cu tine la nu stiu ce betie sau in parc cu iubitul/iubita. Pe de alta parte, sunt la fel de acord ca in cazul in care nu apelezi la aceste Privacy Settings, si seful vede poze cu tine la vreo betie sau in parc cu iubitul/iubita, orice decizie manageriala luata in baza exclusiva a acestor informatii este discriminatorie, partinitoare si total neprofesionista.

Intelegand tendintele umane voyeuristice pot sa inteleg si curiozitatea sefilor nostri, cat si a colegilor, prietenilor, mamelor, iubitilor, matusilor indepartate sau fostelor cunostinte de a vedea Ce mai face X-ulica?. Si daca se intampla ca X-ulica sa fie super activ pe FB poti vedea foarte bine ce face. Ceea ce faci cu aceasta informatie mai departe depinde in intregime de tine ca individ. Poti alege sa reiei legatura cu X-ulica incercand sa recuperezi timpul pierdut. Poti de asemenea sa-i postezi ceva nasol pe Wall ca sa isi aduca aminte de tine si de motivul pentru care a ales sa nu mai comunice cu tine. Poti sa nu faci nimic cu informatia si doar sa ramai cu satisfactia interioara ca STII ce face X-ulica! Voyeurismul ca voyeurismul, dar nevoia de control le cam intrece pe toate.

Bine, bine, imi veti spune voi, dar cum ramane cu angajarea sau concedierea din ratiuni FB-uciste? E ok? Nu-i ok? Daca da, de ce? Daca nu de ce si mai ales ce putem face in sensul asta? Departe de a ma considera the holder of all truths and answers pot sa imi exprim propria parere mai mult sau mai putin avizata in acest domeniu. Atata timp cat prin intermediul FB se promoveaza oferte de job, este mai mult decat evident ca angajatorii il folosesc in scopuri profesionale. Daca natura muncii tale implica folosirea FB-ului ca unealta zilnica de truda atunci grija pe care trebuie sa o ai in postarile tale trebuie sa fie pe masura dorintei tale de a-ti pastra jobul.

Nu pot infirma faptul ca daca un PR-ist posteaza pe FB-ul pe care lucreaza Status Updates-uri impotriva firmei, a colegilor, a jobului in sine, atunci managementul ar fi oarecum indreptatit sa ia masuri. Nu coercitive. Nu la nervi. Nu extremiste. Ci masuri gandite in prealabil care sa sondeze initial motivatia PR-istului de a fi recurs la un astfel de gest, cat si impactul damaging pe care l-a avut postarea lui asupra propriei sale munci. Pot sustine de asemenea ca daca un psiholog (si imi permit sa nu dau nume :P) alege sa posteze un link pe profilul sau de FB cu un post de pe blogul sau personal in care abordeaza niste teme mai putin confortabile de viata si sens, fara a aduce atingeri altor persoane (ne)cunoscute, sa nu fie judecat profesional prin prisma scrierilor sale. Cel mult managementul organizatiei in care activeaza psihologul cu pricina poate concluziona ca omul nostru are o dorinta mare de exprimare in scris, o creativitate pana peste poate si perseverenta necesara sa mentina in viata un blog personal.

Iar am zis ca scriu putin, si m-am intins la vorba. Ce sa fac: mi-s pasionata atunci cand imi exprim parerile despre orice mainly! πŸ˜› Mai pot adauga pe final ca FB-ul ar trebui folosit de HR-istii din ziua de azi ca adjuvant in perfectarea profilului candidatilor selectati, nicidecum ca esenta a angajarii acestora. Cat despre concedieri pe baza de Bad FB Profile, Non-Existing FB Profile sau Over-Active FB Profile, i-as intreba pe HR-istii care merg pe principiile astea: How old are you? Pentru ca atunci cand folosesti FB-ul ca argument de concediere e clar ca profesionalismul tau e undeva down a dirty drain, pe de o parte, cat si capacitatea ta de analiza si solutionare a situatiilor de criza este sub nivelul marii. Asa ca io zic ca aveti treburi mai importante de facut, gen lucrat la competente si profesionalism, asa ca lasati activitatile de HR pe mana unor oameni care chiar stiu sa isi faca treaba… bine! πŸ˜‰