Sunt unele scrieri in raport cu a caror intentie de punere in practica ma surprind fiind precauta si rabdatoare. E ca si cum las informatia sa dospeasca in mine, sa se amestece cu lichidele mele interne, si atunci cand intuitia imi spune ca sunt gata de pus in cuptorul creatiei ma apuc si le mai framant un pic pentru a aranja ultimele firisoare lipsa. Este si cazul actualului post care imi doresc declarativ sa fie unul complet ca informatie, in primul rand, ingrijit ca analiza, in al doilea rand si nu in ultimul rand… uman. Mi-am pus si muzica care sper sa ma ajute cu claritatea, ortografia si caligrafia.

Despre Japonia s-au spus multe de-a lungul anilor. Am luat contact virtual cu acele taramuri indepartate prin pelicule Shogun, The Last Samurai sau Memoirs of a Geisha si intotdeauna am avut impresia ca sunt invaluite de o aura de mister dintr-o alta lume. Si chiar nu ma inselam foarte tare pentru ca Japonia este in termeni de valori, demografie, fenomene sociale si perspectiva generala asupra vietii mai ceva ca Marte pentru Romania. Numai ca intotdeauna mi-am dorit sa cunosc mai multe despre martieni, asa ca nu m-am lasat usor.

Prin anul I de master domnul profesor Tudose s-a gandit ca ar fi oportun sa ne vorbeasca despre o calatorie a domniei sale in Japonia la un congres de psihiatrie. Aflat pe strazile aglomerate din Tokyo impreuna cu doamna profesor Tudose, s-a gasit brusc intr-un impas: trebuiau sa ajunga la aeroport si habar nu aveam in ce directie sa o ia, neavand la indemana nici o harta, nici un taxi. Astfel, precum orice om aflat intr-o situatie problematica, domnul Tudose s-a orientat spre o solutie, respectiv aceea de a intreba un om care se intampla sa fie pe aceeasi strada cu turistii cei pierduti cum ajunge la aeroport din punctul in care se afla.

Omul intrebat s-a oprit pentru cateva secunde, conform istorisirii, si dupa o analiza interna a nivelului sau limitat de limba engleza care nu i-ar fi asigurat o directionare inteligibila si optima, i-a luat de manuta pe cei doi romani si i-a insotit pana la aeroport, punand pe plan secund destinatia sa initiala. Domnului profesor Tudose i s-a parut fantastica aceasta diferenta culturala, atat de, incat isi facuse un obicei din a o da drept exemplu la cursurile sale de Personalitati Accentuate.

Care sunt totusi implicatiile la nivel social ale unor comportamente de acest tip? ar fi o intrebare naturala ma gandesc. Cum se traduce un astfel de comportament pentru noi europenii, pentru noi balcanicii si pentru noi romanii? Am face la fel? Categoric nu! De ce? Pentru ca din punct de vedere cultural si social nu sunt construiti in acest fel. Poate fi considerat acest comportament o forma specifica de ospitalitate? Da si nu prea. Se zice ca romanii ar fi ospitalieri, dar deja am conchis ca ei nu s-ar angaja in astfel de conduite extreme precum lasat totul balta si condus omul pana la aeroport. Daca aveti un exemplu exceptional care sa confirme regula, simtiti-va liberi sa va exprimati!

Sa fie vorba de un sentiment al responsabilitatii accentuat care sa il faca pe un japonez sa isi indrepte toate energiile si eforturile in directia furnizarii serviciului cerut, chiar si pe strada? Motivatia trebuie sa fie una foarte puternica, altfel nu ar impinge spre actiune. Exista mari sanse ca japonezul care ar fi trecut nepasator pe langa cei doi turisti debusolati fara sa le dea o mana de ajutor sa nu mai fi reusit apoi sa puna seara capul pe perna, macinat de remuscari intrucat nu facuse ceea ce trebuie.

Pentru ca in Japonia am aflat cu stupoare ca oamenii sunt condusi intrinsec de datorie, de a face ceea ce trebuie. Supraeul lor este un adevarat tiran asupra Sinelui si Eului. Putin conteaza ce ne spune realitatea sau ce vrem sa facem, datoria ramane mai presus de toate! Testarea realitatii sau formele hedonistice raman doar niste posibilitati cu atat mai indepartate de cultura japoneza cu cat acest simt al datoriei este cultivat si promovat la nivel personal, familial, social si national.

Acum cateva saptamani am dat peste un documentar despre o padure dubioasa din Japonia, care detine in prezent reputatia de a fi destinatia preferata de sinucidere pentru japonezi. Padurea Aokigahara (青木ヶ原)sau in traducere libera Marea de Copaci, are o suprafata de 35 km patrati si se afla la baza Muntelui Fiji in partea de Nord-Vest. Datorita densitatii copacilor si lipsei unei faune specifice, padurea este cunoscuta pentru linistea sa neobisnuita.

Pana in 1988 statisticile vremii arata ca o medie de 100 de oameni pe an mureau de mana proprie in acele paduri.
In 1998 au fost gasite 74 de cadavre, iar in 2002 numarul a crescut la 78.
In 2003 rata sinuciderii in Padurea Aokigahara a crescut la 100 de oameni.
In 2004 108 oameni s-au sinucis printre acei copaci.
Cifrele spun ca numai in 2010 peste 247 de japonezi s-au decis sa isi puna capat zilelor acolo dintre care doar 54 au si reusit.
In 2011 cica cele mai la moda metode de sinucidere erau spanzuratoarea si supradoza.

De unde au aparut si semne care ii roaga pe oameni, doritori de moarte sau nu, sa isi reconsidere actiunile si sa nu comita acte necugetate. Documentarul il avea in prim-plan pe un domn, de profesie geograf, a carui ocupatie ingrata era sa patruleze prin acele parti in cautare de potentiali sinucigasi si/sau cadavre nedescoperite. Nu-i asa ca e un adevarat dream-job? Din manifestarile sale corporale am inteles ca isi lua misiunea foarte in serios si de fiecare data cand gasea cate un corp neinsufletit parca se rupea o parte din el. Pentru ca facea parte din acei japonezi care dezvoltasera o reactie puternica in fata fenomenului de sinucidere deja impamantenit prin partile locului. Si asa am aflat io ca oamenii se sinucid pe banda rulanta in Japonia. Mai mult ca in alte tari. Alarmant de mult.

Popularitatea locatiei pentru activitati de acest gen este atribuita in mare parte unei carti aparute din anii ’60: Turnul Valurilor (波の塔) scrisa de Seicho Matsumoto. Istoria locurilor arata ca acea padure era asociata cu moartea inca de prin secolul XIX cand se practica un obicei denumit Ubasute ((姥捨て)care implica ducerea persoanelor infirme sau inaintate in varsta in munti, intr-un loc izolat si lasarea lor acolo pentru a muri, fie prin deshidratare, foamete sau expunere.

Fermecator, nu? Tin minte ca era noapte cand ma uitam nevenind sa-mi creada ochilor ceea ce vedeam. Realitatea nu inceteaza sa ma surprinda si sa ma intrige in acelasi timp. La vreo luna dupa vizionarea acelui documentar Vice, am dat peste un altul, mai mare si mai frumos. Facut de un irlandez ca forma de coping cu o pierdere personala in relatie cu care omul nostru dezvoltase serioase sentimente de remuscare. Rene Duignan este un economist de varsta mijlocie, rezident japonez de 15 ani si aclimatizat strasnic cu obiceiurile locului, inclusiv cu acel sentiment al datoriei de care va vorbeam pe la inceputul articolului.

Asaltat constant cu intrebari de genul: Dar ce te-a determinat sa faci un documentar despre sinucidere in Japonia?, Duignan povesteste despre cum avea o vecina de vreo 30 si ceva de ani care ii tot suna la usa din cand in cand sa il intrebe de vorba. Asumandu-si politetea tipic nipona, irlandezul a rezistat pana cand a decis sa dea brusc televizorul pe mut cand o auzea sunand la usa, si sa nu ii raspunda la biletele pe care i le strecura pe sub usa.

Lunile au trecut pana cand Rene a observat ca vecina sa nu mai dadea nici un semn. O vizita neasteptata din partea ambulantei, i-a dat vestea ca femeia se sinucisese, considerand ca este ultima solutie a problemelor sale. Si cum e si normal, aproape reflex, in expatul irlandez s-a prabusit ceva si a decis in 2012, dupa ce s-a recompus sa isi puna tot doliul si durerea pierderii in folosul urmatorilor pe lista sinucigasilor din Japonia si sa faca un documentar denumit “Saving 10,000: Winning a War on Suicide in Japan” (自殺者１万人を救う戦い).

Pelicula este realizata in engleza cu subtitrare in japoneza/engleza. Calitatile sale vocale, combinate cu stilul narativ o plaseaza peste nivelul documentarelor obisnuite pe teme sociale. Tema sinuciderii e criminala, ca sa fac o gluma de profil. Din pacate sinuciderea se vinde, si se vinde bine. Ca idee, fie care e directionata spre “Hai sa o facem si pe asta!” fie spre “Ce-ar fi sa ne oprim o data din asta!”. Sub aspectul accesibilitatii, Rene Duignan a tinut musai ca productia sa sa poata fi vazuta gratuit, online, ea devenind si material de prevenire a sinuciderii aprobat de Guvernul Japoniei si este inclusa in programe de constientizare a fenomenului sinuciderii in Japonia, precum si a metodelor de combatere a acestei realitati.

Structural, documentarul are cinci parti:

– The Suicidal Virus: descrierea culturii nipone si a unor cauze principale care potenteaza fenomenul sinuciderii;
– The Economy: banii si datoriile ca motivatii puternice in actul de sinucidere ca asumare a responsabilitatii si acceptare a vinei pentru pagubele produse;
– Demographics: copiii, batranii si femeile ca grupuri vulnerabile la sinucidere;
– Suicidal Prevention: luminile albastre din statiile de tren/metrou si sistemul de sanatate mentala din Japonia;
– Too Little, Too Late: evenimentul de viata care a generat pornirea intr-o astfel de cercetare, precum si concluzia ca nepasarea individuala a condus la extinderea suicidului ca fenomen social in Japonia.

In introducerea documentarului se vorbeste dens despre metodele principale de sinucidere preferate de japonezi care pornesc de la electrocutare, aruncat in fata trenului/metroului, spanzurare, taiat de vene, aruncat de pe cladiri pana la supradoze. Un psihiatru japonez afirma ca din punctul sau de vedere poporul japonez are un grad ridicat de sugestibilitate, ceea ce il face vulnerabil la imitatie comportamentala. Adica, vedem pe unul cum isi ia gatul la TV, dupa care ne incolteste si noua in minte aceasta idee.

Mai mult decat atat, media si o serie de scriitori contribuie la portretizarea sinuciderii ca un act de frumusete si datator de pace interioara. Problema nu se pune daca sinuciderea e ok sau nu, ci cum anume sa o infaptuiesti ca sa fie cat mai bine pentru tine si pentru familia ta. Exista adevarate manuale de sinucidere care te invata algoritmic cum sa iti duci intentia la bun-sfarsit. Sinuciderea mai este vazuta ca o modalitate de divertisment pentru public intrucat se bucura de o atentie media bolnavicioasa, cu detalii specifice. Se face evident si mentiune cu privire la Padurea Aokigahara care nu numai ca este locatia ideala de sinucidere din Japonia, ci si la nivel mondial!

Aspectul economic joaca un rol extrem de important in complexa dinamica a procesului suicidal in Japonia de la debutul sau in ideatia individului, pana la trecerea la actiune. Aparent exista companii de asigurari de viata care permit incheierea unei polite de asigurare de viata cu clauza ca incasarea clauzei se poate face doar daca pe parcursul a 12 luni beneficiarul politei nu se sinucide. Eh! Ziceti voi ca nu-i tare asta! Adica stai si rabda tu un an, puneti planul cap la cap si dupa te sinucizi ca familia ta sa incaseze niste bani cu care sa plateasca datoriile la intretinere, educatia copiilor si ipoteca pe casa. Japonezul are un sentiment foarte puternic de datorie in raport cu datoriile sale.

E cam la mintea cocosului! Ceea ce il face si vulnerabil la acte de disperare in cazul in care constata ca nu are cum sa isi plateasca altcumva darile. De asemenea, pe langa aceste companii de asigurare, exista si ceea ce se numeste Consumer Finance Companies, care nu sunt altceva decat niste societati legale de camatarie care beneficiaza de reclame TV de-a valma, cat si de suport bancar. O statistica interesanta ne deschide ochii cum ca in 2005 5000 de japonezi s-au sinucis, iar toti acesti oameni aveau polite de asigurare de viata incheiate pe neve. Probabil era o clauza scrisa cu font de 5 la baza paginii 2246739 din contractul incheiat cu camatarii high-tech. Si ghiciti ce? Banii au fost incasati de catre camataaaari.

Cand vorbim de economia japoneza ne duce gandul fulger spre workholism, pentru care Japonia e patria-muma! Un biet corporatrist cum zice un om drag mie, se confeseaza camerei spunand ca desi declarativ si oficial programul de lucru se termina la 5:30 P.M. daca rupi usa, iti auzi vorbe despre cum nu intelegi cultura organizationala, si nu esti unul de-al lor. Asa ca tre’ sa stai. Pentru ca ai deadline-uri imposibile care te fac sa-ti doresti sa fi fost in fact dead. Pentru ca simti ca muncesti 24/7 ca soricelul in rotita, ca te simti mic, inutil si deprivat de somn frate! Suna cunoscut pentru unii dintre voi?! Si aici imi iau un moment de gratie in care sa ma felicit si sa multumesc sortii ca nu lucrez intr-o multinationala. Aleluiaaaa!

Gaura neagra a profesiilor de pe piata muncii nipone este taximetria. Si acolo oamenii muncesc schimburi de 30 de ore si li se poate citi pe fata lipsa sperantei, a unui scop in viata. Tacere si resemnare vorba celor de la I.P.R. Taximetria e optiunea valida pentru oamenii disponibilizati din companii mari care in plina recesiune nu au reusit sa isi gaseasca un alt loc de munca, din cauza varstei sau lipsei de calificare si ajung sa faca un ban cinstit conducand oameni dintr-o parte in alta a orasului.

Datele demografice nu prea arata bine nici ele. In sensul in care treaba asta cu suicidul ca inception adanc infipta in mintile japonezilor incepe din scoala. Sistemul educational japonez normeaza si prin urmare nu e dornic sa-i gratifice sau accepte pe cei speciali, diferiti. Asa avem bullying cacalau, care in 2011 a dus la siunciderea unei fetite de 8 ani! 8 ani!!! Ea a fost initiat hartuita la greu la scoala de catre colegii ei de clasa, alti copii tot de 8 ani, ajungand pana in punctul in care i-au scris pe lunch-box ザ, adica MORI! Si asa a si facut. S-a dus acasa si s-a spanzurat cu un prosop pe clanta usii de la camera ei. Scoala in prima instanta a zis ca e o exagerare, si ca fetita si-ar fi scris singura pe cutie, dar post-mortem s-au gandit sa ofere o scuza oficiala parintilor. De parca mai interesa pe cineva regretul lor!?

Tinerele fete care vin de la sat la oras in cautarea unei vieti mai bune, sau a succesului si sfarsesc in bordeluri frumos luminate si cu visele zdrobite. Lucru care le conduce pe cararea pavata cu bune intentii a taiatului de vene. Femeile care sunt victime ale violentei domestice in Japonia nu au nici ele o soarta prea buna. O data iesite din situatia de abuz sunt institutionalizate pentru o perioada si primesc ceva suport in criza, dupa care sunt trimise inapoi pachet la familia de origine. Care zice: Pai ce te-ai intors pe capul nostru? Nu vrem sa avem inca o gura de hranit la masa! Nu ne intereseaza ce probleme ai, dar te descurci! You are not welcomed! Si uite asa, aceste femei ajung sa isi taie venele pe lung si/sau pe lat considerand ca e mai bine sa mori, decat sa traiesti ca o povara pentru familie.

Ceea ce considera si batranii niponi. Din totalul oamenii care incearca sa se sinucida anual, o treime sunt batrani. Pentru ca se simt singuri, neputinciosi, fara prieteni, pe prisos. Unii dintre ei ajung la psihiatru acuzand o stare generala proasta ceea ce a dus la introducerea termenului de depresie mascata in psihiatria japoneza. Primind un astfel de diagnostic, acei batrani primesc retete cu somnifere, antidepresive si tot asa pe care le papa cu constiinciozitate. Altii ajung in saloanele cu jocuri de noroc insotiti de o sticla de Jack. Dar aflam tot din acest documentar ca din punct de vedere oficial, Japonia nu are o problema cu jocurile de noroc sau cu alcoolismul. Pentru ca e multa distractie si veselie acolo, asa ca nu-i nici o problema, da?

La partea de preventie a sinuciderii in Japonia mai avem un pic si ne luam cu mainile de cap. Deci in 10 ani, peste 300,000 de oameni au murit prin sinucidere. Si totusi masurile de preventie si combatere a fenomenului sunt timide. Dupa ce autoritatile s-au tot saturat de oameni care se arunca in fata metroului/trenului au bagat garduri cu usi care se deschid doar cand ajunge trenul in statie. Si au mai bagat ceva: lumini albastre in statiile de metrou/tren. Say whay? Pai da, simplu si cinstit. Si n-o sa va vina sa credeti, dar a functionat. Luminile albastre erau insotite si de un mesaj auditiv care zicea: Uita-te spre lumina albastra si totul va fi bine. Si a fost! Pentru ca s-a facut apel la psihologie de baza: totul va fi bine inseamna ca totul va fi bine! Mai ales daca cineva iti repeta obsesiv acest lucru. Iar albastrul prin definitie este o culoare care faciliteaza relaxarea si instaurarea calmului.

Sistemul de sanatate mentala din Japonia e cam depasit de situatie. Din 30,000 de suicidari anual, 10,000 sunt spitalizati si cam acolo raman. Pe tratament anti-psihotic, fara suport comunitar, fiind considerati verigile slabe ale societatii nipone. Din numarul total de oameni care se prezinta la spitalele de urgenta, 10 – 20% au incercat cu siguranta sa se sinucida. Ce face sistemul pentru ei? Le pune un plasture pe buba si ii trimite acasa. Sa mai incerce o data. Poate de data asta reusesc. Practica psihoterapeutica, consilierea psihologica, interventia psihologica in criza nu prea exista ca solutii in Japonia astfel incat oamenii care ajung in astfel de situatii fie se bucura de 3-4 minute din atentia unui psihiatru care are o norma de vreo 40 de pacienti pe zi de vazut, fie poate suna la help-line-ul anti-suicid unde poate vorbi cu cineva tot vreo 5 minute maxim ca sa nu tina linia ocupata.

Documentarul se sfarseste cu ceva speranta, ca sa nu ne apuce gandurile negre, nu de alta! 😉 Undeva pe Stancile din Tojinba (東尋坊) e un nene, fost politist, actualmente pensionat, care s-a gandit ca in loc sa se sinucida mai bine isi deschide o cafenea cu banii de pensie si incepe o actiune pe cont oarecum propriu. Actiune de patrula pe acele stanci care sunt de asemenea celebre intrucat pe o perioada de 30 de ani, mai bine de 646 de oameni si-au cautat si gasit sfarsitul acolo. El a reusit cu ajutorul a vreo 80 de voluntari ca in 7 ani jumate sa salveze 297 de oameni de la a se arunca in Marea Japoniei cu scop de moarte, dintre care 6 au recidivat si murit pana la urma.

Sa mai zic ca tot acest om a incercat sa depuna ceva documentatie catre autoritati pentru a-i determina sa securizeze zona datorita riscurilor implicate? A facut-o si pe asta! Fara folos, dat fiind ca guvernul japonez a considerat ca beneficiile turistice primeaza in fata sinuciderii si nu pot securiza o zona turistica. Nenea spune ceva foarte interesant si anume ca: Nodoby wants to die! All they need is somebody to talk to them!

Concluziile pe care le poti trage ca persoana dupa ce te uiti la un astfel de material sunt numeroase. Io o sa ma rezum la doua:
– Nu ne trezim intr-o zi, in deplinatatea facultatilor mentale, fara nici un trigger/stresor ca vrem sa ne sinucidem! Sinuciderea e o modalitate de coping extrem la o realitate insuportabil de stresanta pentru individ!
– Ceea ce ne omoara cu adevarat este nepasarea fata de propriile noastre trairi, experiente, dorinte, idealuri, cat si fata de cei din jurul nostru cu bagajul lor de trairi, experiente si nazuinte!