Tag Archives: educatie

Ploaie în luna lui Florar

Ploaie în luna lui Florar

Cerul e gri. 20% șanse de ploaie la început de lună mai. Hmmm… parcă trebuia să vină un val de căldură nemaiîntâlnită de prin Spania și să ne prăjim la 35 – 40jde grade în weekend-ul care se apropie. Să ne hotărâm o dată, oameni buni!

Se trezește Dimi, îl îmbrac frumușel, îi pun salopeta de ploaie, nu că ar ploua sau ceva, că doar așa îmi zice Romica Jurcă AI, îmi pun geaca de blugi și încălecăm pe-un cărucior înspre parc. Dau să ies din bloc, simt un vânt cam răcoros și îmi zic în gând: ‘Tre’ să ne întoarcem să luăm căciula omușorului și geaca de ploaie a mă-sii’.

Zis și făcut. Nici nu apucăm să facem trei pași pe alee că începe ploaia. 20% șanse, nu? E ok… Nouă ne place ploaia, iar el, el e de-a dreptul înnebunit după tăvăleala în nisipul ud de la groapa cu nisip și în lins apă de ploaie din te miri ce cotlon de parc.

Ajungem la locul de joacă după un sprint prin parc. Când mai aveam vreo 50m până la locul cu pricina văd că se mișcă leagănele. Îmi zic, tot în gând: ‘Dom’le, ce noroc pe capul nostru că avem și companioni de joacă pe vremea asta!’ Nu că ar fi fost cine știe ce urgie a apelor, dar experiența mi-a arătat că ne putem trezi singuri cuci la groapa cu nisip și dacă bate un pic vântul și sunt 3 nori pe cer.

Intrăm, parcăm căruciorul și ne uităm la cine mai era pe acolo. O fată și un băiat se dădeau în leagăne de copii mari. Fata pleacă repede, fiind încurajată de mama dumisale și rămâne băiatul. Îl pun pe Dimi la groapa cu nisip și îi dau regulamentarele lopată, greblă, gălețoaie și basculantă. Puștiul se uită prelung la noi.

Io (zâmbind): Bună!

El (clefăind o gumă): Bună!

Io: Singurel?

El: Mda…

Io vorbesc cu Dimi vrute și nevrute despre nisip, vremea de afară și ce urmează să facem în ziua respectivă.

El se uită curios la noi și continuă să se dea în leagăn.

Dimi se uită la el ca la un zeu care poate să facă atâtea lucruri pe care el nu le poate face încă.

El observă că e privit și se umflă în pene. Se duce spre învârtitoare fredonând ceva și începe să se învârtă cu forță.

Dimi se uită mai abitir, căci are o fascinație pentru învârtitoare.

El: Ce se uită la mine!

Eu: Da. E curios să vadă ce faci.

El se oprește din învârteală și se apropie de groapa cu nisip. Se uită de jur împrejur, ia o stropitoare și pleacă. Se întoarce peste câteva secunde cu ea plină și stropește nisipul deja ud.

Dimi îl studiază cu atenție.

Io: Merge cișmeaua?

El: Huh?

Io: Apa, ai luat-o de la cișmea sau e apă de ploaie?

El (pufnind în râs): De la cișmea. Cum să iau apă de ploaie? și pleacă să reumple stropitoarea.

Eu îi explic lui Dimi ce se petrece mai ceva ca un comentator sportiv înfocat.

El se întoarce și zice arătând spre Dimi cu o moacă pusă pe șotii: Îi e sete?

Io ridic privirea spre el și zic: Nu. E bine. Tu de obicei bei apă din stropitori?

El se regrupează și se duce să umple găleata cu nisip.

Io: Cum te cheamă?

El: Ianis. Pe el cum îl cheamă?

Io: Dimi

El: E băiat sau fată?

Io: Băiat. Tu ești fată sau băiat?

El (la ‘șto): Fată… Băiat bineînțeles.

Io: Mama ta unde e?

El: (pauză)

Io: Ceva frați surori?

El: Da

Io: Cam câți să fie așa?

El: Ghicește

Io: 3

El întoarce privirea brusc spre mine în semn de aprobare și zice: Ghicește cum le cheamă!

Io: Maria, Denisa și Laura

El: Cristina, Lavinia și Jacqueline

Dimi se duce spre un leagăn.

El se duce către același leagăn.

Io: Du-te și tu pe leagănul de copii mari ca să-l pun pe Dimi pe cel de copii mici.

El se conformează mândru că aparține speciei denumite generic ‘copii mari’.

Io: Câți ani ai?

El: 6

Io: Mergi la școală?

El: Nu

Io: De ce?

El: O să merg din toamnă. El câți ani are?

Io: Unu.

El: Unu?

Io: Unu

El: Arată ca o maimuță. Ia uite! Se și strâmbă la mine! De ce te strâmbi mă la mine?

Io: Și tu arăți ca o maimuță, numai că mai mare.

El zâmbește și zice: Ghicește câți ani au surorile mele!

Io: Habar n-am! Zi-mi tu!

El: 25, 17 și 4.

Io: Uau… Două dintre ele sunt deja domnișoare.

El: Pot s-o iau în brațe pe sora mea mai mică și s-o ridic, dar nu pot să o pun în leagăn.

Io: Ești puternic, dar nu trebuie să o ridici ca să nu te lovești din greșeală.

El: Tu câți ani ai?

Io: Ghicește!

El: 100!

Io: Pe-un picior…

El: 200?

Io: Păi da! Dacă am 100 pe un picior și am două picioare, înseamnă că am 200 de ani. Babă bătrână cu dinții de lână…

El zâmbește, continuă să se dea în leagăn și zice: Merge la grădi?

Io: Nu încă.

El: Când o să meargă?

Io: Din august. Tu ai fost la grădi?

El: Nu

Eu: De ce?

El îți schimbă postura, mimica și vocea și spune pe un ton serios: Știi, noi suntem țigani…

Io: Mi-am dat seama, dar ce are a face țigănia cu grădinița?

El: Păi nu suntem de pe aici.

Io: Dar de unde sunteți?

El: De la Ploiești și tre’ să fii de aici ca să te poți duce la grădi sau la școală. Adică să fii mutat aici, dar din toamnă o să merg și eu la școală!

Dimi îmi zice că vrea jos, îl prind de mâini, îl dau jos din leagăn și se reîntoarce la groapa cu nisip.

El: E atât de mult nisip în groapa aia ca în deșert.

Io: Ai fost în deșert vreodată?

El: Nu. Tu?

Io: Nu

El: E așa cald în deșert. De aia pinguinii nu pot trăi acolo.

Io: Dar pinguini să știi că am văzut!

El: Unde? În desene animate?

Io: Nu. Pe o insulă cu pinguini.

El: Unde?

Io: În Argentina, o țară care e departe de aici.

Ploaia se întețește și deodată se aude peste picurii de ploaie, peste trafic, peste foșnetul copacilor, peste gardul parcului, direct din stația lui 69: Ianiiiiiiiis!

El țâșnește din leagăn și fuge în direcția sunetului. La mama lui…

Dimi rămâne cu mama lui și se bucură de ploaia torențială dându-se pe tobogan pe burtă și lingând apă de ploaie de pe rampa circuitului.

Copiii au nevoie de cineva în preajmă ca să poată fi copii.

 

Joia vântului șuierător

Joia vântului șuierător

Așa îi va rămâne numele pentru că ăsta a fost zgomotului de fond astăzi. Șuierături vântoase. Ba pe hol. Ba printre copaci. Ba prin burlanul de la baie care făcea să vibreze gura de vizitare, spre teroarea Rinei care o păzea precum soldatul Svejk.

Știți care-i partea bună a ceea ce fac eu acum? Că nu știu în ce direcție mă voi duce cu firul gândurilor aștenut pe albul ecranului. Pentru că mă obosește atâta control și simt că noi, oamenii, am venit în ultima vreme cu chintale de control direct proporționale cu percepția pericolului (văzut în imprevizibilitatea sa înspăimântătoare) și efectele secundare nu întârzie să apară.

Nu vreau să mă robotizez, așa că glumesc. Fac haz de necaz. Mă joc cu vorbele. Fac mișto. Încerc să nu mă iau foarte tare în serios. Mai și înjur. Știți si voi cum e cu umanitatea asta. Trebuie exersată ca să nu uităm s-o mai scoatem de la naftalină.

Dacă ieri ziceam că nu mai pot după mai bine de 10 ore online, eul de astăzi poate.

Și poate, pentru că a decis să se îmbrace în galben ca să înceapă ziua bine.

Poate, pentru că a decis să închidă laptopul de muncă la ora la care trebuie, nu la alta.

Poate, pentru că a decis să scormonească salteluța de gimnastică și să facă niște Pilates pentru mind, body & spate oferit cu atâta generozitate de Simona. Simo, spatele meu îți mulțumește! 🙂

Poate, pentru că a decis ca după Pilates să deschidă fereastra larg și să își ia cartea aia începută de la Crăciun ca să mai vadă care-i treaba cu ‘Cele 12 reguli de viață’ ale lui Jordan Peterson. Nu-i ironic că am început prin a zice că ne afundăm în control și acum vorbesc de reguli de viață? Nu degeaba zice Jordan ca haosul este asociat cu femininul. Pentru că, aflați că, în capul meu, totul se leagă de tot.

Poate, pentru că astăzi, în timpul Circle Time-ului cu Year 1 Blue toată lumea a strigat în cor ‘we love school, we miss school’ și am făcut inimioare cu mâinile pe care ni le-am trimis unii altora așa prin fibră optică.

Poate, pentru că vede sensul în toată căpița asta de evenimente care se precipită de la o zi la alta.

Și uite că asta zicea și Jordan, că viața nu-i despre fericire, ci despre sens. Că cică fericirea-i o treabă secundară care mai apare când și când, dar că sensul este călăuza, mai ales în criză. Cred că lui Jordan îi placea mult și de Viktor Frankl că el era cu sensu’ vieții.

Un pasaj care mi-a plăcut în mod special din carte este:

‘Avem nevoie de reguli, standarde, valori – și luați separat, dar și luați împreună. Suntem niște animale de povară, obișnuite să tragă la jug. Avem nevoie de o încărcătură care să ne justifice existența mizerabilă. Avem nevoie de rutină și de tradiție. Aceasta înseamnă ordine. Ordinea poate deveni excesivă, ceea ce nu este bine, dar haosul este o mlaștină în care ne înecăm – și nici asta nu e bine. Trebuie să ne menținem pe calea dreaptă și îngustă… Cărăruia este fâșia care desparte ordinea de haos. Acolo suntem suficient de stabili, dar și suficient de curioși, de metamorfozabili, de vindecabili, de cooperanți. Urmând această cărăruie, ne găsim sensul care ne poate justifica viața cu inevitabila ei suferință.’

Cred că perioada asta, pentru noi ca profesori, este fix provocarea de a urma cărăruia de care vorbea Jordan Peterson care să ne facă suficient de stabili, dar si suficient de curioși, de metamorfozabili, de vindecabili și de cooperanți încât să pășim în pași de pionieri (căci asta suntem) pe niște teritorii total necunoscute pe care le luminăm prin sensul nostru comun: să susținem educația prin orice mijloace, în orice condiții, independent de orice pandemie ne-ar bate la ușă.

P.S.: Întrerupem programul obișnuit de auto-izolare cu o întrebare de ultimă oră: Pe la voi a venit cineva acasă să vă testeze? Nu de alta da’ io îi aștept în pridvorul apartamentului și mă gândeam dacă să las ușa descuiată sau nu…

Uncertainty Is the New Black

Uncertainty Is the New Black

Un lucru pe care l-am realizat după o săptămână de online este că mă pot obișnui cu orice, atâta timp cât îi văd utilitatea. Iar pentru mine, tot ceea ce fac are scopul de a ține oamenii conectați și mai mult sau mai puțin în toate mințile.

Am vorbit doar cu voi adulții zilele astea, pentru că știu ca noi, adulții suntem cei care trebuie să ținem reduta și să le dăm un exemplu demn de urmat copiilor din jurul nostru legat de reziliență. Și am iubit timpul petrecut pe Zoom, WhatsApp, telefon și mail pentru că mi-a reamintit că suportul psihologic, consilierea și psihoterapia se pot face într-o varietate de contexte.

Și mai mult decât atât, am realizat că această perioadă nu face altceva decât să ne permită să ne apropiem mai tare, să ne cunoaștem mai bine și să fim unii în preajma altora în momente de vulnerabilitate care mai de care.

Să fim în sedințe când vecinul de la 3 se hotărăște să își facă pereții șvaițer cu bormașina.

Să vorbim la telefon când cu o mână lucrăm, cu o mână dăm de mâncare copiilor și cu încă o mână le printăm materialele pentru continuarea educației acasă.

Să trimitem un email când suntem cu nervii în piuneze de atâta stat acasă, când prin natura noastră suntem niște umblători.

Așa că mă bucur că am fost în vizită acasă cam pe la toată echipa cu care lucrez. Ce casuțe frumoase aveți, care reflectă cum sunteți voi… când nu sunteți la serviciu. Când sunteți pur și simplu la voi acasă.

Numai că zilele astea nimic nu mai e pur și simplu. S-au încâlcit toate precum lanțul ăla pe care oricât de mult ai încerca să-l deznozi tot degeaba.

Uncertainty is the new black.

Și pentru niște oameni care s-au culcușit în certitudini, și păci, și confort mondial, acest val ne-a luat pe sus și ne duce departe-departe. De fapt cred că ne deschide ochii cu privire la esența lucrurilor, mai presus de propria ogradă.

Cum reacționăm la incertitudine este într-adevăr o poezie. Mai cu rimă. Mai fără. Mai cu vers lung și alb.

Cum reacționăm la frică e și mai și. Acum câteva luni le povesteam elevilor de a 11-a despre fight, flight, freeze și fawn. Acum le trăim.

Voi în ce categorie vă încadrați? Luptați? Fugiți? Înghețați? Sau deveniți brusc prietenoși și complianți?

Puteți să aveți un moment de sinceritate și claritate cu voi în care să vă răspundeți la această întrebare. Nu de alta, dar în funcție de răspuns veți avea mai multă claritate cu privire la ‘De ce?’-ul din spatele propriilor acțiuni.

La mine e o combinație în care predomină lupta. Că mie îmi place să mă opun. În general. Așa că față în față cu adversitatea, opoziția pică numai bine. Și mai e și nițică fugă. Fugă de mesajele înțesate de negativitate și de spiralele sociale care se comportă ca niște găuri negre care îți absorb orice urmă de energie.

Cu încremenirea mai ușor, dar în ceea ce privește fawn-ul, aș zice că am și ceva din el, pentru că sunt convinsă că prin dialog și comunitate putem trece orice primejdie oricât de mare.

I showed you mine, you show me yours… în dulcele stil al reciprocității.

Până una alta, be safe and sane.

Despre puteri

Despre puteri

Imi vine sa scriu lung si mult si bine despre zilele astea, cat si despre cele ce vor veni. Nu am multe certitudini, dar alea cate sunt, sunt bine infipte in capul meu.

O sa ne fie greu, noua, oamenilor care suntem obisnuiti si tanjim dupa momente de tavaleala pe covor in joc de rol sau manjeala de vopsea pana la coate in rasete de copii. O sa ne fie greu sa fim pusi fata in fata cu tehnologia mai ceva decat cu reactiunea si sa ne ducem cu ochii mintii la lucruri faine pe care copiii le pot face acasa sau la lucruri faine pe care noi le putem face acasa pentru a ii ajuta pe copii sa invete, pentru a sta conectati.

O sa le fie greu parintilor de copii care contau pe orele petrecute de copii in gradinita ca sa respire, sa isi adune gandurile, sa aiba grija de ceilalti copii din dotare, sa munceasca, sa se regaseasca sau sa se ocupe de treburile casei. Acum vor fi toate claie peste gramada, intr-un ghem incalcit bine din care vor trebui sa extraga sensul, ordinea si… linistea. O sa fie cu vopsea pe covor (mai multa ca de obicei), strigate de atentie (mai multe ca de obicei) si cafea (mai multa ca de obicei).

O sa le fie greu copiilor care nu-si vor mai vedea prietenii de pampers, nu vor mai alerga in goana nebuna pe roti alaturi de gasca lor, nu vor putea sa ne arate noua (niste straini atat de cunoscuti si indragiti) cate lucruri nemaipomenite pot face singuri-singurei. Si vor intoarce casa cu fundu’-n sus ca sa se potriveasca modului in care simt ca viata le-a fost intoarsa cu susu’-n jos de ceva pe care nu il inteleg pe deplin, dar se prind ca ii sperie pe adulti care se tot agita in jurul lor pentru a-i feri de rele.

Greul nu e ceva strain de experienta oricaruia dintre cei mentionati mai sus. Fara accente cliseice de genul ‘cu totii suntem obisnuiti cu greutatile vietii’, ceea ce suntem este… rezilienti. Facem fata adversitatii si cand nu mai putem facem si spate. Fiecare in felul lui functional pentru ca stim ca fara depasirea greului, usorul isi pierde din satisfactie. Vrem provocari si ni le punem in fiecare zi cand ne ducem la munca, cand ne propunem sa fim oameni mai buni, parinti mai buni… sau pur si simplu mai buni.

Impreuna greul parca nu mai pare atat de greu, pentru ca ‘la tăți ni-i greu’ se transforma in ‘hai mai ca se poate’. Chiar daca simtim ca nu ne pricepem din prima la online-ul asta care ne da batai de cap. Chiar daca simtim ca nu mai avem obiectul muncii sau poate din contra am vrea sa mai pasam obiectul muncii si in curtea primitoare a oamenilor care ne ajuta de obicei. Chiar daca simtim ca se termina pamantul si n-avem chef, timp, bani, stare. Chiar daca avem zile proaste in care gandul ca ‘asta nu se poate’ planeaza ca o musca ametita peste tot si toate.

Dupa ce o sa trecem cu totii prin toate astea si ne vom intalni sa ne amintim de cum am fost acolo unii pentru ceilalti, tare bine si usor o sa ne mai fie. Si mandri si bucurosi vom fi ca am putut ceva ce nu credeam ca o sa putem pentru ca nici nu stiam ca va trebui sa putem. Si totusi am putut. Incredibil, nu? Trebuie doar sa ne punem in gand ca putem si cand simtim ca nu mai putem… sa luam o pauza de la atata putut. Ca in dimineata urmatoare, in timp ce sorbim prima gura de cafea si soarele se ridica… sa ne dam seama ca putem din nou.

Ziua profesorului

Ziua profesorului

Dupa o zi de vineri cu sarbatoare in ograda mea educationala am ramas asa cu o oarecare latenta dulce-tomnatica. Un sentiment profund si difuz ca ceea ce fac e bine si ca mie imi e bine atunci cand sunt in preajma copiilor.

Eu ii invat pe ei, iar ei ma invata pe mine.

Eu ii contin pe ei, iar ei ma contin pe mine.

Eu ii ascult pe ei, iar ei ma asculta pe mine.

Invatarea asta a fost intotdeauna pentru mine un drum cu dublu sens si cu reciprocitate.

Citind despre originile zilei profesorului am descoperit ca prin 1993, adica acum vreo 25 de ani, un domn pe care il cheama Harmut von Hentig, a creat Juramantul Socratic.

Cum e sa ai o profesie care are asociat un juramant? Recunosc ca ma simt onorata intr-o anumita masura, pentru ca nu de putine ori ma trezesc gandindu-ma la responsabilitatea si implicatiile profesoratului, fie el garnitura de la psihoterapia care mi-e fel principal in viata.

Va redau mai jos juramantul tradus spre reflectie:

‘Ca profesor si educator imi asum ca:

– voi respecta si apara unicitatea fiecarui copil in fata oricui;

– voi insoti copilul cu scopul mentinerii integritatii sale fizice si mentale;

– voi tine cont de emotiile sale, il/o voi asculta si il/o voi lua in serios;

– voi cauta sa gasesc consensul in tot ceea ce voi face in relatie cu copilul, exact asa cum as face cu un adult;

– voi interpreta regulile de dezvoltare intr-o maniera pozitiva si ca il voi ajuta pe copil sa accepte aceste reguli;

– voi provoca si promova potentialul copilului;

– voi proteja copilul atunci cand e vulnerabil, il voi sustine, cand va avea nevoie sa depaseasca sentimente de frica si vinovatie, falsitate, indoieli, neincredere si adictii;

– nu voi zdrobi rugamintea, chiar si atunci cand aparent nu are nici un sens, ci il voi incuraja sa isi supuna dorintele imperiului vointei si ratiunii; il voi invata modalitatea matura de folosire a mintii si arta negocierii intelegerii;

– voi pregati copilul pentru asumarea responsabilitatii inauntrul, cat si inafara comunitatii;

– voi pregati copilul sa invete despre lume in felul propriu;

– voi arata copilului cum se simte o viata buna;

– voi oferi copilului viziunea unei lumi mai bune si increderea ca acest lucru este posibil;

– voi invata copilul despre importanta adevarului.

Asa ca promit sa:

– dau exemplu, cat de bine pot, despre cum se gestioneaza dificultatile, provocarile si oportunitatile in lumea asta, cum se folosesc abilitatile specifice, dar limitate, si cum se gestioneaza vinovatia inerenta;

– asigur, in functie de propriile mele putinte, ca urmatoarea generatie va descoperi o lume pe care o va considera demna de explorat si de trait, in care poverile mostenite si dificultatile nu vor zdrobi idei, sperante si forte;

– justific public propriile credinte si fapte, sa ma expun la criticism, in special din partea membrilor implicati in educatie si expertilor, si sa imi suspend judecatile printr-o revizuire continua si constiincioasa;

– rezist tuturor oamenilor si circumstantelor, interese ale unor terti, daca consider ca pot umbri intentiile exprimate aici.’

Te cam pune pe ganduri un juramant de genul asta, nu? L-as depune oricand!