M-am trezit la 3:30. Asa. Pur si simplu. Am adormit in miezul unei conversatii psihanalitice intre Sigmund Freud si Clive Staples Lewis si dusa am fost pe taramul viselor. Nu-mi aduc aminte nimic notabil, inafara de faptul ca pe la 3 jumate am inceput sa ma foiesc si sa ma gandesc la casuta lui mami si a lui Dimi si n-a mai fost chip sa mai reinchid vreun ochi.
M-am dus la baie, am baut niste apa, am aprins veioza si m-am apucat sa imi mobilez si sa imi utilez casuta mea din vis intr-un Excel, ca doar sunt om responsabil cu viitoare rate la banca, bugete, planificari, programe, intalniri si minute.
Pe la 5 am terminat Sims-ul meu care pare atat de real ca I can just feel it. Am pus de o cafea, m-am infofolit in teddy bear coat-ul meu roz, mi-am pus crocsii albi de Lidl in picioare si am iesit la o tigara pe balcon. Brigitte Bardot de Drumul Taberei. Parul ravasit, smokie eyes, haina infoiata, muzica in surdina, fum de tigara si… cer instelat. Ce cer instelat! Nu imi vine sa cred cat de senin este incat se pot vedea atatea stele sclipind pe cerul acestei dimineti care pare foarte noapte inca.
Aseara, inainte sa pun filmul, mi-am pus boem un Hugo cu soc si rodie intr-un pahar de sampanie din lada mea de zestre. Paharul, nu Hugo-ul. Nu ma prea prinde bautul solo, asa ca dupa vreo doua guri l-am abandonat in favoarea unei incursiuni in lumea ultimelor zile ale lui Freud in plin razboi. Frumos film. Dar cumva nu prea aveam stare de dansul. De fapt nu aveam stare punct. Ma fataiam in capul meu destul de mult.
Acum ma uit la florile de pe masa si incerc sa beau o gura din cafeaua proaspat data in foc. E inca prea fierbinte. Vineri seara am fost la teatru. TNB. Sala Mica. (D)efectul Placebo. Locuri bune. Eram fix in centrul salii. In foaier, expozitie feminista.
Imi fuge gandul la florile din glastra. Crizanteme, nu dalii. Cica pe vremea aztecilor, razboinicii plecau cu ele in piept la razboi pentru ca erau considerate florile vietii. Crizantemele si daliile sunt intr-adevar inrudite. Fac parte din familia de flori Asteraceae. Dar e just ca dalia e dalie, iar crizantema crizantema.
Eu sunt o dalie. Roz. In floarea vietii. Rotunda. Cu petalele usor arcuite. Cu tulpina inalta si zdravana. Cu frunze ici si colo. Si stau dreapta si ma intorc dupa soare. Si dupa luna. Si dupa stelutele stralucitoare. Acum probabil ar trebui sa si explic deraierea de la film la flori (ca la fete si baieti ajungem mintenas).
Dalia are o simbolistica aparte pentru mine. Povestea zice asa: ca mama atunci cand era tanara si-a dorit sa aiba doi copii, baiat si fata. Fata si-a dorit sa fie inalta si semeata ca o dalie. Si am aparut eu. Inalta is. Semeata am devenit leeeeent, because I’m a late bloomer (see what I did there?).
Si era cat pe aci sa ma cheme si Gherghina, dupa bunica-mea, Sofia Gherghina Ionescu (n. Ogrezeanu). Dar dupa cum a stat mama si a cugetat la viitoarele scatoalce pe care si le va lua Gherghina ei in curtea scolii cu un astfel de nume, s-a reorientat spre Georgiana. Sau cum spune simplu frati-meu: Gheorghe. I am Gheorghe.
O doamna lunga, cam ca o dalie asa, de care ma leaga multe amintiri, mi-a trimis zilele trecute un material video de pe un site de educatie, al carui subiect era chiar ea, bunica mea. O alta colega mi-a zis ca ADN-ul skips a generation, si ca toate genele alea bune le luam de la bunici.
No, bine, mi-am zis. Bunicele mi le-am cunoscut. Bunicii doar din povesti. Sofia Gherghina si Ionel Ionescu. Frusina si Dumitru Chiteala. Doua cupluri cum nu se poate mai diferite, dar cu atat de multe povesti in AND-ul lor. Povesti de lupta, supravietuire si izbanda. M-am emotionat un pic scriind cuvintele astea.
Dimi isi are numele de la bunicul meu. De la tatal mamei mele. Iar Constantinul i se trage de la tata si de la bunicul matern al tatalui sau. Are doua nume de bunici. Bunici pentru noi. Strabunici pentru el. Constantin Ionescu si Constantin Mocanu. Care au avut si ei povesti de lupta, supravietuire si izbanda. Toti morti. Dar el, iubirea mea, atat de viu. Ce contraste are viata asta! Mi-am zis ca daca imi va fi dat sa mai am copii, si o sa fie fata, o va chema Dalia. Si daca nu, Dalia va continua sa fie un alter ego al meu. The bohemian and baroque side of Gheorghe.
Bunica-mea este o fiinta care imi populeaza gandurile de multa vreme. Am iubit-o. Am urat-o. Am admirat-o. Am hulit-o. Am judecat-o. Am negat-o. Am renegat-o. Am inteles-o. Am descoperit-o. Am rememorat-o. Si am de gand sa fac pace cu ea. Acum. Astazi. In ziua alegerilor prezidentiale. La 5:42 dimineata. Cu lacrimi care siroiesc si mi se innoada in barba. Si Aurora a celor de la Coma pe fundal. Cu gust de cafea amara in gura si privirea un pic tulbure. Cu sunet de tramvai matinal tot pe fundal.
Imi vine in minte o poza pe care mi-a aratat-o mama cu ea. Una fara staif si fara fast. O poza cu ea, cu bunica-miu, cu tanti Mimi si tanti Nina la casa din Aparatorii Patriei in care au stat impreuna. Cica nu era o casa foarte mare, dar cumva era aproape de Spitalul de Neurochirurgie, asa ca asta a contat. Era usor trasa la fata si avea alura unei femei obosite si cum nu se poate mai obisnuite. Dar nu a fost o femeie obisnuita. Anything but.
Asa cum nici mamaia mea nu a fost o femeie obisnuita. Doua bunica neobisnuite care au facut doi copii neobisnuiti care au avut si ei la randul lor niste copii la fel de neobisnuiti. O sa va povestesc si despre mamaia mea, dar imi trebuie zile intregi sa o descriu, cat sa va insir si motivele pentru care o iubesc si mi-am tatuat-o pe mana dreapta sub forma unui balon cu aer cald care se duce spre cerul innorat si inalt.
Mai am o poza cu muieretul din familia mea la care ma uit chiar acum, in timp ce tastez calare pe unul dintre scaunele mele inalte de bar. Piano Bar dupa mood-ul asta plangacios si pre-matinal. Mai sorb o gura de cafea din cana mea fara toarta, dar cu ‘speranta’ gravata pe ea. Poza cu pricina este de la botezul meu si le are asa: pe mama Gigi (Sofia), pe mamaie, pe mama, pe tanti Mimi (nasa mea), pe Ioana (cealalta nasa a mea si matusi-mea, sora lui tata, fiica Sofiei) si pe mama.
Stai ca am luat-o de pe raft sa verific acuratetea aducerii aminte. Mama nu-i in poza, ca era toata treaba aia cu lauza care nu are voie sa calce in biserica la botezul copilului, ca e spurcata. So, avem asa, de la stanga spre dreapta: mamaie cu frati-meu in brate, tanti Duti (cred, sora lui tanti Mimi), tanti Nina, tanti Mimi cu lumanarea de botez in mana, Ioana cu mine in brate, mama Gigi, Edi (sotul lui Mimi, care culmea nu este nenea Edi in folclorul familial, ci doar Edi) si undeva in spate, in randul trei nenea Ovid si tanti Sofica. Dumitru si Ionel erau deja morti. Tata nu stiu unde era. Poate facea el poza. Deschid rama si ma uit pe spate sa vad daca e scris ceva. Nimic. Tata avea bunul obicei de a scrie pe poze, pe verso, data si evenimentul care era surprins de poza.
Amintirile pe care le am cu mama Gigi sunt diverse si imi trezesc emotii la fel de variate care se amesteca intr-o minge nucleara care de cele mai multe ori sfarsesc prin a-mi exploda in fata si prin a ma umple de respect. Am un conflict intern atat de mare cu privire la consecintele alegerilor pe care le-a facut in viata. A scris o carte. Si ea. De fapt nu ea. Rodica Simionescu. Despre ea. Despre viata ei. Se numeste ‘Neodihna binelui’. Bun titlu. Mi se face pielea de gaina pe picioare. De ce oare? De ce doar pe picioare?
Anyway. Am lucrat atat de mult psihoterapeutic cu mine sa pot ajunge sa vorbesc despre bunica-mea cu compasiune, nostalgie si moderatie. Doamne, inca imi este foarte greu! Ma apuca plansul din nou. Baga-mi-as picioarele! Simt cum mi se aduna indignarea si nedreptatea in capul pieptului. Mi-e asa ciuda ca a ales sa-l sacrifice pe tata prin alegerile pe care le-a facut. Mi-e efectiv ciuda! Si il plang pe tata. Ii plang de mila tatalui meu. Care e mort de mai bine de 18 ani.
Nici muzica asta nu ma prea ajuta sa ma opresc. Vasco fuckin’ Rossi. M-a apucat si cacarea. Sunt anal rejectiva, ca sa ma intorc nitel la Freud. Cand ma pasc emotii puternice, foarte puternice, ma ia durerea de burta si daca nu ajung urgent la o baie, am senzatia ca o sa ma cac pe mine instant.
Nu am citit cap-coada cartea scrisa despre ea, pentru ca nu am vrut. Pentru ca nu am vrut-o. Pentru ca am simtit ca absenta ei l-a facut muci pe tata. L-a lasat in pom si pomu’-n aer. Povestile despre cum tata era ingrijit de asistentele din spital in timp ce ei, amandoi, erau in operatii zi lumina, nu ma incanta. Ma intristeaza teribil.
Poate si de asta eu, cand am intrat la masterul de antiterorism si deja visam la operatiuni speciale and shit as a career, am pus un stop brusc verbalizand pe atunci ca imi doresc o familie si copii de care sa pot avea grija, iar o cariera in antiterorism nu prea te lasa sa ai o familie. Si am facut o alegere grea. Avand in spate aceasta mostenire. Si in continuare fac alegeri grele pentru a avea grija cat mai bine de pruncul meu iubit. Alegeri care il au pe el in centru, nu pe mine. Pe el.
Si sunt extrem de recunoscatoare ca mi-am croit un drum profesional care sa imi permita sa am o cariera care ma cuprinde cu totul cat sunt la munca si sa ma ingrijesc de familia mea cu tandrete si constanta cat sunt acasa. Sa am echilibru. Sa am liniste. Sa pot fi mama lui asa cum merita. Toti copiii ar trebuie sa aibe parte de mamele lor. Cu totii merita asta.
Majoritatea povestilor pe care le-am auzit cand eram copil se invarteau in jurul carierei ei si a timpului pe care nu il petrecea cu familia. Sunt sigura ca au existat si momente in care incerca sa compenseze, sa fie o mama buna pentru copiii ei. In materialul video zice ca le facea pe toate. Ziua opera, dupa care era sotie si mama. Dar evident ca din moment ce a fost un medic exceptional, prima femeie neurochirurg din lume, something had to give. And that something was everything else in her life. Her life. S-a contopit cu profesia ei si s-a lasat consumata de ea.
A fost o Tauroaica bataioasa, fara doar si poate, dar cu o busola famiala tare stricata. Mi-o amintesc la mesele in familie din perioada sarbatorilor. Cu companioana de viata si colega de apartament alaturi: doamna Marina. Si, ca in bancuri, halfway through starters, incepea sa escaladeze tensiunea. Din vorba in vorba in vorba se ajungea la laitmotivul vietii lui taica-miu proclamat de o mama absenta: anturajul l-a stricat pe Lucusor.
Si de acolo, Jihad! De Craciun! De Pasti! Am fost o familie multiculturala, va zic eu! Sarbatoream crestin si ne luptam islamic. Da, am facut o gluma, ca momentele alea au fost destul de groase. Destul de intense si au lasat urme adanci in toti participantii la traficul de emotii si trairi familiale. Mama incerca sa mai aduca cate ceva de mancare si sa aplaneze conflictul care crestea intr-un minut cat altele in 10 zile, mamaie se tot uita cand la unul cand la altul ca la un meci de tenis nereusit, noi copiii mancam pe mut, doamna Marina ii tinea isonul prietenei sale, iar tata… tata racnea ca un animal chinuit.
Caci chiar asa se simtea: ca un animal haituit de aceste cuvinte care ieseau chiar din gura ma-sii, care nu il stia deloc. Bunica-mea habar nu a avut cine a fost tata. Nu cred ca a existat cineva pe lumea asta care sa il cunoasca pe de-a-ntregul pe tata, dar macar au incercat. Macar am incercat! Noi, cei care i-am fost in preajma.
Cred ca atata vreme cat o leg pe mama Gigi de tata nu am nicio sansa sa o vad cu blandete. Hai sa o dezlipesc un pic ca sa incerc un demers de vizionare obiectiva a acestei femei neobisnuite si extraordinare! Port la gat crucea pe care am primit-o la botez de la tanti Mimi. De cand m-am mutat am simtit nevoia sa o am la gat, asa ca i-am cerut-o mamei. Simt ca ma conecteaza cu ai mei si ma protejeaza.
S-a nascut in Falticeni. A avut o sora, Viorica, care i-a fost mai mama tatalui meu decat a putut ea fi.
Gata, nu mai fac. Hai inapoi la ea! Nu o mai lega de tata ca sa te poti uita la ea pe bune.
Tatal ei bancher, mama ei bolnavicioasa. Tatal ei la a doua casatorie si mutat de la Bucuresti dupa moartea primei lui fiice. Canta la pian. Avea probabil ceea ce se numeste educatie de pension. Cert este ca la 19 ani, inca din primul an de medicina, opera. In razboi. Si cum nimic nu te pregateste pentru viata decat o nenorocire colectiva, toate ideile revolutionare care au plasat-o pe harta neurochirurghiei mondiale, i-au venit in criza, in razboi, in absenta de resurse si echipamente.
Tin minte istorisirile despre cum a facut o trepanatie cu un burghiu ca sa ii scada presiunea intracraniana unui pusti care in caz contrar ar fi murit. Femeia a fost fascinant de tenace. Si s-a casatorit cu un alt neurochirurg, care era cel putin la fel de mad scientist ca si ea, dar era si un mare iubitor de arta si colectiona tablouri si antichitati, pesemne mostenind gustul pentru estetic de la tatal sau care era negustor.
Mama povesteste intotdeauna cu haz despre cum bunica-mea merge in Bellu sa invete in sesiune si despre cum colegii de grupa i-au facut o farsa si i-au pus o puta reala, luata de la morga, in buzunarul de la halat, iar ea cand a bagat mana in buzunar si a scos membrul, a intrebat nonsalant fluturandu-l prin aer a cui este.
Se imbraca invariabil in deux pieces cu fusta, avea parul scurt si ondulat. Purta o ochelari cu rame supradimensionate si avea o geanta cu toarta pe care o purta pe bratul flexat. A condus un Trabant, ceea ce era revolutionar pentru acele timpuri.
Pot admite ca parte din toate smucelile mele vizionare mi se trag si din snopul ala dezoxiribonucleic (da, da, stiu si cuvinte dintr-astea). Ca printr-o ceata a sufletului imi aduc aminte ca am fost impreuna cu ea la niste happening-uri prin care ea era sarbatorita pentru contributiile aduse in lumea medicala. Imi aduc aminte ca eram prin generala si ca ma prezenta drept nepoata ei.
Acuma, evident ca iar mi-a plecat distributia. Ca mi-am adus aminte de cum si-a remodelat ea realitatea si a povestit-o public, cat sa se potriveasca cu furtuna din sufletul ei. Ca e mai lesne sa iti ‘dezmostenesti’ fiul, nemaimentionandu-l in discursurile sale, decat sa te uiti un pic la tine si sa iti recunosti pacatele materne. E mai usor sa te superi ca vacarul pe sat cand fi-tu zice ca se caca in tot ceea ce vrei sa ii dai, decat sa te gandesti:
‘Bai, da’ de ce oare s-o fi suparat omul asta? De ce ma tot respinge? Oare pentru ca si eu l-am respins toata viata?’
La un moment dat, bunica mea, a ales sa nu mai vorbeasca public despre tata, ba mai mult s-a erijat in declaratii care afirmau ca ea are un singur copil, respectiv o fiica si implicit si un singur nepot. Moment in care mi s-a rupt filmul. Grav. Si filmul ala rupt s-a si ars, la incinerarea lui tata, cand, incercand sa ma consoleze, mi-a soptit feminist:
‘Nu mai plange, ca barbatii din familia noastra au fost intotdeauna slabi…’
Ok, a fost un om. Pe cat de exceptional profesional, pe atat de repetent in a naviga viata de familie. Facea un tort de portocale foarte bun. Avea degete lungi care ascundeau celebra batatura a neurochirurgilor care se face de la folosirea unui anumit tip de pensa. Asa au si crezut-o doctorii barbati ca e neurochirurg, cerandu-i sa scoata batatura la control.
Lumea a aflat ca ea era in fapt prima si singura femeie neurochirurg din lume, cand undeva inainte de ’90, un seic a cautat o femeie neurochirurg care sa ii opereze una dintre sotii si a gasit-o doar pe ea. A lucrat 47 de ani. L-a operat inclusiv pe fi-su pe coloana, intr-o interventie de urgenta. Da, femeia a avut mult sange in instalatie, precizie si creativitate.
Incepe sa se crape de ziua. Stelutele au disparut de pe cer, iar eu m-am linistit… un pic. Ascult Tapinarii si zic asa:
‘Iti multumesc pentru tot ceea ce mi-ai dat bun si ma lepad de toate resentimentele legate de relatia dintre tine si tata. Vreau sa ma apuc sa invat sa cant la pian, si poate, cand o sa cant prima mea partitura bine, ma voi gandi la tine. Vegheza-ti nepotii si stranepotii cu aceeasi precizie cu care ai operat aproape juma’ de secol! Cat despre noi doua: eu sunt chiar daca m-ai negat, iar tu esti chiar daca te-am negat. Acum suntem chit…’
