Tag Archives: vindecare

Jul19

Pământ și cer

Posted on by
Pământ și cer

E o sâmbătă molcomă de iulie. Nici prea cald, nici prea răcoare. Eu acasă. În căsuța cu steluțe. Căsuța lui mami și a lui Dimi.

Dimi e cu tatăl lui. Probabil făcând chestii de băieți. Unul dintre lucrurile pe care nu îl pot învăța pe flăcăul ăsta al meu este cum să fie băiat… Cum să devină bărbat. Adică pot, cu anumite limitări.

Dar nimic nu se compară cu trântele pe care le are cu taică-su.

Cu exersatul curajului atunci când frica te furnică prin burtă.

Sau cu surubăritul diverselor chestii care au… suruburi.

Cu mine, Dimi învață altele.

Cântăm împreună la instrumente muzicale pe care nici unul dintre noi nu știe să le folosească cu virtuozitate.

Ne maimuțărim și ne jucăm ‘de-a’ orice.

Dansăm fiecare în legea lui.

Ne învârtim.

Vorbim verzi și uscate.

Facem puzzle-uri…

Și uite că ajung, pâș-pâș și la subiectul prezentei scrieri.

De dimineață, pe la amiază, cum îi șade bine oricărei dimineți de sâmbătă, m-am apucat să îi fac ordine în jucării pruncului. Și am dat, din nou, peste acest puzzle, pe care pur și simplu îl iubesc. Aș zice că e mai cu seamă jucăria mea decât a lui. Se numește ‘Land & Sky Puzzle’ și este făcut de cei de la Lovevery, o echipă tare faină de olandezi (și probabil nu numai) care gândesc jucării cu sens pentru copii mici. Să le scriu că mă joc si eu cu jucăriile lui fi-meu? Cred ca deja au testat câteva dintre jucării și pe adulți.

Mă nimeresc uitându-mă prelung la formele, culorile, marginile și contrastele lui. Mă fascinează. Și gândul mi se duce la relații semnificative pe care le avem în viața asta finită, care ne fac să ne uităm plini de curaj spre infinit.

Suntem cu toții niste pătrate, cercuri și triunghiuri care îmbină cel puțin două tendințe opuse care cumva, cu trecerea timpului și-au exersat dreptul de a coexista într-o oarecare armonie înlăuntrul nostru.

Sau poate nu suntem chiar așa trași la linie. Încadrați perfect în noi înșine. Poate suntem făcuți din părți și goluri, sau din părți care se îmbină bine, sau din părți care încearcă să fie în regulă, însoțite de ceva gol care le pune uneori în tensiune.

Și cum ședem noi așa, în noi înșine, încercând să dăm un sens propriei existențe, precum niște sihaștrii, închiși fiecare în chilia lui, apare cineva, care ne atrage, cromatic. Valoric. Cu ceva. Iar acel ceva pe care îl vedem în persoana din fața noastră îl avem în noi. Fie el bun sau rău. Conform normelor, sau total rebel. Cu sens, sau aparent lipsit de orice noimă.

Și atunci începe tumultul nostru relațional. Vrem să îi facem loc celuilalt în noi. Dar ceea ce am încercat până să ne apară această realitate a fost să ne populăm interiorul cu tot soiul de acareturi care să ne definească.

Suntem proprii noștri designeri de interior de ființă. Și rareori alegem minimalismul. Aș tinde să zic că suntem maximaliști prin definiție. Noi oamenii. Interioarele golașe în care se aud puternic ecourile propriilor gânduri nu ne priesc. Ne tulbură. Așa că mai punem o plantă, o pisică, un covor texturat, o cutie, și tot așa.

Numai ca atunci când ne pomenim cu musafiri care se transformă încetul cu încetul în parteneri de interior, trebuie să le facem loc. Să le facem loc în ființa noastră. Adică să înființăm o relație în care să le dăm niște șanse unul celuilalt. Să fim împreună. Cu adevărat. Și să vedem unde ne duce acest împreună.

Împreunarea are întotdeauna ceva în comun, independent de cuplu.

Are iubire.

Multă iubire.

Și prin asta se subînțeleg respectul, grija, compasiunea, dragul, prietenia, omenia, blândețea, tandrețea, erotismul, eroismul, gingășia, ghidușia, umorul, stângăcia, integritatea, sinceritatea, dreptatea și ce mai este important și definitoriu pentru dragostea fiecărei perechi.

Câteodată, izul unei noi relații ne prinde goi-pușcă. Și nu neapărat pentru că așa am fi noi din născare, ci pentru că așa am rămas după relația anterioară. Pustiiți. Însingurați. Nesiguri. Făcuți scrum și praf. Și nu din ăla de stele.

Nu poți aspira să fii într-o relație cu cineva dacă ceea ce simți tu cu preponderență este durere, pentru că nu vei face altceva decât să-l contaminezi și pe cel de lângă tine cu această mare neagră de uitare, vorba celor de la Luna Amară.

Așa că din valuri trebuie să arzi tu singur, precum un catafalc din crengi pe care îți șade trupul persoanei care ai fost în relația anterioară și pe care îl lansezi pe mare să își găsească liniștea. Marea să stingă focurile mistuitoare care nu au făcut altceva decât să distrugă părți din tine. Și numai după acest ritual, poți să te uiți în oglindă și să vezi ce mai e acolo în goliciunea aia asurzitoare.

Cine mai ești.

Ce mai simți.

Ce mai vezi.

Ce îți mai dai voie să auzi.

Ce mai vrei.

Ce mai poți.

Ideea e să te uiți în oglindă. Dacă ai acoperit toate oglinzile din casă, ca la priveghi, descoperă-le ca să te poți descoperi pe tine. Tot tu ești. Promit. Chiar dacă nu te prea simți ca tine însuți, ești acolo.

În vid, dar nu pentru mult timp.

Și părțile din tine care au sau nu sens pentru tine sunt împrăștiate precum niște piese de puzzle pe care trebuie să vezi ce loc le găsești ca să îți fie bine cu tine. Dacă ție nu îți este bine, nu ai cum să te aventurezi să iubești un altul.

Evident că iubirea vindecă, dar trebuie să începi cu iubirea de sine.

Un pic.

În fiecare zi.

Cu disciplină.

Cu grație.

Cu recunoștință.

Că ești.

Că respiri.

Că simți.

Că speri.

A alege să fii într-o relație cu cineva înseamnă a îți asuma că în fiecare zi va trebui să încerci activ să te sincronizezi, să te echilibrezi și să te calibrezi cu omul de lângă tine.

Să fii sus atunci când el e jos.

Să fii tăcut, atunci când el e zgomotos.

Să fii bucuros atunci când el e bucuros.

Și nu să le disimulezi sau să renunți la cine ești și la ce simți pentru cel de lângă tine, ci să fii dispus să te simți și așa. Și evident, ca într-o oglindire imediată, vei vedea ca cel de lângă tine îți va răspunde. Cu ceea ce ai tu nevoie. Atunci când ai tu nevoie.

Și dacă n-o fi așa, nu înseamnă că trebuie să renunți sub justificarea nepotrivirii de caracter.

Vorbește. Comunică mult și des. Despre tot și toate. Despre ce simți că vine din partea lui/ei. Despre ce ai avea nevoie. Despre ce îți face sufletul să tresară. Despre visurile pe care le ai tu pentru tine, dar si despre cele la care jinduiești împreună cu partenerul tău.

Omul de lângă tine nu are de unde să (te) știe dacă tu nu i te arăți.

Prin vorbe.

Prin fapte.

Prin gânduri rostite.

Prin simțiri împărtășite.

Fiecare relație care are o bază solidă, are multe pietre de căpătâi. Cam la fel de multe ca pietre de încercare. Fiecare cuplu și le știe pe ale sale. Și poate nu le spune în gura mare. Dar ceea ce fac împreună, este să continuă să trăiască împreună trecând prin ceea ce le pune viața în față.

The only way out is through.

The only way in someone’s heart is through.

Echilibrul unei relații nu se atinge stând nemișcați precum niște stane de piatră, ci prin mișcare. Împreună. În aceeași direcție. A house divided cannot stand. Doar împreună la bine și la greu. Cât despre forma de încadrare socială a oricărei relații, aș zice fiecare cum își dorește. Ceea ce este cu adevărat important se simte în privirea pe care vi-o aruncați seara la culcare și în momentul în care deschideți ochii dimineața.

Și da, toate astea mi-au fost inspirate de acest puzzle. Relațiile sunt niște puzzle-uri ambulante. Nu știi niciodată ce îți mai rezervă, dar constanta este fără doar și poate iubirea. Dacă iubire e, restul se face. Cu intenție, dorință și disciplină.

Feb13

My Faces of Healing

Posted on by
My Faces of Healing
Le asez in linie, pentru ca doar asa au sens. In ordinea asta.
Caut ceva de scris. Scot cutia mica alba din camara si din ea o carioca de textile cu care invitatii la nunta noastra mi-au scris mesaje pe rochia de mireasa, intr-un ‘trash the dress’ facut dupa mintea mea, pe care oricat as vrea, nu o pot baga in nicio cutie.
Imi trebuie si ceva pe care sa scriu. Plicul de la felicitarea de 40. Indeajuns de brut vizual, cat sa contrasteze cu cvartetul de fete.
My Faces of Healing.
Zi dupa zi.
Din iunie incoace…
Iulie…
August…
Septembrie…
Octombrie…
Noiembrie…
Decembrie…
Ianuarie…
Februarie…
Le scriu si le asez incercand sa rememorez clipele incremenite, cat si pe cele neasteptate ale acestor luni.
Proiectul ‘My Face of the Day’, pe care l-am inceput acum 15 ani, din dorinta de a ma exprima si de a imi documenta expresiv starile, in contextul asta, capata noi dimensiuni.
They’re practically staring me in the face!
Ioana fata in fata cu reactiunea.
Cu reactia.
Cu reactivitatea.
Cu activitatea.
Vindecare in patru acte.
Sau poate o deloc simpla incercare.
In iunie si iulie am fost ‘The Bride Who Saw it All’. August, septembrie si octombrie au fost ‘Tenderness’ Noiembrie si decembrie, un nud enigmatic nesemnat, cu rama patinata. Ianuarie si februarie, ‘Escape to Amalfi’. Intr-un mod total irational si neplanificat aceste reprezentari artistice mi-au iesit in cale, iar eu, din tornada, m-am vazut in ele. Asa arata timeline-ul vindecarii mele dupa una dintre cele mai grele incercari de pana acum.
Take my broken heart and turn it towards art…
Parca imi e mai usor sa stau in mine, cu tot ceea ce inseamna asta, daca am aceasta insiruire de fete.
My faces of my days gone by. Din iunie pana in zilele noastre.
Ultima am primit-o chiar in seara asta si pur si simplu m-a coplesit, atat print-ul in sine, cat si urarea: ‘Lumină, din întuneric vine!’.
Cu cateva ore inainte vorbeam cu o prietena si intr-un moment de deznadejde i-am strigat:
‘Tu intelegi ca atunci cand sunt fara Dimi, it’s a void? What am I supposed to do with it? Nu pot sa stau acolo! Pur si simplu nu pot!’
Ea mi-a replicat bland:
‘Poti sa aduci lumina acolo…’
Dupa care derulam filmul un pic pe fast forward si apare si cartea postala cu o bezna abstracta in care se intrezaresc cateva stele. Si print-ul cu speranta. Eu pe coasta amalfitana. In miscare. Cu parul in vant. Intr-o stare de ‘dolce far niente’. Pe doua roti. Trecand pe langa niste lamai. Cu apa in preajma.
In metrou in drum spre casa, doamna de pe scaunul de langa mine imi zice:
‘Nu va suparati? Pot sa fac o poza tabloului? Exprima o nota atat de pozitiva!’
Am zambit, l-am intors ca sa il prinda mai bine in cadru si mi-am zis in sinea mea ca sunt tare norocoasa sa am oameni care sa se uite la mine cu o atata atentie incat sa imi faca un cadou atat de potrivit.
Totul are sens pe lumea asta. There is no suffering for the sake of it. Sunt lectii valoroase fix aici. Ma simt ca pin-ul ala pe care il pui pe o harta cu mentiunea ‘you are here’.
On your timeline you are here. Asa ca fii aici! Cu tot ceea ce inseamna asta.
Sunt atat de recunoscatoare pentru seara asta! Multumesc! Imi voi lua lamaile si ma voi duce in Amalfi. Cu Elisa, Mina si Ultimo la maxim in casti. Adica voi continua sa ma vindec. Si sa ma uit la mine cu drag si compasiune.
Va tutto bene!
Nov30

(Con)sensul vietii

Posted on by
(Con)sensul vietii
De unde, din noi, vine dorinta de a ne ascunde? Cum apare aceasta optiune, cum ca in loc de a le arata oamenilor cine si cum suntem, alegem sa ne disimulam. Intentiile… asteptarile… visurile… orgasmele.
Ups! That escalated quickly! De unde si pana unde? Ce legatura are, ma rog, sula cu prefectura? Motivele pentru care ne ducem in directia neautenticitatii sunt diverse. ‘Sunt bine!’ este cea mai uzitata minciuna de pe acest glob.
Poate la concurenta cu ‘Nimic…’ atunci cand ne intreaba cel iubit ce avem, iar noi, pentru ca… ca… si ca… ne ducem direct in ‘Nimic…’. De fapt in nimic. Caci lipsa autenticitatii in relatii duce la un mare si dureros nimic.
Si aici revin la vesnica relatie primordiala mama – prunc in care botul de om invata cum reactioneaza un alter la ce, cine si cum este el. E cu dragoste si acceptare? Cu confuzie si zbucium? Cu frustrare si fuga? Cu dezgust si neacceptare? Cu ura si cu judecata? Cu tristete si cu resemnare?
Continuum-ul asta al iubirii si acceptarii relationale e mai degraba un carusel, in care, avem impresia ca putem decide ce si cum este cineva mai mic sau mai mare, cu care ne impartim viata.
Pfuaaaa! Catama delirul de grandoare, stimati telespectatori! Asa cum nu putem controla bebelusul care face pipi fix atunci cand te intinzi dupa un scutec nou, in acelasi mod nu putem controla adultul pe care sufletul il duce intr-o explorare de sine care nu converge cu omul langa care a crescut si pe care l-a iubit in procesul sau de maturizare.
Alt… Control… Delete… Task Managerul zice ca trebuie oprite toate incercarile noastre de control extern ca s-au blocat de multa vreme. Ne blocheaza relatiile si ne duc intr-o zona in care nu prea ne place de noi.
Libertatea de a fi asa cum vreau eu sa fiu este cea mai inalta nazuinta a adultului din mine. Copilul din mine va fi intotdeauna liber, dar atunci cand adultul ii ofera spatiul si timpul sa fie din nou liber, dar cu ceva minte si visuri de adult la pachet, atunci apar miracolele.
Se ridica valurile de pe ochi.
Se deschid cerurile.
Se cern prejudecatile.
Se astern simtaminte dintre cele mai neasteptate.
Se lasa cu iubire de sine.
Si cu iubire de tine.
Oricare ai fi din noianul de oameni care priveste in aceeasi directie cu mine. Si care nu vrea sa ma bage in nicio cusca, fie ea si din aur cu diamante. Cu promisiuni monogamice. Cu apartamente la cheie. Cu iubiri idilice. Cu the white picket fences.
La un moment dat, destul de intens, un om s-a uitat la mine si a zis: ‘Dorinta ta de independenta nu este compatibila cu ideea mea de relatie’. Si atunci am inceput sa ma joc de-a v-ati ascunselea. Cu mine. Si am devenit atat de buna, incat la un moment dat nici nu ma mai puteam recunoaste in oglinda.
Ma uitam la doamna care se reflecta in geamul sclipitor din baie si ma intrebam:
‘Tu… cine… esti?’
Incredibile lucrurile pe care suntem in stare sa (ni) le facem manati de ideea (gresita) ca deservesc scopul nobil al iubirii si al uniunii cu un celalalt care nu ne mai vede, sau poate nu ne-a vazut niciodata asta cum suntem. Sau poate nu ne-am aratat noi, de frica sa nu fim respinsi, sa nu fim iubiti, sa nu fim doriti.
Si vine si momentul in care, cu o mare doza de fachitol, si cu aceeasi dorinta de independenta care imi caracterizeaza naravul, ma arunc cu capul inainte (inca o data), asa cum sunt.
Cu toate.
Complicate.
Dubioase.
Alambicate.
Duale.
Neterminate.
Neincepute.
Dau la o parte ‘mi-e frica’ si bag niste ‘mi-e curaj’. Si ceea ce se intampla este precum noptile albe de la Sankt Petersburg combinate cu Aurora Boreala. Eu. Tornada si curcubeu. Nejudecata. Doar iubita. Cu muuuulta libertate.
Cum e oare sa iubesti pe cineva in libertate? Si cum sa te lasi iubit tot in libertate? Sa nu mai fii un animal de zoo care numara gratiile si isi planifica evadarile? Sa fii un animal care cutreiera padurile sale interioare in tihna, se bucura de cerul liber, de vantul napraznic al iernii si de libertatea de a-si alege cararea?
Animalul din mine e fericit.
Oct31

Reviresco

Posted on by
Reviresco
Relatia mea cu podoabele e una simbolica. Modul in care imi aleg anumite combinatii sau le port tine de starea mea de spirit evident.
Cateodata imi sunt armura de nadejde. Alteori tandru adapost. Astazi… insufletire!
Pot povesti despre fiecare bijuterie pe care o am. Si cum sorbeam dintr-un espresso dublu si ma uitam la masinile care se perinda molcom pe strasse in ultima zi de octombrie, mi s-a aratat un vlastar de gand.
Anul trecut, cam pe vremea asta, eram ma faceam blonda. Una dintre prietenele mele bune, cand i-am aparut in prag blonda pui si imbracata din cap pana-n talpi in verde fosforescent, a zis, si pe buna dreptate:
‘Cam cat de nebuna esti?’
Iar eu i-am raspuns razand, precum punkista prinsa cu creasta-n sac:
‘Foarte!’,
si am luat-o-n brate. Dupa care, ne-am uitat ca niste ladies, la incoronarea Regelui Charles.
Tocmai ce venisem de la Romanian Jewelery Week. Si nu cu mana goala, sau mai bine zis nu cu gatul gol. Anul trecut am descoperit-o pe Giorgia de la Amalgama Jewels, iar bijuteriile ei mi-au vorbit despre mine.
Asa ca mi-am luat un lant care are agatat un pandantiv pe care este scrijelit mesajul ‘Tutto e vero’. M-a contrariat initial si voiam sa fac misto de el, dar am ales sa o intreb care-i faza cu scrisul asta pe care nu il puteam pune in niciun context.
Si atunci mi-a spus povestea marinarilor care, o data plecati pe mare, isi spuneau orice pentru a-si cultiva speranta ca vor ajunge teferi si nevatamati inapoi acasa. Am ramas afis si am zis, spre surprinderea unei alte prietene de-ale mele, ca trebuie sa am acel colier.
Dar de ce?
Nu am stat sa ma intreb atunci ce anume din acel mesaj sau din acea istorisire a rezonat cu mine. Poate pentru ca nu eram in punctul sau starea de spirit care sa imi permita sa imi pun astfel de intrebari existentiale. M-ar fi durut prea tare raspunsul lor sau chiar si simplul ecou al intrebarii in sufletul meu tulbure.
Perioada in care am fost blonda a fost una fatidica din viata mea. A fost o renuntare de sine atat de brutala incat dupa revenirea la mine, mi-am zis ca nu voi mai face asta niciodata. Nu ma voi mai abandona pentru a pastra o relatie, caci fix in acel moment relatia devine nula, vida de sens, pentru simplul fapt ca nu mai e cu mine, cea reala, ci cu o schimonosire a fiintei mele.
Eu eram marinarul, iar marea mea involburata era fix relatia mea de cuplu care ma ducea in niste zone tenebroase. Si mi-am spus si am crezut cam tot ce puteam sa imi spun ca sa ma conving ca sunt ok, ca suntem ok si ca totul va fi bine.
Ca tot raul spre bine.
Ca un sut in cur, un pas inainte.
Ca no pain, no gain.
Dar astea erau niste plasmuiri ale unei minti care stia deja ca finalul e aproape. Pe cat eram de blonda, pe atat eram de furioasa si de inchisa in mine. Musteam.
In putinele momente in care ma vedeam cu prietenii si vorbeam, ieseau atatea flori frumoase din mine, incat ma apuca si mai abitir jalea pentru ca stiam ca toate astea sunt cu un termen de valabilitate si ca o data ajunsa ‘acasa’, toate florile se vor ofili. Nu mai aveam cu ce sa le ud.
Traiam arid. Ma uscam pe picioare. Si incercam sa par vie. Cine ma stia, stia ca nu-s. Eram precum moartea… dar nu in vacanta.
Anul acesta n-am mai reusit sa ajung la Romanian Jewelery Week, dar am stalk-uit-o pe Giorgia pe Insta si am dat peste un inel frumos pe care era scrijelit un alt mesaj: ‘Avec le temps’. Pana sa il iau, s-a dat. Si am ramas usor cu buza umflata.
Dar curand mi s-a aratat altul, al carui scris nu l-am inteles neam. Scria ‘Reviresco’ si avea niste ramurele pe langa.
‘Ce e aia?’,
am intrebat-o din nou pe Giorgia.
Explicatia m-a lasat bouche-bée! Reviresco inseamna sa redevii puternic, sa infloresti din nou. Mi se face pielea de gaina cand scriu despre asta pentru ca nu imi vine sa cred cate semne imi da viata asta si cum eu incep, incet, dar sigur, sa le observ si sa le bag in san sau la cap, dupa caz.
Acum sunt roscata. Au trecut aproape trei luni de cand suntem oficial divortati. Sunt asezata sufleteste si cu planuri mari de cladit un camin stabil pentru mine si puiul meu. Am forta de munca si mi se leaga ideile cu folos. Am energie si speranta ca lucrurile se vor aseza si mai mult pana cand voi ajunge sa fiu pe deplin linistita in partile din mine care au nevoie de asta.
Zambesc si rad si ma bucur de tot binele care ma inconjoara. Il observ si ii fac loc in viata mea. Las greul, slutul si uratul sa curga prin mine, fara sa zaboveasca prea tare si sa imi strice feng-shui-ul. Si mai ales, incerc in fiecare zi sa domolesc razboinica din mine, ca sa las femeia gratioasa sa isi daca damblalele.
Just like a graceful swan floating on the surface of the water! Reviresco!
Oct23

Ești pe drumul cel bun

Posted on by
Ești pe drumul cel bun
N-am dormit extraordinar. M-am culcat regulamentar la orele 10:00 trecute fix, dupa ce prima adormire am avut-o impreuna cu fi-meu la 8. Da, il culc la 8. Sunt mama aia! Am dormit chinuit in patutul lui incercand sa il ajut sa adoarma, dar pare ca mai degraba ma ajuta el sa adorm pe mine.
M-am tarait la 10:00 in patul meu si cand mi-am intins picioarele facute acordeon in patutul lui, am zis ca heaven is upon us. Me, myself and my tired long legs. Am visat bazaconii, desi m-am inchinat seara inainte de culcare si nici n-am mancat inainte de culcare. De la cap mi se trage. Defectiune de fabrica.
Inconstientul bate la usa. Cioc! Cioc! Stai, ma, acolo, nu ma mai ambala, ca sunt eu deja destul de turata cu ce traiesc constient. Nu mai am nevoie si de ceva boost de adrenalina inconstienta.
Pe la 3:30 pruncul ma cheama. Ramasese fara apa. A mancat pe seara toate maslinele din salata lu’ mamina-sa si acum vrea galeti de apa ca un peste in saramura ce este. M-a ajutat sa revin la pozitia acordeon impingandu-ma spre saltea cu manutele lui adormite si spunand cu ochii inchisi:
‘Mami, te ajut!’
Nu stiam daca sa rad de omusorul asta semi-somnambul care are texte in program si cand doarme sau sa plang de oboseala si durere de genunchi. Am ales sa rad si sa ma repliez pe mine cu el in brate, in asternutul plin de seminte de covrig molfait la culcare (in stilul asta o sa ne umplem de gandaci, va zic io!).
M-am retarait in pat pe la 4:15 si cand a sunat ceasul la 5:00, am zis:
‘Bogdaproste!’
Chinul de pe lume. Imi da tarcoale o tema de reflectie asa ca o sa o astern pe curat ca sa capete sens si perspectiva. A fi in relatie. Ce e aia? Sunt, asa cum imi spune si parafa, psihoterapeut de cuplu si familie, asa ca se poate deduce logic ca ma preocupa relatiile. Oricare ar fi ele.
Cum invatam sa fim in relatie? De la cine? Literatura de specialitate zice ca de la mama, ea fiind prima persoana cu care interactionam in mod constant dupa nastere si care ne ajuta sa decodificam lumea asta mare. Realitatea e un pic mai diversa de atat, caci mamele nu sunt intotdeauna in viata sau prezente fizic si/sau emotional pentru puiul pe care tocmai ce l-au fatat si atunci preia altcineva legatura atasamentului, a relatiei primordiale. Un tata. O bunica. Un bunic. Un om care poate si vrea sa ii fie alaturi puiului de om care nu intelege de ce ma-sa nu poate sa ii fie aproape.
Ascultam la un moment dat un podcast al lui Andrew Huberman care se conversa cu Dr. James Hollis, un psihanalist jungian despre relatii si pastrarea individualitatii autentice. Am ascultat-o si pe Esther Perel care vorbea tot cu Huberman despre cum oamenilor le e dat sa treaca prin 2 – 3 ‘divorturi’ in viata si ca depinde de cum gestioneaza partenerii fallout-ul, pentru ca la fel de bine pot ramane impreuna, trecand prin rupturi relationale si lucrand impreuna sa le repare cu lipici din ala fain japonez care spune o poveste de rezilienta relationala.
La noi divortul a fost irevocabil si definitiv. Cantecul de lebada ni l-am cantat de cand s-a nascut Dimi pana cand am zis ‘gata!’, fiecare cum a putut si cum a stiut. Acum ascult ‘Linger’ al celor de la Cranberries si ma tot gandesc la cat am lingarit-o in incercarea de a face sa functioneze o relatie care mergea pe roti patrate, care trecuse prin atatea incercari nefericite intr-un timp atat de scurt, incat doar o minune cereasca ne-ar mai fi putut face sa ne vedem unul pe celalalt asa cum ne-am vazut prima data cand ne-am indragostit unul de celalalt.
Dar minunea cereasca s-a orientat in alta directie, aceea a realitatii, si pentru asta sunt recunoscatoare, caci lectia renuntarii este una foarte grea pentru mine, dar atat de necesara.
Lasa tot si o sa te simti mult mai usoara!
Ca un fulg dus de vant catre norii aia pufosi care iti plac atat de tare!
Dar ce panica a fost in sufletul meu! Nu mai fusesem ‘fara de barbat’ de prin liceu. Nici nu stiam cum se face treaba asta! Eu si cu Dimi, barbatelul meu in devenire, in lumea larga. Eu la mansa! El protejat de mine… intotdeauna. Pentru Dimi, nu exista lucru pe care nu l-as face! Daca stiu ca ii face lui bine, ma teleportez pe Marte. Ca asa e cu mamele astea. Nu o fac din sacrificiu. Pentru ca trebuie. O fac pentru ca asa simt din momentul in care Puricelul asta a venit sa-mi populeze pantecul cu caldura, dragoste si bucuria vietii.
Mi-au dat lacrimile.
El ma invata sa (ma) iubesc si sa ma raportez cu gratie si cumpatare la tot ceea ce am in jur si pentru asta ii voi fi intotdeauna recunoscatoare. Pentru ca imi este cel mai intelept invatator. Din discutiile cu el ies traznita. Iau notite mentale, dar cred ca in curand voi trece la notite scrise, mai ceva ca la cursurile cu Zlate.
Anyway, gandul imi fugea la relatiile mele semnificative si la cum m-am raportat la ele. La cum le-am initiat. La cum am fost in ele. La cum am stat in ele. La cum am plecat din ele. La cum am ramas in ele. La cum raman ecourile lor in mine. Caci experimentarea unor chestii nu duce automat la invatare. Reflectarea asupra experientei, poate.
Pana acum am avut trei relatii decisive si chiar ma amuzam cand m-am casatorit spunandu-mi:
‘Third time’s a charm!’
It was, until it wasn’t. Ca asa e in tenis. Si trebuie sa imi asez in mine toate aceste straturi ca sa pot avea loc pentru straturi noi, vindecatoare, cu iubire molcoma si matura. Fara haos, dar cu pasiune. Fara drama, dar cu esenta. Fara default mode-uri, dar cu autenticitate.
40-ul bate la usa. Cioc! Cioc! Cineva zicea ca nici o faptura nu-i atat de impresionanta ca femeia la 40 de ani care a trait ceva viata si s-a cam prins in the process pe unde se pisa gaina (evident nu asta e citatul initial, dar intelegeti voi ce vreau sa zic).
Asa ca ma las sa fiu femeie la 40 de ani. Imperfecta, dar perfectibila. Specie rara care cuprinde toate paradoxurile si ambivalentele specifice. Pentru care frumusetea si gratia se manifesta prin stil si sinceritatea cu care isi poarta varsta si ridurile de expresie.
Si cata carare mai am sa imi fac prin viata asta! Ce Camino? Ce Via Transilvanica? Via Ioanica. O vad. Chiar si in bezna noptii mintii. Chiar si in haosul temporar al sufletului. Chiar si in ceata durerii. E acolo si pas cu pas voi pasi pe ea, impreuna cu cine mi-i drag si cu cine mi-i dor.
‘Pe unde mi-e mie drag, n-am cale si tot imi fac
Pe unde mi-e mie dor, fara cale ma strecor.’