Am ajuns acasa pana in ora 7 seara. Motiv de mirare si sarbatoare. M-am despuiat de straturile de haine. Mi-am pus in cui armura. Am aprins ceva lumanari. Am pus o masina la spalat.

Si m-am pus pe scotocit. Cautam una dintre cutiile cu amintiri. Am gasit-o repede. Stiam unde e. Am pus in fundal “The Way We Were”.

Pe masura ce scoteam hartii si cantam lacrimile-mi tasneau. Si nu se mai opreau. Asa ca le-am lasat sa curga, cu rostul lor cu tot.

Anul trecut pe vremea asta ma mutat cu catel pisici si purcel bagaje multe in Cambridge.

Azi sunt aici.

La locul meu.

Printre amintirile scoase si aranjate pe lada militara ce tine loc de masuta de cafea erau vreo 3 felicitari, 2 carti postale, 1 pliant de cetate si 1 bilet de concert.

Toate spun povesti in soapta despre omul care am fost.

Am lucrat in asistenta victimelor traficului de persoane si am primit de la doua dintre fete felicitari despre sarbatoare si inimi vindecate.

Am fost pe la Street Delivery-ntr-o vara si am primit o felicitare Zamburi de la omul meu.

Cele doua carti postale, una din Turcia si cealalta din Germania, vorbesc despre zarile in care s-au dus doua dintre prietenele mele dragi.

Pliantul de Sintra ascunde o idila portugheza, iar biletul de Red Hot Chilli Peppers it’s how it all started.

Am incercat sa le fac o poza, dar telefonul meu da pe afara de amintiri care nu se mai vor salvate pe pamant, ci in cloud.

Asta mi-am facut-o cu mana mea. Usa de descarcare a unei stari amestecate de dor, nostalgie, tristete si oboseala.

Incerc sa-mi dau mintea pe mut si sa ascult doar muzica. Acum am mutat pe Aretha Franklin.

In barlogul meu stau, cuget si imi ling ranile.

Uite de aia se intampla rar sa vin asa devreme acasa.

Ca sa nu ma prind din urma.

Ca ma prind si nu ma mai las.

Si stau cu mine in brate punandu-mi intrebari existentiale despre viata, moarte, relatii, sens, oameni, familie si mine.

Si nu e depresia de iarna, caci iarna nu ma deprima catusi de putin.

Poate autoconstientizarea de iarna.

Grija de mine… de iarna.

E ok sa nu fii ok.

Cam asta inseamna sa fii om.

Sa iti dai voie sa nu fii ok cateodata.

Si sa stai acolo cu non-ok-itatea ta.

Fata-n fata cu reactiunea.

Si sa nu fugi.

Sa te uiti la ea.

Sa o intorci pe toate partile.

Si dupa sa o impaturesti binisor si sa o pui la pastrare pana data viitoare.

Astazi ma incearca o tristete profunda.

Si e ok.

A mea e.

Ma duc s-o traiesc in seara asta.