Tag Archives: tristete

Eu in mine

Eu in mine

Am ajuns acasa pana in ora 7 seara. Motiv de mirare si sarbatoare. M-am despuiat de straturile de haine. Mi-am pus in cui armura. Am aprins ceva lumanari. Am pus o masina la spalat.

Si m-am pus pe scotocit. Cautam una dintre cutiile cu amintiri. Am gasit-o repede. Stiam unde e. Am pus in fundal “The Way We Were”.

Pe masura ce scoteam hartii si cantam lacrimile-mi tasneau. Si nu se mai opreau. Asa ca le-am lasat sa curga, cu rostul lor cu tot.

Anul trecut pe vremea asta ma mutat cu catel pisici si purcel bagaje multe in Cambridge.

Azi sunt aici.

La locul meu.

Printre amintirile scoase si aranjate pe lada militara ce tine loc de masuta de cafea erau vreo 3 felicitari, 2 carti postale, 1 pliant de cetate si 1 bilet de concert.

Toate spun povesti in soapta despre omul care am fost.

Am lucrat in asistenta victimelor traficului de persoane si am primit de la doua dintre fete felicitari despre sarbatoare si inimi vindecate.

Am fost pe la Street Delivery-ntr-o vara si am primit o felicitare Zamburi de la omul meu.

Cele doua carti postale, una din Turcia si cealalta din Germania, vorbesc despre zarile in care s-au dus doua dintre prietenele mele dragi.

Pliantul de Sintra ascunde o idila portugheza, iar biletul de Red Hot Chilli Peppers it’s how it all started.

Am incercat sa le fac o poza, dar telefonul meu da pe afara de amintiri care nu se mai vor salvate pe pamant, ci in cloud.

Asta mi-am facut-o cu mana mea. Usa de descarcare a unei stari amestecate de dor, nostalgie, tristete si oboseala.

Incerc sa-mi dau mintea pe mut si sa ascult doar muzica. Acum am mutat pe Aretha Franklin.

In barlogul meu stau, cuget si imi ling ranile.

Uite de aia se intampla rar sa vin asa devreme acasa.

Ca sa nu ma prind din urma.

Ca ma prind si nu ma mai las.

Si stau cu mine in brate punandu-mi intrebari existentiale despre viata, moarte, relatii, sens, oameni, familie si mine.

Si nu e depresia de iarna, caci iarna nu ma deprima catusi de putin.

Poate autoconstientizarea de iarna.

Grija de mine… de iarna.

E ok sa nu fii ok.

Cam asta inseamna sa fii om.

Sa iti dai voie sa nu fii ok cateodata.

Si sa stai acolo cu non-ok-itatea ta.

Fata-n fata cu reactiunea.

Si sa nu fugi.

Sa te uiti la ea.

Sa o intorci pe toate partile.

Si dupa sa o impaturesti binisor si sa o pui la pastrare pana data viitoare.

Astazi ma incearca o tristete profunda.

Si e ok.

A mea e.

Ma duc s-o traiesc in seara asta.

Shhhh!

Shhhh!

Sunt putini artisti care reusesc prin muzica lor sa ma smulga de unde sunt in acel moment si sa ma transpuna in lumea lor. El este unul dintre aceia.

Ascultandu-l mi se ridica parul pe mine… la propriu. Si ma emotionez la contactul timpanului meu cu timbrul sau vocal. Il simt indurerat. Cred ca un om atunci cand se apuca de cantat, o face din suflet. Si in functie de ce emotie ii populeaza fiinta, pe aceea o transmite noua, celor care ne incapatanam sa-l ascultam.

Creierul meu nici nu a avut timp sa il incadreze in genuri muzicale sau sa caute posibile influente. Sufletul imi spunea doar ca muzica lui imi provoca o reactie puternica. De tristete. Dar uite, io sunt genul de femeie care e cu atat mai intrigata de stimulii care reusesc sa o impacteze profund si diferit.

Asa ca nu l-am sters de pe lista pentru ca ma intrista. Poate e ok sa experimentezi uneori si stari din astea, ca sa ai termen de comparatie cu ceea ce traiesti in restul timpului.

Habar n-am cine e el.

Ce viata a avut?

Daca s-a simtit sau nu iubit de parinti?

Acceptat de societate?

Impamantenit?

Stiu ca prin cantecul asta isi canta jalea. De a iubi pe cineva… imposibil. Noroc ca nu are si videoclip ca m-ar fi prins irecuperabil.

Cica s-a indragostit de un baiat mort. Despre care nu stie sigur daca e baiat sau fata. Poate exista ceva mai confuz de atat in inima unui baiat? Care ulterior se transforma in regretul profund al unui barbat pe care alege sa si-l cante din nou si din nou. Cu aceeasi pasiune. Cu aceeasi tristete.

Asa ca shhh… ascult inima cuiva!