Tête-à-tête cu o nepaleza

Tête-à-tête cu o nepaleza

Se intampla rar, dar si atunci cand se intampla, le pretuiesc nespus pe masura ce gura mi se duce anti-gravitational spre urechi ajungand sa zambesc de jur imprejur. Pe ele, momentele de pura satisfactie profesionala, which make it all worth while. Ieri am trait un astfel de moment si inca sunt sub a sa latenta.

Si ce bine e, nici nu va imaginati. E chiar fain sa get some satisfaction once in a while, pentru ca atunci, in that very satisfactory moment, stii pentru ce te-ai zbatut atat. Vezi finalitatea, care se uita inapoi la tine (in cazul meu) si iti zambeste in semn de multumire si veselie ca se afla in sfarsit in Romania.

Aflata in taxiul care gonea spre Otopeni, incepusem sa imi pun tot felul de intrebari:

Daca nu s-a urcat in avion?

Daca nu ne gasim prin aeroport?

Daca are probleme la frontiera?

Daca s-a pierdut prin vreun aeroport de escala?

Daca o iau la puricat pentru ca se incurca in exprimare si o banuiesc de nu stiu ce?

Daca nu e in realitate asa cum am vazut-o online?

Pe masura ce viteza de auto-interogare crestea fredonam tot mai intens una dintre melodiile pe care le auzeam in surdina la radioul masinii. Afara era un soare puternic si parca ma incerca o stare de foarte cald. Eram toata business. Pinkie business! 😀 Dar imi placea de mine. I roll in style, and my style is always my own. Home and hand-made.

In timp record am ajuns si acolo de unde pleaca si unde vin avioanele. Si m-am napustit spre terminalul sosiri sa fiu pe pozitii cand se deschid usile sa ma vada cine trebuia sa ma vada. Nici nu stiam sigur daca ma mai recunoaste, dar trageam totusi o slaba speranta.

Poate, poate! Si picioarele mi se miscau stanga-dreapta cu gratie si totodata incercand sa evit apartinatorii hiper-exaltati care voiau sa se lipeasca de barele din fata portilor prin care isi faceau aparitia mai agale sau mai vioi calatorii. Dupa 45 de minute de asteptare neasteptata am zarit-o.

M-am inseninat, i-am facut energic cu mana, s-a uitat la mine si m-a recunoscut imediat, dupa care ne-am indreptat amandoua in aceeasi directie, cea a iesirii. Cu entuziasmul din dotare i-am spus cat de mult ma bucur ca in sfarsit a venit in tara dupa o groaza de timp de stand-by. Mi-a raspuns la fel de spontan si autentic ca si ea se bucura ca e aici.

Micuta de statura, inchisa la ten si usor dolofanica, fata mult-asteptata se uita roata prin aeroport incercand parca sa ground herself. Pe cat avea fata de neteda, senina si de o frumusete simpla si naturala, pe atat avea mainile de ridate, albe si muncite. Fizionomia sa se transforma magistral cand zambea lasand loc unei danturi imaculate care contrasta fermecator cu pielea sa creola.

Vorbea retinut, cu gura usor inchisa si cu un pronuntat accent etnic. Se uita foarte atent la mine in timp ce vorbeam, sorbindu-mi aproape fiecare cuvintel cu o constiinciozitate uimitoare. Imbrata foarte sport, voluntara din fire, micuta nepaleza avea in spate un rucsac burdusit cu chestii, si tragea zdravan de un imens troller nou-nout in care isi impachetase viata pentru a veni in Romania. Dau sa o ajut si ii iau troller-ul din mana. Pare surprinsa si da sa mi-l ia inapoi. Dupa un tandem simpatic de genul: Da-mi-l! Nu ti-l dau! il ia de o toarta si il coboram amandoua pe scari. Inter-cultural team-work! 🙂

O data ajunse la subsol, ne asezam tacticos la coada la bilete. Ea zambea in continuare tradandu-si bucuria ca dupa lupte seculare se afla in sfarsit in Romania. Extrem de serioasa si aplicata ma intreaba care este planul. Cand va incepe efectiv munca? Preluandu-i starea si tonul incep sa ii explic cum se vor desfasura urmatoarele zile.

Ma asculta cu foarte multa atentie, fara a omite sa se uite imprejur la ce se intampla in rest. Dupa inca vreo 10 minute de coada la RATB dam sa ne urcam in express-ul si asa supra-aglomerat cu bagaje si suflete transpirate. Ne pozitionam strategic nici prea in usa, dar nici prea in centru, validam calatoriile si dau sa o ajut sa isi puna rucsacul pe troller pentru a nu incomoda ceilalti pasageri.

Sa-mi pice mana, nu alta! O intreb razand daca are cumva pietre de moara in ghiozdan. Nu percepe gluma si se stramba usor descumpanita la mine. Repet: What are you carrying in there? Stones? Cu aceeasi seriozitate imi raspunde: No! I am carrying books! Total surprinsa de raspunsul ei o intreb in continuare ce si cum. Ce carti? Pentru ce? Era prima fata pe care o luam de la aeroport si care imi spunea ca a adus carti cu ea? Sa fi fost vreun pui de intelectuala?

Nicidecum. Lua doar cu foarte multa seriozitate jobul care i se oferise. Asa ca adusese cu ea, de peste mari si tari vreo 3 dictionare – nepalez – englez, englez – englez si englez – roman, si cateva caiete goale. Curiozitatea mea creste si o intreb: For what exactly did you bring the note-books? Imi explica cu o rabdare si un calm tipic englezesc dar born and bread in Nepal, ca prin natura job-ului sau ea trebuie sa isi noteze tot ceea ce urmeaza sa faca, intr-un soi de program de raportare zilnic pentru fiecare copil.

Deja uluiala mea atingea cote maxime si nu mi-am putut abtine fluxul interior din a ma gratula pentru alegerea ei ca cea mai potrivita dintr-un batch de peste 10 intervievate. Bai esti tare mai fata! Bravo tie si ferice de oamenii pentru care vei lucra! Ai foarte mult bun simt, esti pozitiva si te mai duce si capul. Ai calcat in ceva cand erai mica? :))

Pe drum, inghesuite ca niste sardine intr-o cutie supra-incinsa si mult prea mica, am discutat despre tot felul de chestii mai mari sau mai mici. Se uita la medalionul meu si exclama: Very beautiful, m’am Iona! Ii raspund: Thank you very much! I confess I have a thing for jewelry, but please, it’s just Ioana. No m’am needed! Zambeste in continuare si da din cap in opturi, Nepalese style pentru a imi spune non-verbal ca asa va face de acum incolo.

Ma uit la urechile sale si observ ca nu are cercei. De fapt, singurele bijuterii pe care le avea erau o bratara rosie si un ceas. O intreb cum se face ca nu are cercei in urechi, pentru a obtine inca un raspuns super-matur si surprinzator. Dat fiind ca se afla intr-o tara straina si este prima data cand calatoreste, s-a consultat cu sotul sau si a zis sa nu iasa in evidenta foarte tare, si sa nu poarte foarte multe bijuterii.

Mandra nevoie mare de nepaleza mea, ii zic ca mi se pare foarte misto rationamentul ei, dar ca nu trebuie sa renunte la cine este just to blend in. Trebuie doar sa nu fie ostentativa in purtatul excesiv de bijuterii. Da din cap inca o data facand infinituri virtuale prin traiectoria capului sau care se balansa de la stanga spre dreapta si inapoi confirmandu-mi ca imi va urma sfatul.

Cand am ajuns oarecum la destinatie deja eram usor obosita, dar mai trebuia sa luam un taxi. Calatoria inca nu se terminase. Dupa ce ma asigur de tariful legal al taxi-ului ne urcam si ne mai relaxam un pic, avand posibilitatea in final sa stam si jos. Pe drum, motaie un pic si se mai uita in stanga si in dreapta la strazi. Vede un tramvai si intreaba usor confuza cum se numeste vehiculul acela. Ii raspund mai ceva ca o profesoara de cultura si civilizatie romaneasca ca se numeste tramvai si ma apuc sa ii explic cum e cu transportul in comun prin Bucuresti.

Imi da toata atentia sa, dupa care la final de subiect inchide usor ochii. Ii soptesc la ureche zambind partas: You know, you can take a quick nap until we get to the place. I’m not gonna tell! Se uita la mine si imi zice ca e obosita si ca tot ce vrea sa faca cand ajunge e un dus si sa isi intinda picioarele dupa mai bine de 24 de ore de calatorit.

La destinatie, desi usor obosita ma asculta in continuare pana imi termin numarul de instruiala pentru programul de a doua zi. Vorbeste cu sotul sau sa ii spuna ca a ajuns in siguranta si se mai linisteste un pic. Din cand in cand pe parcursul interactiunii cu ea, ma mai umflam in pene de cat de faina e ea ca om si mai ales ca om al muncii.

Inainte sa plec o salut zgomotos dupa ce tocmai ii explicasem ca noi romanii suntem oleaca mai zgomotosi in exprimarea verbala decat nepalezii. Imi zambeste si ea cu gura pana la urechi, asigurandu-ma ca ne vom vedea maine dimineata sa ne bem cafeaua impreuna la birou asa cum stabilisem initial.

Cand am iesit pe usa aveam inima impacata, mintile in aer si un zambet de satisfactie profesionala care se transformase deja in ranjet. Ce ma bucur cand imi ies lucrurile bine profesional! Ma pricep, dom’le, ce sa mai incolo-incoace! 🙂 So be happy for me, cuz I just welcomed my first Nepalese woman! 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *