Monthly Archives: January 2017

Ce zice? Ce zice?

Ce zice? Ce zice?

tremendous (…) up a notch (…) economic progress (…) generals & admirals (…) I don’t like that (…) big things (…) way down, even better (…) beautiful things (…) incredible people (…) tremendous (…) excited (…) great spirit (…) the greatest job producer that God ever created (…) proud (…) beautiful (…) great talent, tremedous (…) elegant (…) special (…) beautiful (…) like the world has never seen before (…) beautiful (…) good news (…) fantastic (…) truly great job (…) horribly (…) it’s not gonna happen (…) fantastic (…) great (…) the top of the line, the absolute top of the line (…) great doctors (…) very involved (…) I feel very strongly (…) very impressed (…) good and not so good (…) to straighten it out for good (…) confidential, classified (…) disgrace (…) fake, fony stuff, it didn’t happen (…) sick people (…) absolute disgrace (…) we have much hacking going on (…) poor job (…) it totally never happened (…) horrible (…) the hacking is bad (…) Hillary (…) horrible thing (…) very terrible thing (…) fight Isis (…) get along with Putin (…) give me a break (…) very careful (…) very much (…) great guy (…) take advantage (…) I would be able to be the only one to do that (…) brilliant (…) one of the greatest ever put together (…) big supporter (…) the greatest (…) smart (…) successful (…) proud (…) very well (…) very interesting (…) very proud (…) complete and total disaster (…) incorrectly (…) it’s imploding (…) catastrophic (…) the bad year (…) essentially simultaneously (…) tremedous favour (…) great service (…) accurately reported (…) far less and far better (…) great American workers (…) getting away with murder (…) so nice (…) phenomenal (…) terrific (…) taking advantage of the US (…) it’s not gonna happen anymore (…) fantastic (…) great, great (…) very good (…) lots of good things (…) good (…) very strongly (…) very, very big (…) disgraceful (…) so false and fake (…) failing pile of garbage (…) disgrace (…) you are fake news (…) dishonest people (…) destroyed people (…) violent (…) the worst (…) phenomenal (…) strong (…) pretty sad (…) illegal (…) great people (…) very unfair (…) far greater (…) far more (…)

Stai jos, Trump! Pentru astazi ai nota 10 pentru delirul de grandoare si 2 pentru retorica ieftina.

Take your broken heart, make it into art

Take your broken heart, make it into art

Da! Am vazut discursul lui Meryl Streep de la editia 2017 a Golden Globes.

Trebuie sa recunosc ca nu ma asteptam la intorsatura pe care a luat-o, dar ma bucur ca modul in care a ales sa puncteze unele lucruri a fost impachetat intr-o hartie translucida. Nu vezi exact ce e inauntru, dar intuiesti al naibii de bine.

S-au spus multe despre Meryl Streep ca om. Ca e moody, ca e bitchy, ca sterge cu lumea pe jos. Eu nu o cunosc ca om. Sau poate ca o cunosc doar din perspectiva rolurilor jucate.

August: Osage County
The Iron Lady
It’s Complicated
Mama Mia
The Devil Wears Prada
Angels in America
The Hours
The Bridges of Madison County
Out of Africa
Falling in Love
Sophie’s Choice
Kramer vs Kramer
The Deer Hunter

Mai am de vazut. Si de revazut. Tin minte perfect ca primul film pe care l-am vazut si in care juca ea a fost Sophie’s Choice. Si mi-a spulberat mintile. Forta bruta. Cruzime. Genocid. Fragilitate. Dragoste. Cred ca latenta emotionala cu care am ramas dupa vizionarea lui August: Osage County e comparabila cu cea data de Sophie’s Choice.

Oamenii astia care joaca roluri incat ti se scoala parul in cap si inima-n tine uitandu-te la ei, oare joaca niste roluri? Sau se pun de buna voie pe o tava sub o mare lupa care le mareste porii pana cand le zaresti direct in suflet?

Unde vreau sa ajung cu asta? Nu stiu exact. Poate in directia in care as zice ca prea putin conteaza cat de regizat a fost momentul discursului, sau cat de dificila e femeia Meryl Streep sau cat de mult s-a balbait pe scena. Ceea ce conteaza e ca she took her broken heart and made it into art.

And she’s been doing it for over 40 years. Acum a ales sa ii dea peste ochi din poignet lui Trump pentru marlanie, circ ieftin si impulsivitate ostentativa. A ales sa reprezinte Hollywood-ul cel demonizat si decadent si sa ceara presei sa consemneze adevarul trait, nu jucat.

Ramane de vazut incotro o va duce acest sut aplicat in oo cu stiletto-ul. Pana una alta, lumea se misca, in spirit de fronda fata de lucruri care nu le plac, care nu coincid cu valorile lor personale, care prevestesc vremuri sumbre.

Trebuie sa ai ceva oo, ca sa atentezi la oo-le noului chirias din Casa Alba. Bravo, Meryl!

Sectia de indreptare de picioare

Sectia de indreptare de picioare

Stiti cum e vorba aia: picioare drepte, spirit stang? Nu? Poate pentru ca tocmai ce-am nascocit-o acum. Cred ca unele momente de viata trebuie pozate cu ochii mintii si mai apoi dezghetate in scris. Amintirea lor se impune ca necesara.

Ieri, printre nameti, gheturi si urari onomastice am ajuns si la Sectia de Ortopedie a Spitalului de Urgenta Floreasca. Nu, nu eu aveam buba la picioare sau maini. “Sora” mea, dupa cum a apreciat una dintre colegele sale octagenare de salon, e cazata temporar acolo.

Am intrat in spital precum Venus invesmantata-n blanuri. Acum nu va imaginati ca eram chiar cu o blana pe mine si atat, dar am sesizat contrastul dintre mine si restul locului. Na, ma imbracasem si io de sarbatoare, ca doar era ziua mea de nume.

Blana blana.
Bocancii aurii bocanci aurii.
Matching gloves matching gloves.
Botul rosu bot rosu.
Geanta de lac geanta de lac.

Dupa ce ma invart precum o musca fara cap pe la parter, dau de un domn de la paza care tocmai ce se afla la a… multa cafea pe care o vantura cu un betisor.

Ma bizui pe indrumarea sa ca sa ajung la etajul doi la Ortopedie.

Zice: Doamna, daca ma asteptati putin, va duc io, ca spitalul asta e ca un labirint si nu are rost sa va explic!

Zambesc si zic: Sigur. Fara probleme.

Ma duce pe holurile spitalului si dupa o succesiune de stanga-dreapta care se anunta a fi mai lunga ca sirul lui Fibonacci ajungem la un lift care mergea si pentru pacienti. Urcam.

Ma intreaba: La ce salon e?

Ridic din umerii mei blanosi.

Rade si adauga: Macar stiti cum il cheama?

Rad si eu gandindu-ma la cate subintelesuri are ceea ce tocmai scosese pe gura domnul in cauza si zic ferm: Da!

Ajungem la 2. Ne plimbam un pic si in tot acest rastimp privirea-mi cerceta discret fiecare salon cu usa deschisa, doar-doar o-i zari-o.

Pana cand: BAM! Am identificat-o!

Nici acum nu stiu numarul salonului. Cred ca totusi sunt un pic mai abila in a ajunge la el de una singura, desi nu pot afirma acest lucru cu certitudine. Zambesc cu gura pana la urechi vazand-o. Ma vede si zambeste si ea.

Omul ei zice: De ce nu ai sunat ca veneam sa te iau de jos?

Io, aceasta Ioana D’Arc al spitalelor de urgenta replic: Pentru ca m-am descurcat singura!

Salut lumea din salon.

El zice cu un zambet care spunea multe: Poti sa-ti lasi blana pe patul liber.

Salon cu 5 paturi.
4 ocupate.
1 de ea.
3 de 3 doamne venerabile cu varste cuprinse intre 70 si infinit.
Baie proprie.
Frigider.
Televizor dat pe stirile de seara care tot inganau obsesiv ceva despre “iadul alb”.

Daca nu as fi intr-o pasa atat de faina data de ninsoarea de afara, cred ca m-as supara ca persista in demonizarea zapezii.

Lasati dom’le zapada in pace! Si in plus iadul, din cate stiu io, nu are zapada! Mai degraba putem spune “Iadul autoritatilor depasite (din nou) de situatie si a infrastructurii deficitare”.

Anyway.

Dupa ce e pus nitzel la treaba sa ajute cu mici lucruri doua dintre vecinele de salon ale oamei sale, omul conchide: Eu cred ca o sa plec. Vin maine seara.

Spatiul era atat de stramt, aproape intim, incat i-am zis: Auzi, vrei sa iei un loc cu noi pe pat. Putem incropi ceva.

Rade si zice: Nu, e ok.

Dupa ce pleaca ne apucam si vorbim in soapta despre de toate, ca sa nu deranjam stirile sau activitatile de timp liber ale doamnelor. Calmante, servetele umede, cadre de mers, perfuzii si foarte multe prize. Am apreciat existenta lor. A prizelor adica, pentru ca mi-am bagat rapid telefonul la incarcat.

Scot din geanta o cutie de bomboane si ii zic: Na, ti-am adus bomboane!

Dupa un timp deschide cutia, ia una, iau si io una, dupa care intreaba discret colegele de salon: Vreti o bomboana?

Pentru ca eram sarbatorita, cat si singura care avea doua picioare functionale de acolo, ma ridic si fac onorurile. Ma duc pe la fiecare pat, zambind si intinzand cutia cu ciocolatele.

Ca la scoala cand aduceai bomboane si te punea sa servesti in ora, iar tu te gandeai ce-or sa faca mai intai colegii: o sa te pupe dupa care or sa ia bomboana, sau invers.

Vecina din proximitatea patului oamei se uita la mine (cred! pentru ca avea oleaca de strabism la ambii ochi), se lumineaza la fata si zice: Vai, ce dragut! Multumesc draga mea! dupa care serveste.

In ordinea imediat urmatoare, doamna cu par cret si ceva mai tanara replica: Eu am diabet. Nu pot!

Revin cu scuzele de rigoare pentru vanturarea tentatiei prin fata sa.

Doamna care urma sa fie servita zice: Eh, de unde era sa stii tu! Stai linistita! dupa care ia si ea o bomboana.

Mai basculam si noi cate una de control dupa care le plasam la indeamana (aproximativa) a tuturor in cazul in care mai vor.

Continuam sa dezbatem. Cred ca se pot scrie carti despre modul in care doi psihoterapeuti isi resemnifica experientele traumatice. Carti de comedie bineinteles. Am vorbit, am intors perspectivele pe toate partile, dupa care am dat-o in diverse. De flori, fete si baieti.

Vecina de suferinta aflata in patul… vecin, zice: Eh, dar despre ce tot vorbiti voi acolo? De baieti?

Ma intorc la ea, zambind cu gura pana la urechi si zic: Chiar despre baieti vorbeam!

Ea se ridica cu incetinitorul in capul oaselor, pune mana pe mana mea si zice: Mai, dar ce carnita ai tu pe tine!

Dupa care imi arata bratul sau completand: Uite, de cand sunt in spital, mi se tot zbarceste carnea pe mine.

Dand pe mut sentimentul de compasiune care ma napadise o reasigur: Stati linistita ca va inzdraveniti dumneavoastra si o sa se intinda pielea la loc.

In acelasi timp, ma gandeam ca aceasta carnita pe care o am peste tot, inclusiv pe fund, ma cam impiedica sa stau comfortabil pe fasia de pat alocata, asa ca ma tot foiesc incercand sa imi gasesc pozitia.

La stiri il arata pe unul care s-a imbarcat cu o arma in aeroportul din Fort Lauderdale (pare-mi-se) si s-a apucat sa impuste in stanga si-n dreapta.

Doamna cu diabet zice cu zvac: Io nu inteleg, daca astia tot sunt sisi de ce le tot da drumul? Sa-i bage undeva si sa-i lase acolo, ca tot n-o sa fie sanatosi din nou.

Ma strepezesc un picut, dar sfarsesc prin a accepta opinia diversa a doamnei cu parul brunet si cret.

Doamna a treia, zice: Auzi, nu te supara, poti sa-mi indrepti si mie piciorul pe perna? Ca trebuie sa stea in pozitie dreapta.

Raspund: Sigur ca da, in timp ce ma gandeam ca daca tot suntem la sectia de indreptat de picioare, hai sa ajut activ la acest demers.

Spitalul e un loc despre care se pot spune multe pentru ca te imbie la niste stari pe care nu le-ai avea in nici un alt loc. Se face 7 si ceva, trecute fix.

Apare asistenta de serviciu salutand spumos: Buna seara! Ce faceti pustoaicelor?

Doamna cu strabismul ingana in barba pe marginea patului: Auzi!? Ce faceti pustoaicelor!

Asistenta scunda, blonda, guturala si cu ceva decade de experienta de spital continua: Cum ati dormit?

Se aude mai mult sau mai putin in cor un: Prost… cu motivatii diverse care porneau de la dureri, pana la tipetele doamnei cu dementa din salonul alaturat.

Asistenta aproba zicand: Eh, ea avea dementa de acasa, dar aia din familia nu au vrut sa recunoasca.

Ma inclestez interior aducandu-mi aminte de neurologul care ii zicea lu’ mama ca nu vrea sa-l ia pe tata acasa de sarbatori ca e stabil si vrea sa il lase pe capul lor in spital. Dupa doua minute de goosfraba, ma repliez pe realitatea inconjuratoare.

Cadrul medical mai zice cate una, cate alta dupa care pleaca. Pe rand, pacientele din salon, cu a mea cu tot, se deplaseaza cu cadrele din dotare mai la baie, mai pe hol, ca sa faca un pic de miscare. Inafara de doamna a treia care alege sa dezlege integrame.

Baia arata foarte bine. Pe hol e un bradut (artificial cred) impodobit.

Dupa ce grupul se intoarce la salon, fiecare incearca pe cat posibil sa-si faca tabieturile de seara intr-o intimitate (sau lipsa de intimitate) comunitara. Mai un pieptan prin par, un pipi de seara la plosca, un telefon catre cei dragi, un pui de somn pe furis inainte de culcare.

Fix inainte de plecare, dupa ce s-a uitat in oglinda, si-a pieptanat parul roscat inchis cu radacini care vorbeau despre varsta sa, doamna cu strabism, ceva Parkinson si buba la picior scoate din sertar o apa de trandafiri cu pulverizator de la Yves Rocher, se da de cateva ori, iar cand ne intoarcem privirea discret spre domnia sa ne sprayaza din cap pan’ la brau ca sa ne reimprospatam cu toatele si sa mirosim a trandafiri.

Multumim cu niste grimase subtile pe moace, dupa care draga de ea adauga: Eh, l-am primit si eu de la un baiat. Nu-i foarte bun ca nu dureaza (Slava Domnului! imi zic in sinea mea), dar asa sa ne simtim si noi bine.

Ii zic oamei: Hai ca o sa plec si io acum ca se cam termina orele de vizitare.

Da din cap si agream sa vorbim prin mesaje pana la externare.

Ma imbrac si aud de la posesoarea apei de trandafiri: Dar nu iti pui nimic pe cap?

Bufnesc in ras si zic: Am gluga, deci sunt asigurata.

E bine atunci, zice ea. Imi iau ramas bun de la tot salonul, si ma pornesc spre iesire.

Drumul spre iesire pare intotdeauna mai usor de gasit ca cel de intrare.

Merg precaut spre tramvai si ma gandesc la vietile doamnelor din salonul pe care tocmai ce il parasisem.

Cate au mai trait.

Cate ar avea de povestit.

Si imi rasuna in minte rugamintea doamnei cu strabism: Daca stii pe cineva, un baiat sau o fata, care vrea sa stea in chirie cu mine, ca am o casa mare si nu mai am putere sa o duc singura!

Continui sa pasesc agale prin frig.

Singuratatea si neputinta sunt poate cele mai mari lectii de viata pe care ne e dat sa le invatam…

Oameni

Oameni

Pe cine ai suna sa-i povestesti cum ti-a fost ziua?
In cine ai avea incredere sa-i impartasesti gandurile tale cele mai intime?
Cu cine ai vorbi sa iti descarci oful dupa ce toate ti se aduna si ti se sparg in cap?
Cu cine ai rade de ironia sortii?
De cine ai avea nevoie cand esti in spital si vrei o cana pentru ceai?
De cine ai putea sa dai in miezul noptii cand ti-e rau rau?
Cine te-ar veghea cand ti-e viata mai grea?
Pe cine ar interesa daca ai mancat sau ai dormit cum trebuie noaptea trecuta?
Cu cine te-ai simti in largul tau sa-ti urli si plangi in hohote neputinta?

Putem sa ne descurcam singuri.
Sa traim pe cont propriu.
Sa muncim singuri.
Sa mancam singuri.
Sa iesim singuri in oras.
Sa ne salvam singuri.
Asta mai putin cand nu putem sa ne salvam singuri.
Si atunci realizam de fapt cat ne-am insingurat.
Sub iluzia alunecoasa a autosuficientei.
Sub scutul de atotputernici.
Sub frica de a nu depinde de nimeni.
Pentru ca nu-i bine sa depinzi de oameni.
Oamenii depind de oameni.
Oamenii ajuta oameni.
Oamenii asculta oameni.
Tu esti om?

Copilul si punga

Copilul si punga

Astazi mi s-a reconfirmat faptul ca joaca este una dintre cele mai frumoase indeletniciri de pe fata pamantului. Mai cu seama, joaca cu copii te poarta in locuri sufletesti unde n-ai mai ajuns de multa vreme.

Copiii, de la mic la mare, transpira autenticitate prin toti porii lor in plina dezvoltare. Cat despre jovialitate si creativitate nici sa nu mai vorbim. Astazi am avut un rendez-vous ludic cu un tanar domn de 3 ani si jumatate, care, dupa spusele mamei sale ma astepta ca pe-un mar copt.

Intru, il salut, se lumineaza la fata si ma conduce in patru labe in sus pe scara spiralata pana la locul nostru de joaca. Radem, vorbim, cantam, ne tavalim pe jos, facem trucuri de magie, citim povesti, conducem masini imaginare, pana cand omuletul zice:

“Dar ce ai tu in geanta?”

“N-am nici o jucarie in geanta”, ii zic ca omul serios.

El continua: “Si totusi ce ai in geanta?”.

Si imi zic: “Bai, nu te mai crampona de ideile tale fixe conform carora in joaca ai nevoie de jucarii. Copilul asta te invata sa fii copil din nou. Curaj, gaina!”.

Asa ca ma apuc sa scot toate efectele personale, ca intr-un soi de inventar prescolar.

In mai putin de un minut pe covor se odihneau portofelul, cheile, rujurile, facturile la gaz (neplatite), manusile, un pachet de servetele, niscaiva absorbante (niste servetele mai complicate asa), castile, un carnet de notite cu creion si tocul cu ochelarii de vedere. Ah, si o punga mica, transparenta din plastic moale.

Deschide portofelul, gaseste buletinul si zice: “Asta esti tu… cand erai dezbracata!”.

Asa se intampla cand iti faci buletinul vara; toata lumea presupune ca intr-un fel sau altul ai reusit sa faci un pictorial nud la sectia de politie pentru ca nu ti vede gulerul topului.

Ii zic amuzata: “Eh, nu prea eram dezbracata, dar in fine…”.

Se uita la rujuri si continua cugetarile: “Eu sunt baiat, eu nu ma dau cu ruj!”.

Aprob non-verbal in amuzament perpetuu.

Se uita la carnetul de notite si zice, oarecum nesigur: “Eu nu scriu, eu nu sunt fata…”.

Stau putin sa vad exact de unde i se trage asocierea, dupa care vad ca aveam si creion de buze. Creion de buze, creion de scris => creioanele-s doar pentru fete (exemplu de gandire concreta).

Il elucidez: “Nu conteaza daca esti fata sau baiat. Oricum scrii.”. Respira oarecum usurat, dupa care incepe sa mazgaleasca ceva lejer pe carnet.

Imi deschide compartimentul cu marunti si scoate trei monede: una de 50 de bani, una de 10 bani si una de 5 bani.

Mirat zice: “Ai doar trei banuti?”

“Da!” ma mandresc.

Imi ascunde banutii in ghete si rade cu pofta. Ii gasesc. Ii mai ascunde o data si tot asa.

Pe la final de portie zdravana de joaca descopera ca punga mica, transparenta din plastic moale zboara daca sufli in ea. Si numai ce ne punem pe-o suflatura care mai de care mai infoiata, acompaniata de rasete de surpriza de fiecare data cand punga danseaza in aer dusa de aerul scos in plamani.

Au fost 10 minute de joaca cu punga-n vant. De nepretuit. Pot sa decupez momentul asta si sa-l bag in san? Nu de alta, dar vai ce bine face sufletului meu de copil.

Sa mai spun ca jucariile cele mai colorate sunt de prisos, cand ai o punga mica, transparenta din plastic moale la indemana? Nu cred ca e cazul! Nu uitati sa va mai si jucati! Noapte buna!