Monthly Archives: September 2018

miercuri, 12 septembrie

miercuri, 12 septembrie

Sunt bataioasa. Prezenta mea este intimidanta pentru unii. Nu ma las usor. Imi spun punctul de vedere. Rareori accept cacaturi din partea altora. Termenul ‘cacaturi’ in acest context se refera la orice pe care il consider neadevarat, nedrept sau lipsit de umanitate.

Acum ascult Rage Against the Machine dupa o zi luuuunga, cam cat o si de post. Chiar, suntem in vreun post? Sau doar eu stau drept prost in post? Mai intai a fost ‘Killing in the Name of’ si acum e ‘Wake Up’. Vaaaai ce-mi mai place.

Astazi am purtat niste cercei de pe vremea cand eram rock-goth-punk. Cineva mi-a zis ca-s faini. I-am zis ca sunt de pe vremea cand eram… goth. Replica m-a pus pe ganduri:

Pai si nu mai esti? You could have fooled me?

Well, sa zicem ca I toned it down a bit. Am crescut la minte si am invatat sa ma adaptez la situatiile in care ma pune viata. Tupeul a ramas. Eu si cu tupeul meu avem o relatie cam la fel de lunga si stabila precum cea pe care o am cu somnul. Triunghiul amoros eu – somn – tupeu. Cand nu dorm, am tupeu. Cand dorm, dorm.

Iar cand vreau sa fluier, incerc, dar nu-mi prea iese.

Asta e o scriere care va intra sub incidenta psihopatologiei vietii cotidiene, ca n-are cap si nici coada. Are doar muuuult mijloc. Dar prin toata ceata asta ideatica, se intrezareste un crampei de gand: fiecare stadiu de viata vine cu un apanaj specific care poate fi folosit contextual destul de lesne.

Paranteza: urmeaza Bulls on Parade. Inchis paranteza.

Revenind la gand, Eric Berne, dragul de el cu AT-ul lui cu tot a scris o carte groasa rau de tot care se numeste ‘The Games People Play’ in care vorbea despre cele trei stari ale Eului si de ce se intampla cand adopti una sau alta dintre ele cu interactiunile tale sociale. Orice reactie e generata de o actiune initiala.

Daca aleg voluntar sau nu, sa ma comport ca un copil, e foarte probabil ca prin aer nasul meu sa fi detectat niscaiva atitudini parentale.

La fel de bine cu daca ma comport ca un adult responsabil probabil prin apropiere e un om care m-a abordat cat se poate de adult.

Si nu in ultimul rand, cand ma apuca parentajul desi n-am copii (inca), pesemne sunt ceva copii sau atitudini copilaroase in fata carora reactionez ca atare.

Ceea ce mi se pare formidabil in aceasta etapa a vietii mele e ca basically I can combine the shit out of these three states si sa-mi creez o stare atipica in care ma simt comfortabil din toate punctele de vedere.

Starea subsumeaza tupeu, questioning attitude si risk-taking de adolescent + anticipare, planificare si gandire strategica de adult + joaca si umor de copil + responsabilitate parentala. Azi a mers. Vedem cine mai sunt maine.

Playlist-ul continua cu Bombtrack.

Dupa-amiaza se asterne peste tumultul unei zile incepute mult prea devreme.

Ma duc sa fac nimic.

9… 11…

9… 11…

Stiti ca am o chestie cu 11-le, ca mi-am tot strigat placerile numerologice in gura mare. Este totusi un 11 care imi da fiori reci. 11 septembrie 2001. Ca multi alti oameni, stiu exact unde eram in martea aia.

Aveam 16 ani si tocmai ce ma pregateam sa incep clasa a XI-a. Eram acasa la una dintre cele mai bune prietene de pe vremea aia. La un moment dat a deschis televizorul pe CNN si am vazut cele doua turnuri, fum, foc, multi oameni tipand si pe Giuliani dand ceva declaratii.

Cu privirile atintite la ecran ne era destul de greu de inteles ceea ce tocmai se intamplase. Habar n-aveam pe atunci de ce urma sa se astearna peste noi. Frica, isterie in masa, groaza, durere, teroare. The war against terror.

A fost o zi grea pentru toata lumea, dar impactul asupra populatiei americane a fost de departe unul izbitor. Nobody was ever the same again. Si incetul cu incetul, efectul batailor aripilor de fluture dintr-o parte a lumii au fost resimtite de noi toti.

Nu am fost pana acum in State, insa am fost martora la nenumarate marturii despre controalele hiper-vigilente din aeroporturi pentru zborurile spre S.U.A., despre valize taiate preventiv, despre vize revocate sau refuzate, despre intrebari ciudate adresate unor oameni care ar aduce a… the people who instilled terror in the American people.

Din 2001 pana acum am mai citit, am mai trait si m-am mai documentat. Cand te uiti la orice eveniment traumatic al unei natiuni sau unui popor, iti trebuie niste ochelari speciali, pentru ca risti sa tragi niste concluzii eronate daca te uiti cu ochii tai. Imi aduc aminte ca acum cateva luni, pe cand ma uitam la un documentar despre radicalizare, era un tip al carui job era sa deradicalizeze si spunea ca e destul de dificil, dar ca sa iti iasa trebuie sa te uiti la sistem, nu doar la segmente din el.

Razboaiele sau orice forma de revolta sociala, dezastrele naturale si accidentele masive au facut intotdeauna parte din viata. Numai ca undeva pe drum, oamenii au inceput sa creada ca pacea, armonia naturala si lipsa accidentelor este normalitatea.

Poate suna ciudat ceea ce urmeaza sa zic, dar oricat ai tinde spre all of the above, trebuie sa fii pregatit pentru planul B. Pentru haos, pentru dizarmonie si pentru accidente. Nu la modul in care s-a normalizat folosirea armelor de foc in State, evident, ci mai degraba la modul in care elvetienii inteleg stagiul militar. Adica e obligatoriu pentru toata lumea si ai trageri lunare… just in case.

Ceea ce simt ca s-a intamplat dupa 11 septembrie 2001 a fost o reactie traumatica in masa la un eveniment traumatic. Un sindrom de stres post-traumatic colectiv. Toata lumea retraia momentul, toata lumea isi amintea, pe toti ii lua panica si ceea ce a urmat ca raspuns geopolitic a fost direct proportional cu aceasta reactie colectiva.

Stigma care a cuprins populatia araba a fost de neoprit. Si s-a extins incet, dar sigur. Fireste ca ti-e greu sa nu raspunzi emotional si sa nu eviti oameni pe care ii asociezi involuntar cu ‘teroristi’. Mai ales atunci cand media toarna stiri pe banda rulanta intr-o maniera unilaterala si partinitoare.

Atunci cand iti amintesti de niste lucruri traumatice traite in fiecare an in jurul datei in care s-au petrecut stii sigur ca ai sindrom de aniversare. Cred ca va trece mult timp pana cand poporul american va putea trece peste cele intamplate pe 11 septembrie 2001. Cred de asemenea ca discriminarea, ura si lejeritatea in legislatia privind regimul armelor si munitiilor nu ajuta foarte mult.

Oşo

Oşo

Cam asa arata capul meu dupa ce am apasat stop celei de-a sasea parti a seriei documentare ‘Wild, Wild Country’ regizata de fratii Chapman and Maclain Way.

S-ar fi putut ca pana acum sa imi fi manifestat prea des entuziasmul pentru documentarele vazute, si acum cand strig in gura mare:

‘Duuuude asta e printre cele mai complexe documentare pe care le-am vazut!’

sa ziceti:

‘Da, da, am mai auzit asta cand ne povesteai despre documentarul ala cu traficantul de droguri care a adus cocaina in L.A.’.

Recunosc, sunt acest Petrica din ‘Petrica si lupul’. Strig ‘Lupuuuuu’!’ prea des. Ce sa fac daca imi plac documentarele? Mi se par asa ca niste felii mari de tort de realitate. Si torturile de fictiune sunt interesante, numai ca… parca n-au gust real. Acuma dand dintr-una intr-alta, in timp ce ma uitam la ‘I am a Killer’ (da, tot pe Netflix), mi-a aparut in recommended ‘Wild, Wild Country’… si i-am dat play.

Ceea ce a urmat au fost cateva seri in care a trebuit sa ma lupt cu nevoia de baza care mi-e cea mai draga (aka somnul) ca sa ma uit la cate un episod – doua din documentar.

Cand a fost ultima data cand v-ati intors acasa cu gandul ca o sa apucati sa va uitati la finalul un film foarte interesant? Pentru mine a fost astazi dupa-amiaza.

Cred ca unul dintre lucrurile care mi-au placut cel mai mult la acest documentar a fost impartialitatea, care evident ca e subsumata genului, insa in cazul de fata contrasta atat de tare cu outrage-ul meu incat mi-am zis in sinea mea:

‘Oamenii astia chiar vor sa prezinte ambele parti ale povestii cat sa ti se ridice paru’-n cap si sa te ia cu fiori pe sira spinarii…’.

Nu am citit vreo cartea de-a lui Osho sau despre Osho.

Am auzit o groaza despre invataturile sale.

Am auzit ca exista si casete cu discursurile sale.

Ca sunt centre Osho unde se face meditatie dinamica.

Daca scrii ‘Osho quotes’ pe Google iti vor aparea cele mai heart-melting, soul-searching, mind-enlightening treburi.

Daca ai citit vreo carte de-a lui Osho, trebuie sa vezi documentarul de care iti vorbesc.

Daca esti in cautarea spiritualitatii, trebuie sa vezi documentarul de care iti vorbesc.

Daca habar n-ai cine-i Osho, dar vrei sa te uiti la o serie documentara buna, trebuie sa te uiti la documentarul de care iti vorbesc.

Evident ca nu ma voi apuca sa-l povestesc, dar o sa ma rabdati inca un pic pana imi pun in scris toate intrebarile existentiale pe care mi le-a starnit materialul respectiv. Sa va spun sincer, io una m-am mai uitat la filme despre taramul sensibil unde religia se imbina cu spiritualitatea si vulnerabilitatea umana.

Am vazut un film despre scientologi (tot pe Netflix), un altul despre o scoala catolica de prin S.U.A. unde abuzurile se tineau lant, inca unul despre evrei hasidici si organizatii care te ajuta sa ‘te lasi de hasidism’, dar asta goes far and beyond my wildest imagination.

Information is power, baby! Gold!  

Faza e ca pe tot parcursul celor peste 6 ore petrecute in fata laptopului (in zile diferite), ma tot bantuia gandul ca:

‘Asta puteam fie eu… putea fi un prieten de-al meu… putea fi un vecin de-al meu…’.

Povestea asta este atat de aproape de noi, incat devine infricosator de reala. Ceea ce m-a frapat iremediabil a fost alaturarea dintre o filosofie de viata de tip ‘do good’ si un comportament de tipul ‘fuck everyone over, while smiling’.

Acum ca am scris asta, mi se pare puerila afirmatia, ca asa se intampla cam peste tot. Intre ‘purtatorul de cuvant al divinitatii’ si ‘dogma propovaduita’ exista 50 fucken shades of grey in care se scalda umanitatea aia reprimata, explodata, umbra siroind printre rosturile unei fiinte eminamente ‘sfinte si fara de prihana’.

O sa ma urasca niste oameni care merg duminica la biserica, spunand ca iau numele Domnului in desert. Va invit si pe voi, oamenilor, sa va uitati la ‘Wild, Wild Country’. Are desert, un domn si niste nume. Dezbatem fapte, judecati, dreptati si moralitati dupa…

Vizionare placuta!

3, 2, 1… Start

3, 2, 1… Start

Suntem o scoala primitoare, inainte de toate. Ne bucuram de oaspeti in fiecare zi, iar la plecare ii petrecem cu blandete.

Ospitalitatea bate eficienta pe atat de multe planuri, incat nici nu are sens sa ma apuc sa le enumar. Credem in relatii pozitive si ceea ce facem este sa le promovam cu intentie. Ne iese si spontan, dar ne si preocupam in privinta asta.

Ca oamenii care ne pasesc pragul sa se simta in largul lor. Avem ritualuri si traditii de comunitate catre care ne ducem cu inima deschisa in momentele cheie din viata scolara.

Astazi am inceput, din nou. Fiecare nou inceput este altfel, dar ceva persista. Emotia aia din zori de zi, cand te pregatesti sa pleci si te gandesti cum se va derula ziua. Dupa care, printr-o minune a timpului te trezesti ca este deja ora 12.

La gradinita holul s-a transformat intr-o baie de multime. Cu parinti, cu copii, cu profesori… cu oameni curiosi si dornici sa vada ce le rezerva acest nou inceput.

La scoala s-au lansat 560 de baloane catre cer, fiecare cu cate un gand bun si dorinta pentru anul educational care tocmai si-a facut debutul.

Dupa un travaliu de aproape doua saptamani in care noi ne-am primenit casa, astazi am deschis usile larg, bucurosi de oaspeti.

Oaspetii au venit, ne-am veselit impreuna, am vorbit, am facut niscaiva amintiri din alea cu bataie lunga in timp, dupa care au plecat.

Casa noastra de acum va continua sa fie deschisa. La curiozitate, la invatare, la viata, la rasete si la explorare.

Pe maine. Dupa care pe poimaine. Dupa care pe raspoimaine. Si tot asa…

Comunicare, oameni si interactiuni

Comunicare, oameni si interactiuni

Pe scurt C.O.I. I aim to shock, not to please. Dar intr-un mod paradoxal socul cu placerea par a avea o legatura directa in viata. Acum ma uit la cele doua pisici ale noastre care au ceva de impartit. Se uita una la cealalta cu urechile date pe spate si cozile plesnind parchetul. Marul discordiei de data asta e teritoriul. Una dintre ele se ridica si pleaca spre alte zari. Cealalta ar fi fost natural sa ramana pe teritoriul nou-cucerit si sa se lafaie, nu? Nope. A plecat in alta parte, de unde putem lesne trage concluzia ca ceea ce aveau ele de impartit nu era teritoriul, ci altceva.

Sa-i spunem X, ca e necunoscuta. Asemenea celor doua feline domestice, oamenii au chestii de impartit. Cu ei insisi si cu altii. La intersectia dintre cele doua imparteli se afla un soi de ‘no man’s land’. Nimeni nu stie in ce se baga asa ca trebuie sa pasesti cu precautie. Taramul contine mine si bombe vechi de tot, care sub presiunea vreunui picior neatent abia asteapta sa faca:

Acuma, atunci cand in lume s-au impartit lucrurile, unii au luat mai multe, altii mai putine. Cine-mparte, parte-si face, doar! Ca intr-un joc de Macao existential, ideea e sa nu ramai cu carti in mana. Sa le pui jos, eventual pe fata ca sa se prinda toata lumea cam ce imparti tu in stanga si-n dreapta.

In realitate, jocurile pe care le jucam noi, adultii, rareori sunt cu cartile pe fata. Ca nu ne prea place comunicarea directa, cat nici confruntarea. Plus ca din frageda pruncie am invatat de la unu’ de la altu’ ca nu-i bine sa ii zici omului direct care-i problema pentru ca iese cu scandal. Da’ nu ne-am pus niciodata problema ca putem sa vorbim unii cu ceilalti, ca oamenii, fara scandal, si sa ne si spunem si lucruri care nu-s dintre cele mai confortabil de discutat, but hey that’s life.

Booooon! Pai si daca nu comunicam direct, cum comunicam? Prin porumbei calatori, prin semnale de fum, prin codul Morse, prin priviri cu subinteles, prin taceri apasatoare si prin mesaje cu dublu inteles. Adica alea al caror inteles integral poate fi deslusit doar de receptorul vizat. Ce vrem sa obtinem cu asta? Cica, rezolvarea problemei aduse in discutie. Ce obtinem de fapt? Un somoiog incalcit de idei, emotii, preconceptii si actiuni care au mai degraba legatura cu stresul cauzat de lipsa de intelegere, decat cu problema in sine.

Zilele trecute vorbeam intr-un for oarecum restrans despre semnificatia cuvantului ‘asertivitate’. To cut a very long story short, astazi, in plin overflow de cursuri de comunicare linia dintre asertivitate si agresivitate pasiva a devenit foarte suuuuubtiiiiireeeee. Cam asa:

Si dupa ca e subtire, mai e si stramba pe deasupra. Credem ca we’re da shit! Ca stim, ca putem, ca ne iese. Daca ne iese la munca, tre’ sa ne iasa si in contexte de life after work. Daca tinem training-uri pe tema asta, we practically have it in the palm of our hand. Daca dam interviuri in care suntem asertivi si carismatici, fo’ sure o putem arde la fel off-the-record. E musai sa va spun ca treaba nu sta asa deloc, sau e subinteles?

Nu, o sa comunic direct, acum. Fara subinteles-uri. Treaba nu sta deloc asa! Voiam sa bag un Caps, dar m-as fi dus prea tare spre comunicare agresiva, which is not my point now. Revenind la imparteala. So, in functie de lucrurile pe care le avem de impartit cu noi insine, de imaginea proprie pe care o proiectam inafara noastra, cat si de lucrurile pe care le avem de impartit cu altii, si de imaginea pe care o proiectam pe altii, jocurile de-a comunicarea adulta se apropie de niste sfere sensibile si pe alocuri opace.

Cum adica? Adica stim ca nu ne convin niste chestii pe care le auzim sau observam in mesajele pe care le primim de la altii, dar e atat de confuz tot contextul incat nu se vede nimic. E opac. E clar ca daca spunem lucrurilor pe nume fara rea-vointa si cu intentia genuine de clarificare, ne cad galoanele, pentru ca undeva in fundul mintii noastre, cat si al celor din aceeasi generatie cu noi apar ganduri din alea gen: ‘uita-te si la asta ce dubioasa e. habar n-am de ce se agita atata. nici nu stiu despre ce vorbeste’. Aka defensive shit.

Ca doar intr-o situatie de stres optiunile raman tot 3 oricum ai da-o: fight (‘Ce pana mea te apuci sa vorbesti despre….?), flight (omul chiar pleaca sau precum in exemplul de mai sus zice ‘habar n-am despre ce vorbesti, pare-mi-se ca esti cam dus cu pluta’) or freeze (sta stana evitand elefantul mare si roz care ii zdruncina toate portelanurile din casa).

Io am o vorba care cred ca se aplica si la situatiile de genul asta: tre’ sa te doara foarte tare ca sa schimbi ceva la tine. Adica tre’ sa ai o miza. Sa fii all-in cu ceva. Sa iti pese de omul din fata ta, sau sa ai un interes care sa te impinga frumusel de la spate sa clarifici comunicarea ca un adult, nu sa o arzi ca un pustan de clasa a V-a. But again, tre’ sa ai o miza. In absenta mizei, no fucks shall be given by either of the parties.

Imi permit sa inchei cu un proverb adanc inradacinat in memoria mea care in mod contra-intuitiv imi da speranta si forta sa razbat prin toate situatiile de comunicare de tip somoiog: Greu la deal cu boii mici…