Monthly Archives: January 2020

Jan29

Thirty-Five Is the New Thirty-Five (Part I)

Posted on by
Thirty-Five Is the New Thirty-Five (Part I)

*

23.01.2020

35 de lucruri la care merită să te uiți în general. Nu numai dacă ai vechime de 35 de ani în viață. Departe de mine să o dau în filozofii de vârstă mijlocie, dar astăzi de dimineață m-am trezit cu mâncărici în tălpi. Doar știți cât îmi place mie a dormi.

Ei bine, astăzi am deschis ochii mânată de un zvâc intrinsec și nicidecum de sunetul nemilos al alarmei. M-am primenit după care m-am așezat frumușel în fotoliu cu laptop-ul în brațe și Arctic Monkeys în fundal și mi-am zis că dacă nici măcar soarele nu a răsărit încă, să mă apuc nițel de scris.

Vreți cu listă lucrurile sau în idei înșiruite? Oricât de mult mi-ar placea mie listele, prefer să mă desfășor în stare pură astăzi. Fără liste, dar cu foarte multe reflecții legate unele de altele precum ADN-ul în helix. Comparații de 7 dimineața. Sau poate e 7 noaptea și nu-mi dau eu seama? Oricum ar fi, 7 tot e. Trecute fix.

Aș zice că unul dintre lucrurile care mi-a modelat existența a fost faptul că nu sunt singură la părinți. Prezența și interacțiunea cu frati-meu m-a ridicat, m-a coborât, m-a învârtit și m-a sucit pe toate părțile, pregătindu-mă pe nesimțite pentru viață și oamenii din ea.

Aș continua cu faptul că oricât de trăit și experimentat te crezi, nu e nevoie decât de un ceva care să trezească în tine emoția aia puternică, că s-a dus naibii toată rațiunea. Căci în fond și la urma urmei înainte de a fi duși de mânuță pe calea intelectualității nu suntem altceva decât niște ființe urlătoare în căutare de atașament. De apropiere. De atingere. De conexiune. Totuși partea asta cu damblaua emoțională e faină când e cu fluturi în stomac și mai puțin faină când e cu furtuni și strigături. Așa că înainte să îți vină să-ți iei câmpii spre nici tu nu știi unde, șezi oleacă și respiră. Nu cugeta. Doar respiră și uită-te în jur. Pe mine mă ajută.

Ce mai știu în înțelepciunea mea proaspăt dobândită? Că cine are bunici se poate considera un om norocos pentru că timpul petrecut cu bunici nu se compară cu nimic pe lumea asta. Și pentru că, cu siguranță, va fi păstrat undeva ascuns bine în suflet și scos așa doar la ocazii speciale și savurat ca nu cumva să se termine vreodată.

Încă una. Grija de sine face bine. Asta e cam din străfundurile gândirii matinale, dar chiar așa e. Așa se simte. Citeam undeva că orice e în plus sau prea mult te împovărează. Acuma ce e prea puțin nu-i bine că o dăm în carență, ce-i prea mult strică, așa că trebuie să trăiești legat de corpul tău care să îți șoptească din când în când: ‘Dude, o iei pe miriște. Vino acasă!’. Și aici grijă nu e orice te face să te simți bine. Been there, thought that. E ceva ce te ajută pe termen lung să îți zâmbești dimineața când te uiți în oglindă ca să vezi ce coșuri noi ți-au mai apărut. Serios? Acnee la 35 de ani? Asta e o glumă pe care universul s-a gândit s-o facă cu mine ca să-mi reamintească că age is just a number. Apropo v-am zis că o să-mi repun aparat dentar? Ce să mai încolo-încoace. O să călătoresc în timp înapoi în adolescență. Adolescenta de 35 de ani. Ia să vedem cum o să funcționeze combinația asta! Revenind la grijă. Grija pentru tine e atunci când vorbești blând cu tine, dar și atunci când te ții de ce ți-ai promis. Păstrează-ți cuvântul dat ție însuți, căci regretele și vinovăția sunt mult mai greu de dus decât orice alt obstacol.

**

29.01.2020

Ia-ți timp, cât de puțin, pe unde apuci, și gândește-te la lucrurile care îți plac, care îți fac inima să stresare și pielea găină. După care gândește-te la ce faci la muncă. Cele două nu trebuie să se suprapună într-o eclipsă totală de griji, dar trebuie să fie cel puțin tangente. Ca viața ta petrecută la muncă să aibă sens. Cred în vocație oricare ar fi ea, așa că fie că ții prelegeri universitare, croiești haine, faci curat sau conduci autoutilitare, dacă îți place atunci viața ta va fi din start mai ușoară, iar atunci când va veni greul, o să-l poți duce pentru că ai rezerva de sens pe plus.

Mai am una, cu disciplina de data asta, și venind din partea mea, e cel puțin surprinzătoare. Nu sunt o tipă disciplinată așa cum înțeleg eu disciplina. Îmi place să mă adaptez, să improvizez și funcționez al naibii de bine sub presiune și în situații de criză. Acum, când vine vorba să mă țin de-un plan pe care, culmea, tot eu l-am făcut, mă apucă o pandalie. Că îmi vine peste mână și aș prefera de o mie de ori să mă duc pe tendința mea naturală. Numai că mă lupt un pic cu mine și când îmi iese, satisfacția e fantastică. Așa că sfatul poate să fie legat de disciplină, sau în general de luptele pe care le aveți cu voi. Nu vă dați bătuți în luptele pe care le purtați cu voi. Dacă obosiți, trageți un pui de somn, după care resume position. Merită efortul!

Și încă ceva dacă tot suntem la capitolul inner-battles. Atunci când în capul vostru se bat cap în cap idei sau păreri, una dintre ele cu siguranță e a voastră, iar cealaltă e primită cu împrumut din alte părți. Încercați să vedeți care e cum, pentru ca incertitudinea e nasoală rău, iar trăitul cu păreri de împrumut e și mai și.

Cineva zicea, și bine zicea, că viața nu e făcută să fie ușoară, așa că așteptările idilice întru fericire perpetuă, ceruri senine și terenuri line cât vezi cu ochii fac rău. Don’t be a snowflake! Fii tu, omul care a trăit bune și rele, și care a învățat din ele ca să meargă mai departe. Apreciază liniștea când o ai și ține piept zgomotului din jur, căci și ele îți pot fi prieteni sau inamici în funcție de context. Lucrurile se apreciază raportat la lipsa lor, nu în stare pură. În stare pură poate în laborator, numai că noi nu trăim clinic, ci cât se poate de real.

Spală-ți rufele, pune-ți-le la uscat și împăturește-ți-le, fă-ți ordine în casă și în geantă, dă cu mopul și șterge praful. Do the work. Oricum trebuie făcute așa că în loc să negociezi la nesfârșit cu tine sau alții, just do it. Și o să descoperi că ți se limpezește mintea cum nu ți s-a mai limpezit de multă vreme.

Ascultă muzică. De dor. De jale. De zbânțuială. De chill. De care vrei tu. Și lasă-te pe spate în muzicalitatea care te înconjoară, mulțumindu-i că te ajută să îți dai gândurile pe mut și să te concentrezi pe altceva, sau dimpotrivă că îți așează gândurile în ordine mai ceva ca un daily planner.

Ieși din casă. Chiar și atunci când nu prea îți vine s-o faci. De fapt cu atât mai mult atunci când nu îți vine s-o faci. Plimbă-te, bea o cafea, intră într-o librărie și răsfoiește o carte, du-te la un concert, la film, la teatru. Singur sau împreună cu cineva. Poți bârlogi când simți că ai umblat prea mult, dar ai grijă să nu te afunzi prea tare în tine, că o să trebuiască să fii scos pe urmă de acolo cu ditai macaraua.

Călătorește. Asta da. E ceva care te învață mai multe despre viață decât orice altceva. Descoperă locuri și lumi pe care le vedeai în atlas când erai mic. Nu trebuie să fie călătorii grandioase, trebuie doar să fii tu călătorul. Atenție! Călătorul, nu turistul. Să te plimbi prin inima orașelor pe care vrei să le desfaci de mistere, nu să îți faci trei poze și să gonești după magneți. Trăiește călătoria! Și povestește-o ca s-o retrăiești.

To Be Continued…

Jan19

Muntele cel înalt al lui Aaron

Posted on by
Muntele cel înalt al lui Aaron

Astăzi voi scrie despre Aaron.

Aaron a murit la 28 de ani. S-a spânzurat. În celula lui. După stingerea luminii. Până să ajungă în punctul ăla, a trăit. O viață intensă, împovărătoare și confuză. Lumea a aflat de existența și ulterior neființa lui, pentru că a fost celebru. A jucat fotbal american. Bine. A fost iubit. A fost hulit. A fost judecat. A fost condamnat. A fost părăsit. I-a fost studiat creierul.

Cred că nu am mai rămas așa pe gânduri de când l-am cunoscut pe Kalief Browder, despre care am scris tot aici, mai demult. Și el a murit. Tot spânzurat. De aerul condiționat dinafara casei mamei lui. După ce tocmai ieșise din Rikers Island după o condamnare injustă.

De ce oare se întâlnesc acești doi bărbați în mintea mea atât de natural? Poate pentru că poveștile lor de viață trezesc în mine același sentiment: o tristețe profundă. Aaron, spre deosebire de Kalief, a ieșit aparent din tiparele stereotipice în care noi, oamenii, încercăm să-i băgăm pe cei pe care nu îi înțelegem și de ale căror acțiuni ne temem și ne scuipăm în sân mulțumind lui Dumnezeu că nu suntem  ca ei.

Aaron a fost singur cam toată viața lui cea scurtă. Iar în singurătatea lui, s-a zbătut să se înțeleagă și să se ascundă de judecata lumii. A înțeles din fragedă pruncie că tata se supără dacă zice că vrea să devină majoretă, așa că a devenit jucător de fotbal american. Ca tata. A continuat să se uite la tata care, în comunitate era un model de urmat, iar în spatele ușilor închise ale casei era un bărbat care știa să își exprime furia lovind-o pe soția lui până la refuz.

Ăsta era temperamentul lui. Mai coleric. Asta zicea lumea. A trăit un moment în copilărie în care, în timp ce se juca de-a v-ați ascunselea cu fratele său și un vecin, s-a trezit încolțit într-un cort pentru copii. Ani mai târziu, a îndrăznit să întrebe un psiholog dacă există oameni care se nasc homosexuali.

Aaron a învățat de la o vârstă foarte mică faptul că, dacă vrei ca oamenii să te iubească, trebuie să te prefaci că ești altcineva decât ești cu adevărat. Și așa a și făcut. S-a prefăcut. Până în punctul în care cele două identități ale sale au început să se ciocnească, iar efortul de a le menține la distanță una față de cealaltă a devenit prea mare. Povara, prea grea.

Tata a murit când el avea 16 ani. El n-a plâns la înmormântare. Mama a intrat într-o nouă relație la scurt timp după cu soțul unei verișoare. Aaron s-a readaptat noii situații și a investit-o pe verișoară cu imaginea maternă. Verișoara era bolnavă de cancer și a murit și ea în cele din urmă.

El a plecat la facultate. Alta decât s-ar fi așteptat cei apropiați lui. Și a tras până când a fost văzut și apreciat pentru ceva ce putea face: să joace fotbal american. A început să fumeze iarbă zi-lumină ca să scape de poverile vieții lui. S-a combinat cu o prietenă din liceu.

A început să o ardă dubios cu băieți la fel de furioși ca el, prin cluburi. Singura diferență dintre ei și el era că nimeni nu știa că Aaron ar fi furios, căci el ajunsese un profesionist nu numai în fotbal, dar și în a se ascunde de oameni. Pentru că el era greșit. Defect. De neiubit. Un obiect inutil. Furia i-a ținut companie în tot acest timp. Împreună cu loviturile la cap pe care le tot primea cadou în meciurile de fotbal.

Ca jucător excela. Ca om, se afunda în el. Înainte de a fi recrutat pentru NFL l-au testat și au descoperit că pe lângă faptul ca sângele lui devenise verde de la câtă iarbă fuma, cu maturitatea socială stătea cam foarte prost. El și-a luat angajamentul ca își va readuce sângele la culoarea roșie, și toată lumea a fost fericită.

S-a mai îngrășat un pic și a început să se tatueze peste tot. Unul dintre antrenorii lui a observat că de fiecare dată când se ducea acasă, revenea praf, așa că a zis să nu-l mai lase să meargă acasă și problema se va rezolva. Numai că problema nu s-a rezolvat, și Aaron a început să își lase furia să apese pe trăgaci din te miri ce tâmpenie.

După care panică. Iarbă. Paranoia. Pe repeat. După care back to work. Business as usual. Unii zic că a fost sociopat. Io prefer termenul disociat. A făcut și-un copil cu prietena lui din liceu, care a fost singura care i-a rămas alături atunci când poliția a început să-l investigheze.

Incredibil pentru publicul larg cum un om care avea totul s-a dovedit a fi un criminal.

Poate nu avea totul?

Poate nu avea nimic?

Poate se săturase să se mai prefacă?

Bun, acum care ar fi morala acestei povești?

Kids, don’t do drugs? Nope.

Like father, like son? Nope.

Unde dragoste nu e, nimic nu e? Pe aproape.

Atunci când vine adversitatea peste tine, dacă nu ai oameni care să te ajute ești ușor în pom și pomu’-n aer? Poate.

Atunci când alegi atașamentul în schimbul autenticității și constați că tot singur ai rămas, îți bagi piciorul și te arunci în cea mai rea versiune a ta… rea, dar autentică! De ce nu?

Concluzia mea ar fi că nu mi se pare de neexplicat, și atât de out of this world, ceea ce a făcut Aaron.

Am zis că după ce i-au studiat creierul au constatat că avea un stadiu avansat de encefalopatie craniană traumatică de la numărul de lovituri în cap primite în câmpul muncii?

Revenind, la concluzii. Cred ca în relații stă totul. Ascensiunea și colapsul nostru ca oameni. În calitatea relațiilor pe care le cultivăm. Cu alții și cu noi înșine. Mi-aș fi dorit ca Aaron să aibă relații care să îl ajute să iasă din el-ul traumatic și confuz. Dar n-a avut. Muntele cel mai înalt pe care a tot încercat să-l urce a fost tocmai cel al liniștii și împăcării cu cine este el cu adevărat.

Merită să vă uitați la documentar. O să vă dea ceva de gândit.

Jan17

Chiloții și acadeaua

Posted on by
Chiloții și acadeaua

Patru fără zece. Trebuie să pregătesc copiii de plecare, după care să îmi iau zborul spre ora de condus. E. coboară cu ghiozdanul și o stea căzătoare multicoloră din lemn pe care tocmai o terminase de desenat în clasă.

Mă uit pe monitor. Tata o așteaptă în ceața de mijloc de ianuarie.

Io: E., tata e deja afară, te așteaptă. Hai să ne îmbrăcăm!

E: Mai întâi pantalonii de ski, după care cizmele, după care buff-ul, după care căciula, după care mănușile… și geaca ultima.

Io: Ok. Ai nevoie de ajutor?

E: Nu, mă descurc.

Se îmbracă conform ordinii apriori comunicate: pantaloni de ski, cizme, buff, căciulă, mănuși… și geaca. Dau să o ajut să tragă fermoarul gecii, când deodată mă oprește subit:

E.: Miss, stai așa! Mă deranjează ceva!

Se foiește, se învârte și încearcă să își bage mâna flaușată în salopeta de ski prin spate.

Io: Ce s-a întâmplat, E.?

E: Mi-au intrat chiloții în fund și nu mai pot să-i scot. Mă ajuți?

Patru. Trebuie să prind tramvaiul ca să nu întârzii la ora de condus. Mă uit la fața schimonosită a lui E. și zic:

Io: Dăm jos geaca, dăm jos mănușile, dăm jos pantalonii de ski, dăm jos pantalonii ca să poți să îți aranjezi chiloții.

Zis și făcut. E. își rearanjează chiloții și îi revine zâmbetul.

Io: Mai bine?

E.: Mult mai bine.

Patru și cinci. Tragem la loc pantalonii, pantalonii de ski, punem mănușile, punem geaca, luăm ghiozdanul și steaua căzătoare și ieșim pe ușă. Tatăl se înseninează.

E.: Mergem la joacă, tati?

Tata: Da.

E.: Ce bine!

Tata: E., ai dat bomboane copiilor astăzi?

E.: Nu, am uitat. Dar vreau să-ți dau ție una (uitându-se spre mine).

Io: Mie?

E.: Da, ție. Una cu căpșune.

Deschide ghiozdanul și scoate singura acadea cu căpșune dintr-o căpiță nedefinită de acadele.

E.: Poftim!

Io: Mulțumesc! Pot să-ți dau o îmbrățișare?

E: Da.

Ne îmbrățișăm și pleacă. Plec și eu cu acadeaua mea cu căpșune cu tot.

Morala: Fericirea stă în lucruri mici, cum ar fi o acadea cu căpșune sau o pereche de chiloți proaspăt scoși din fund.

Morala 2: Există timp pentru toate, inclusiv pentru recunoștință.

Jan2

Jurilovca mea cea albastră și vântoasă

Posted on by
Jurilovca mea cea albastră și vântoasă

Șed în confortul propriului cămin, cu pisici molatice, lumini difuze și muzică în surdină.

Șed și cuget.

Ba nu! Șed și simt.

Încă simt binele cu care Jurilovca mi-a uns cotloanele scârțâitoare ale sufletului.

Simt vântul puternic de pe dealurile Argamumului care împreună cu soarele de ianuarie îmi îmbujorau obrajii.

Simt frigul țeapăn care m-a cuprins de îndată ce am intrat în casa lipovenească și care mi-a dat drumul din îmbrățișare pe măsură ce în sobe lemnele pocneau într-un foc numai bun.

Simt mirosul de fum din păr și haine care mă urmărea prin bucătărie în timp ce pregăteam de-ale gurii după o orânduială patinată de timp.

Simt liniștea deplină care domnea în dormitorul nostru cu păsări pictate pe tocul ușii, liniște în care te cufundai așa cum te cufundai în așternuturile încălzite și proaspete.

Simt cana cu cafea fierbinte bine-venită după o îmbăiere-viteză în baia mică cu apă fierbinte care trebuia să ne ajungă tuturor.

Simt hazul care se juca leapșa cu noi toți și ne aducea împreună ca într-o horă în care, în spațiul din interiorul său, se întâmpla viața cu simplitate și voie bună.

Simt inima mea care și-a dat întâlnire cu a lui și s-au pus pe visat o căsuță cu prispă și multă natură vindecatoare.

Jurilovca, ce bine că ne-am întâlnit!