Oare putem fi mai degrabă covalenți, decât ambivalenți? Să ne contopim chimic, fiecare cu electronii din dotare, cât să formăm un balans stabil între forțele de atracție și dispersie atunci când ne dăm electroni la schimb?
Monthly Archives: January 2023
A wise woman once said…
RE: Cunosc
Să facem cunoștință!
Mă cunoști?
Parcă ne-am întâlnit undeva, pe la vreo cunoștință
În ultima vreme mi-am pierdut
Cam des cunoștința
Recunosc, n-a fost cel mai oportun prilej
Să-mi aduc aminte de lucrurile
Care-mi activează recunoștința
Dar cumva
Am reușit să mă recunosc
Într-o oglindă aburită, sub lumina sinceră a unui neon
Mi-am zâmbit cu emoția
Care-ți străbate trupul atunci când recunoști
Un om drag, de care ți-a fost dor
În forfota unei mulțimi imprevizibile
Unele lucruri se cunosc de la o poștă
Unele trebuie să îți iei inima în dinți să ți le recunoști
Și cu recunoștința acestei întâlniri în vene
Aștept să ne dăm formă și sens
Nes(u)puselor
Început
Parafrazând un gând de pe o cană pe care am primit-o la începutul anului trecut, aș zice că pe cât de scurt a fost anul, pe atât de lungi i-au fost zilele. Probabil cel mai intens an din viața mea de până acum.
Am trăit din plin după legea lui Ohm, pe care am transformat-o în legea lui om. Eu om. Intensitatea mi se măsura ca raportul dintre tensiunea aplicată și rezistența circuitului. Răsună a lege omenească, nu?
Am fost… și n-am fost… om… anul ăsta. M-am cunoscut în noi momente și schițe. Uneori mi-a plăcut de mine, alteori nu prea și câteodată nici nu m-am recunoscut.
Am încercat să mai scriu, dar parcă gândurile nu mi se legau așa cum știam eu că mi se leagă. Până când am decis să mă dezleg și pur și simplu să mă înșir pe curat. Am lucrat pe multe ciorne, care au ajuns undeva, dosite împreună cu multe altele de-ale mele, într-un sertar lăuntric.
Aseară m-am oprit un pic din toate și am stat în mine, gândindu-mă la cel mai bun și frumos din 2022. Și am început să plâng instant. Intensitatea acelui moment este încă în mine.
Întâmplarea cea mai frumoasă a anului care tocmai ce a fost e primul plâns al lui Dimi. Acel plâns mi-a declanșat metamorfoza. Eram anesteziată, și totuși inima stătea să-mi pocnească, decorând pereții sălii de operație cu toate simțămintele mele. Eram bucuroasă, și totuși plângeam pe mut în hohote și tremuram ca varga.
Venise primăvara peste mine, iar ceea ce crescusem și îngrijisem în mine, acum era înafara mea. Puricelul pe care l-am purtat cu mine de colo-colo timp de mai bine de 41 de săptămâni, căpătase conturul unui bebeluș în toată regula cu date personale cu tot. În preajma Crăciunului s-au făcut mai bine de 41 de săptămâni de când am făcut cunoștință cu Dimi.
Metamorfoza continuă, dar parcă la intensități mai moderate. Sunt zile în care îmi sar siguranțele și mă preschimb într-un noian de nesiguranță. Apoi sunt zile în care mi se aprind beculețe în cap și, asemenea unui pom de Crăciun proaspăt luminat, încep să văd lucruri pe care nu le văzusem până atunci. Gravitez în jurul lui și el în jurul meu, iar în dansul ăsta simbiotic (mă) (re)descopăr.
E 1 ianuarie. Primul pentru el. Primul pentru mine alături de el. Cerul este senin. Afară e primavară. În casă e tot primavară.