Category Archives: Awareness

Jan29

Thirty-Five Is the New Thirty-Five (Part I)

Posted on by
Thirty-Five Is the New Thirty-Five (Part I)

*

23.01.2020

35 de lucruri la care merită să te uiți în general. Nu numai dacă ai vechime de 35 de ani în viață. Departe de mine să o dau în filozofii de vârstă mijlocie, dar astăzi de dimineață m-am trezit cu mâncărici în tălpi. Doar știți cât îmi place mie a dormi.

Ei bine, astăzi am deschis ochii mânată de un zvâc intrinsec și nicidecum de sunetul nemilos al alarmei. M-am primenit după care m-am așezat frumușel în fotoliu cu laptop-ul în brațe și Arctic Monkeys în fundal și mi-am zis că dacă nici măcar soarele nu a răsărit încă, să mă apuc nițel de scris.

Vreți cu listă lucrurile sau în idei înșiruite? Oricât de mult mi-ar placea mie listele, prefer să mă desfășor în stare pură astăzi. Fără liste, dar cu foarte multe reflecții legate unele de altele precum ADN-ul în helix. Comparații de 7 dimineața. Sau poate e 7 noaptea și nu-mi dau eu seama? Oricum ar fi, 7 tot e. Trecute fix.

Aș zice că unul dintre lucrurile care mi-a modelat existența a fost faptul că nu sunt singură la părinți. Prezența și interacțiunea cu frati-meu m-a ridicat, m-a coborât, m-a învârtit și m-a sucit pe toate părțile, pregătindu-mă pe nesimțite pentru viață și oamenii din ea.

Aș continua cu faptul că oricât de trăit și experimentat te crezi, nu e nevoie decât de un ceva care să trezească în tine emoția aia puternică, că s-a dus naibii toată rațiunea. Căci în fond și la urma urmei înainte de a fi duși de mânuță pe calea intelectualității nu suntem altceva decât niște ființe urlătoare în căutare de atașament. De apropiere. De atingere. De conexiune. Totuși partea asta cu damblaua emoțională e faină când e cu fluturi în stomac și mai puțin faină când e cu furtuni și strigături. Așa că înainte să îți vină să-ți iei câmpii spre nici tu nu știi unde, șezi oleacă și respiră. Nu cugeta. Doar respiră și uită-te în jur. Pe mine mă ajută.

Ce mai știu în înțelepciunea mea proaspăt dobândită? Că cine are bunici se poate considera un om norocos pentru că timpul petrecut cu bunici nu se compară cu nimic pe lumea asta. Și pentru că, cu siguranță, va fi păstrat undeva ascuns bine în suflet și scos așa doar la ocazii speciale și savurat ca nu cumva să se termine vreodată.

Încă una. Grija de sine face bine. Asta e cam din străfundurile gândirii matinale, dar chiar așa e. Așa se simte. Citeam undeva că orice e în plus sau prea mult te împovărează. Acuma ce e prea puțin nu-i bine că o dăm în carență, ce-i prea mult strică, așa că trebuie să trăiești legat de corpul tău care să îți șoptească din când în când: ‘Dude, o iei pe miriște. Vino acasă!’. Și aici grijă nu e orice te face să te simți bine. Been there, thought that. E ceva ce te ajută pe termen lung să îți zâmbești dimineața când te uiți în oglindă ca să vezi ce coșuri noi ți-au mai apărut. Serios? Acnee la 35 de ani? Asta e o glumă pe care universul s-a gândit s-o facă cu mine ca să-mi reamintească că age is just a number. Apropo v-am zis că o să-mi repun aparat dentar? Ce să mai încolo-încoace. O să călătoresc în timp înapoi în adolescență. Adolescenta de 35 de ani. Ia să vedem cum o să funcționeze combinația asta! Revenind la grijă. Grija pentru tine e atunci când vorbești blând cu tine, dar și atunci când te ții de ce ți-ai promis. Păstrează-ți cuvântul dat ție însuți, căci regretele și vinovăția sunt mult mai greu de dus decât orice alt obstacol.

**

29.01.2020

Ia-ți timp, cât de puțin, pe unde apuci, și gândește-te la lucrurile care îți plac, care îți fac inima să stresare și pielea găină. După care gândește-te la ce faci la muncă. Cele două nu trebuie să se suprapună într-o eclipsă totală de griji, dar trebuie să fie cel puțin tangente. Ca viața ta petrecută la muncă să aibă sens. Cred în vocație oricare ar fi ea, așa că fie că ții prelegeri universitare, croiești haine, faci curat sau conduci autoutilitare, dacă îți place atunci viața ta va fi din start mai ușoară, iar atunci când va veni greul, o să-l poți duce pentru că ai rezerva de sens pe plus.

Mai am una, cu disciplina de data asta, și venind din partea mea, e cel puțin surprinzătoare. Nu sunt o tipă disciplinată așa cum înțeleg eu disciplina. Îmi place să mă adaptez, să improvizez și funcționez al naibii de bine sub presiune și în situații de criză. Acum, când vine vorba să mă țin de-un plan pe care, culmea, tot eu l-am făcut, mă apucă o pandalie. Că îmi vine peste mână și aș prefera de o mie de ori să mă duc pe tendința mea naturală. Numai că mă lupt un pic cu mine și când îmi iese, satisfacția e fantastică. Așa că sfatul poate să fie legat de disciplină, sau în general de luptele pe care le aveți cu voi. Nu vă dați bătuți în luptele pe care le purtați cu voi. Dacă obosiți, trageți un pui de somn, după care resume position. Merită efortul!

Și încă ceva dacă tot suntem la capitolul inner-battles. Atunci când în capul vostru se bat cap în cap idei sau păreri, una dintre ele cu siguranță e a voastră, iar cealaltă e primită cu împrumut din alte părți. Încercați să vedeți care e cum, pentru ca incertitudinea e nasoală rău, iar trăitul cu păreri de împrumut e și mai și.

Cineva zicea, și bine zicea, că viața nu e făcută să fie ușoară, așa că așteptările idilice întru fericire perpetuă, ceruri senine și terenuri line cât vezi cu ochii fac rău. Don’t be a snowflake! Fii tu, omul care a trăit bune și rele, și care a învățat din ele ca să meargă mai departe. Apreciază liniștea când o ai și ține piept zgomotului din jur, căci și ele îți pot fi prieteni sau inamici în funcție de context. Lucrurile se apreciază raportat la lipsa lor, nu în stare pură. În stare pură poate în laborator, numai că noi nu trăim clinic, ci cât se poate de real.

Spală-ți rufele, pune-ți-le la uscat și împăturește-ți-le, fă-ți ordine în casă și în geantă, dă cu mopul și șterge praful. Do the work. Oricum trebuie făcute așa că în loc să negociezi la nesfârșit cu tine sau alții, just do it. Și o să descoperi că ți se limpezește mintea cum nu ți s-a mai limpezit de multă vreme.

Ascultă muzică. De dor. De jale. De zbânțuială. De chill. De care vrei tu. Și lasă-te pe spate în muzicalitatea care te înconjoară, mulțumindu-i că te ajută să îți dai gândurile pe mut și să te concentrezi pe altceva, sau dimpotrivă că îți așează gândurile în ordine mai ceva ca un daily planner.

Ieși din casă. Chiar și atunci când nu prea îți vine s-o faci. De fapt cu atât mai mult atunci când nu îți vine s-o faci. Plimbă-te, bea o cafea, intră într-o librărie și răsfoiește o carte, du-te la un concert, la film, la teatru. Singur sau împreună cu cineva. Poți bârlogi când simți că ai umblat prea mult, dar ai grijă să nu te afunzi prea tare în tine, că o să trebuiască să fii scos pe urmă de acolo cu ditai macaraua.

Călătorește. Asta da. E ceva care te învață mai multe despre viață decât orice altceva. Descoperă locuri și lumi pe care le vedeai în atlas când erai mic. Nu trebuie să fie călătorii grandioase, trebuie doar să fii tu călătorul. Atenție! Călătorul, nu turistul. Să te plimbi prin inima orașelor pe care vrei să le desfaci de mistere, nu să îți faci trei poze și să gonești după magneți. Trăiește călătoria! Și povestește-o ca s-o retrăiești.

To Be Continued…

Dec31

Treisprezece și-un pic

Posted on by
Treisprezece și-un pic

Am început anul întorcându-mă acasă cu inima plină de povești argentiniene și dorul de România cât casa.

M-am bucurat să stau la o cafea, două, trei cu Adina cea plecată peste mări și tări, dar atât de prezentă în gândurile mele.

Ne-am cunoscut cele două (pe atunci) nepoate par avion direct către țările… reci. Între timp s-au făcut trei.

Am explorat în sfârșit Delta Văcărești care ne-a primit cu stuf, soare molcom și păsăret de toate națiile.

Am mers în prima mea excursie cu elevi de liceu și m-am distrat copios aducându-mi aminte de vremea în care ascultam și eu rockăreli la maxim în autocar.

Am cunoscut o bebelușă pe care o iubeam înainte să fie în proiect și am stat la taclale pe fugă cu mama dumisale peste câteva țări… fără mări.

Am primit unul dintre cele mai frumoase aprecieri din partea oamenilor cu care îmi petrec muuult timp, și prin urmare am aflat ca Ioana vine de la Iubire, Originalitate, Ambiție, Nebunie și Altruism.

Am plecat în weekend-uri unde am văzut cu ochii, când călare pe două roți, când în confortul mașinii, căci da, până la urmă ne-am luam și mașină.

Am avut o vacanță mică și cuprinzătoare în care ne-am tot dus pe drumuri transilvănene.

Am fost la o conferință internațională de psihoterapie sistemică unde m-am simțit ca peștele în apă și m-am reconectat cu partea aia idealistă și analitică din mine care descoperă oameni și relații de familie cu drag și curiozitate.

Am început un training de leadership care mă provoacă să văd ce zace-n mine pe partea asta.

Am sărbatorit șapte ani de relație. Șapte! Cât să se potrivească și melodia noastră de nuntă care se numește… 7 Years.

Am găzduit masa de Crăciun pentru prima dată împreună și lucrurile ne-au mers strună.

*Și pe lângă toate astea am râs, am plâns, am cântat, am strigat, m-am zbătut, m-am luptat (cu mine de cele mai multe ori), m-am întristat, m-am înfuriat, m-am bucurat, mi s-a făcut pielea ca de găină, m-am pus la îndoială, m-am dus în jos, m-am ridicat, m-am concentrat pe lucrurile care merg, mi-am pus întrebări grele, am căutat răspunsuri. Știți voi… într-o călătorie, conținutul îți ia fața și chiar riști să te pierzi în el, dar ceea ce contează cu adevărat e procesul.

Auzeam o reclamă la radio zilele trecute care ne ura ca în 2020 să fim de 20jde ori mai, mai și mai. Când am auzit-o pe aia cu ‘de 20jde ori mai liniștiți’ am zis: ‘Adică semicomatoși, sau cum?’

Aș vrea ca 2020 să își urmeze cursul firesc în viețile fiecăruia dintre noi. Să aducă lucruri pe care le așteptăm și să ne pregătească pentru lucruri pe care nu le așteptăm.

Nov29

Ora romaneasca

Posted on by
Ora romaneasca

Sunt un bus si am o emotie care da pe afara. Se intinde din varful degetelor de la picioare pana in crestetul capului. Si tot ce imi rasuna in urechi este: nimic nu este intamplator.

Nu e intamplator ca fix inainte sa plec peste mari si tari impreuna cu al meu om am avut parte de ‘o ora romaneasca’.

Nu e intamplator ca scoala mea e o scoala bilingva care isi pretuieste mostenirea culturala si se mandreste cu Romania cea centenara.

Nu e intamplator ca dimineata dupa ce m-am gatit in straie de sarbatoare si am aruncat o privire in oglinda m-am gandit pentru o secunda la cum aratau strabunii mei.

Nu e intamplator ca modelele traditionale din scoala facute din dopuri de plastic puse laolalta cu migala intr-o creatie aflata la granita dintre reciclare si etnografie m-au lasat muta.

Nu e intamplator ca in momentul in care unul dintre copii citea gandurile lui Nichita Stanescu despre Romania mi-au dat lacrimile.

Nu e intamplator ca atunci cand doi colegi de-ai mei au povestit despre drumul lor peste hotare, care nu a facut altceva decat sa ii aduca din nou acasa, imi venea sa ma urc pe scena si sa strig: ‘Si eu! Si mie!’.

Nu e intamplator ca pe linistea mormantala din care rasuna o voce care canta cu naduf ‘cine iubeste si lasa, Dumnezeu sa-i dea pedeapsa!’ simteam cum mi se ridica parul in cap si cum imi iese inima din piept de drag.

Nu e intamplator ca in timpul momentelor de teatru care te transpuneau in diverse zone ale Romaniei, urechile mi se ciuleau la auzul graiurilor romanesti si ochii mi se luminau vazand cum se contopesc oamenii cu radacinile lor culturale.

Nu e intamplator ca picioarele mi-o luasera la sanatoasa singure in pas de dans cand copiii de prega au cantat si dansat ‘Alunelul’, copiii de a 2-a ‘Cine bate la fereastra mea?’, iar primarul mare ‘Lele’.

Nu e intamplator ca atunci cand peste 500 de oameni cantau ‘DJ Vasile’ vibram la fiecare sunet si ma simteam ca apartin unui loc si unei comunitati.

Nu e intamplator ca in timp ce Barbarossa batea ritmuri romanesti, am intrat in hora cu o pofta de nestapanit si cand hora s-a gatat, parca as mai fi ramas sa dansez, caci muzica imi ramasese latent in vene.

Nu e intamplator ca Romania mi-e tara, si oriunde m-as duce port in mine tot ce mi-e drag la ea.

La multi ani, Romania mea! Aia in care lucrurile sunt posibile, casa e acasa si conversatiile se poarta intr-o limba care ti se rostogoleste lin din gand cu emotie. Ti-am scris de pe acum si te voi sarbatori in felul meu de peste mari si tari.

Oct9

Respira! Stai! Rasufla! Repeta!

Posted on by
Respira! Stai! Rasufla! Repeta!

De cand am fost la conferinta tinuta de Gabor Maté saptamana trecuta, ma regasesc dandu-mi niste raspunsuri chiar inteligente la unele intrebari care mi se arata pe parcursul zilelor care trec ca trenul prin Mizil.

Sau poate eu trec prin zilele mele ca trenul prin Mizil.

Una din doua.

Deja imi e cunoscut ca imi place rush-ul pe care ti-l da munca la foc automat.

I practically live for it.

Doar caaaa… adrenalina si cortizolul din corpul meu trebuie sa se gate la un moment dat.

Ca daca nu, dau pe afara.

Pe mine, de jur imprejur si pe altii.

Tre’ sa scot rush-ul din mine.

Externalizarea asta arata ca un pahar de vin rosu varsat pe o bluza alba din matase.

Asa ca imi trebuie un loc si un timp sa sed.

 

Fara sa cuget.

Fara sa conceptualizez.

Fara sa am macar vreo sclipire de orice fel in ochi.

 

Sa stau.

Sa respir.

Sa rasuflu.

Sa repet.

 

Si sa ascult Vita de Vie acustic.

Accelerarea si franarea in viata sunt cel putin la fel de importante ca pornirea si oprirea.

Acum sunt in frana de motor cu intentia de a ma opri usor si lin.

 

E si maine o zi.

Cat si poimaine.

Si raspoimaine.

Ca sa nu mai vorbim de rasraspoimaine.

 

Pana atunci jos steagurile, jos defensele si sus pijamaua, sus statul degeaba si ganditul la nimic.

Sep21

Nescrisa

Posted on by
Nescrisa

Stiti cum unii oameni vorbesc mult pentru ca au petrecut ceva timp in tacere si se simt pe alocuri ‘nevorbiti’? Ma numar printre ei, dar cu ceva accente suplimentare. Astazi ma simt ‘nescrisa’. Atunci cand scriu in jurul meu se tese o aura miraculoasa. Nimic nu ma poate atinge. Sunt ‘untouchable’. Invincibila.

Simt ca mi se lungesc mainile pana la nori si inima mi se deschide mai ceva ca in timpul unei operatii pe cord. E vineri si cerurile sunt roz cu mov si bleu. Cele doua lampadare din sufragerie ma vegheza cu lumina in surdina, iar muzica razbate clar-obscur din laptop.

Ma uit la un suport de poze ce asteapta sa fie populat cu imagini. Or sa vina si ele, la timpul lor. Parca a trecut o vesnicie de cand am scris ultima data. Parca… Astazi e vineri, iar ultimul post a tasnit din mine marti seara. 3 zile dilatate intr-o mini-vesnicie. Scrisul a devenit pentru mine o nevoie de baza. Asa cum dorm, cum iubesc si cum ma adapostesc, asa scriu.

Am atatea de povestit ca mi-e greu sa ma decid de unde sa incep.

Inca imi mai vajaie capul de la varietatea hiperanalitica de pareri legate de referendum. Uneori trebuie sa alegi sinteza in locul analizei. Scurt pe doi: eu merg la vot de referendum. Cu tot ceea ce implica el. Ca-i de cacat, ca nu-i. Ca-i drept, ca nu-i. Ca-ca sau ca-ca, tot merg.

Do. Learn. Know.

Refuz sa ma autobag intr-un cerc de frica si teorii conspirationiste pe care sa le folosesc ca plapuma care sa-mi tina de cald, cand o sa bata vantul vinovatiei peste mine.

Ma mai preocupa si modul in care circula emotiile in interactiunile dintre noi, astia viii si simtitorii. Si cum ma trezesc pozitionandu-ma mai ceva ca Barajul Vidraru, adica con-tinand metrii cubi de emotii amestecate cu ceva comportamente venite din ne-putinta, ne-stiinta, ne-dorinta sau ne-simtire.

Unul dintre lucrurile cele mai reconfortante pentru mine zilele astea a fost vremea. Septembrie imi da confortul termic de care am nevoie ca sa pot functiona in parametrii normali, adica fara sa curga toate apele pe mine in tramvai. Vantul racoros al diminetii ma tot imbie sa pun o jacheta pe mine. Soarele cald care danseaza cu norii ma face sa vad lumea intr-o lumina aparte. Ploile vijelioase din timpul noptii imi fac somnul mai profund si odihnitor.

V-am spus oare ca am fost luni la Cluj? Daca as fi scris un post despre asta s-ar fi numit ‘Cluj: intre rasarit si apus’ pentru ca pe amandoua le-am vazut din avion la plecare din Bucuresti, respectiv plecare din Cluj. Tare fain orasul, cu strazile inguste, casele vechi, dealul Cetatuii si Samsara cea verde si gustoasa.

Astazi, mai pronuntat decat in alte zile, ma bucur de latenta de drag pe care mi-a oferit-o interactiunea cu copiii. Ca intr-o retrospectiva a saptamanii revad toate momentele  noastre de joaca, viata si invatare. Plansetele si rasetele din hol din fiecare dimineata.

Modul in care fiecare dintre noi, fie el adult sau copil, pare ca se aseaza din ce in ce mai bine in propria-i matca la 3 saptamani de la inceputul anului educational. Discutiile simple cu copiii la Circle Time din care strabate profunzimea doar daca ai ochi pentru ea. Momentele de cumpana, de frustrare si de neputinta in care incercam impreuna sa gasim raspunsuri.

Pot sa va retin un pic cu o scurta istorisire despre my high of the day? My educational high, that is. Una dintre grupele mari avea ca tema abordarea situatiilor drepte si nedrepte, asa ca m-am apucat sa caut ceva nou. Parca nu voiam sa fac aceeasi lectie de anul trecut. Mi se parea ca e nevoie de altceva.

Asa ca mi s-a aprins un beculet: Ce-ar fi daca as face o lectie interdisciplinara la granita dintre istorie si dezvoltare personala? Asa ca am cautat niste materiale despre codul lui Hammurabi si am pornit la drum, sperand ca interlocutorii mei sa fie cel putin la fel de curiosi ca si mine in gasirea legaturii dintre Hammurabi si regulile clasei.

Ceea ce am descoperit la fata locului, cum mi se intampla destul de frecvent, a depasit ceea ce imi imaginasem initial. Pentru ca nu prea poti sa-ti imaginezi cu acuratete cam ce conexiuni fac copiii pentru a-si insusi un continut nou. Asta este una dintre partile mele preferate.

Asa ca Hammurabi a fost alaturat regelui Carol si lui Ceausescu, caracterele de pe tablele de piatra unor kangi japoneze, iar Mesopotamia a fost dezlegata de mistere de un grup care a declarat cu incredere ‘we know everything about this land, miss!’.

Au aparut prin aer povesti despre geneza lumii, despre ‘kings who broke the world and kings who fixed it’, despre ‘Allah who made everything we have today’ si despre cum ‘some rules are fair and others are unfair’.

Si uite asa, dintr-una intr-alta am ajuns sa vorbim si de regulile clasei si sa votam daca ar fi o idee buna sa le sculptam in lemn, asa cum Hammurabi si-a cioplit codul in piatra. Caci o data sculptate sau cioplite, regulile devin parte integranta din oranduiala clasei.

La finalul Circle Time-ului eram in starea aia euforica pe care ti-o dau lectiile care stralucesc beyond your wildest dreams.

Stiu sigur ca acum imi pot incepe weekend-ul cum se cuvine.

Traita.

Vorbita.

Simtita.

Scrisa.