Tag Archives: dezvoltare personala

Nescrisa

Nescrisa

Stiti cum unii oameni vorbesc mult pentru ca au petrecut ceva timp in tacere si se simt pe alocuri ‘nevorbiti’? Ma numar printre ei, dar cu ceva accente suplimentare. Astazi ma simt ‘nescrisa’. Atunci cand scriu in jurul meu se tese o aura miraculoasa. Nimic nu ma poate atinge. Sunt ‘untouchable’. Invincibila.

Simt ca mi se lungesc mainile pana la nori si inima mi se deschide mai ceva ca in timpul unei operatii pe cord. E vineri si cerurile sunt roz cu mov si bleu. Cele doua lampadare din sufragerie ma vegheza cu lumina in surdina, iar muzica razbate clar-obscur din laptop.

Ma uit la un suport de poze ce asteapta sa fie populat cu imagini. Or sa vina si ele, la timpul lor. Parca a trecut o vesnicie de cand am scris ultima data. Parca… Astazi e vineri, iar ultimul post a tasnit din mine marti seara. 3 zile dilatate intr-o mini-vesnicie. Scrisul a devenit pentru mine o nevoie de baza. Asa cum dorm, cum iubesc si cum ma adapostesc, asa scriu.

Am atatea de povestit ca mi-e greu sa ma decid de unde sa incep.

Inca imi mai vajaie capul de la varietatea hiperanalitica de pareri legate de referendum. Uneori trebuie sa alegi sinteza in locul analizei. Scurt pe doi: eu merg la vot de referendum. Cu tot ceea ce implica el. Ca-i de cacat, ca nu-i. Ca-i drept, ca nu-i. Ca-ca sau ca-ca, tot merg.

Do. Learn. Know.

Refuz sa ma autobag intr-un cerc de frica si teorii conspirationiste pe care sa le folosesc ca plapuma care sa-mi tina de cald, cand o sa bata vantul vinovatiei peste mine.

Ma mai preocupa si modul in care circula emotiile in interactiunile dintre noi, astia viii si simtitorii. Si cum ma trezesc pozitionandu-ma mai ceva ca Barajul Vidraru, adica con-tinand metrii cubi de emotii amestecate cu ceva comportamente venite din ne-putinta, ne-stiinta, ne-dorinta sau ne-simtire.

Unul dintre lucrurile cele mai reconfortante pentru mine zilele astea a fost vremea. Septembrie imi da confortul termic de care am nevoie ca sa pot functiona in parametrii normali, adica fara sa curga toate apele pe mine in tramvai. Vantul racoros al diminetii ma tot imbie sa pun o jacheta pe mine. Soarele cald care danseaza cu norii ma face sa vad lumea intr-o lumina aparte. Ploile vijelioase din timpul noptii imi fac somnul mai profund si odihnitor.

V-am spus oare ca am fost luni la Cluj? Daca as fi scris un post despre asta s-ar fi numit ‘Cluj: intre rasarit si apus’ pentru ca pe amandoua le-am vazut din avion la plecare din Bucuresti, respectiv plecare din Cluj. Tare fain orasul, cu strazile inguste, casele vechi, dealul Cetatuii si Samsara cea verde si gustoasa.

Astazi, mai pronuntat decat in alte zile, ma bucur de latenta de drag pe care mi-a oferit-o interactiunea cu copiii. Ca intr-o retrospectiva a saptamanii revad toate momentele  noastre de joaca, viata si invatare. Plansetele si rasetele din hol din fiecare dimineata.

Modul in care fiecare dintre noi, fie el adult sau copil, pare ca se aseaza din ce in ce mai bine in propria-i matca la 3 saptamani de la inceputul anului educational. Discutiile simple cu copiii la Circle Time din care strabate profunzimea doar daca ai ochi pentru ea. Momentele de cumpana, de frustrare si de neputinta in care incercam impreuna sa gasim raspunsuri.

Pot sa va retin un pic cu o scurta istorisire despre my high of the day? My educational high, that is. Una dintre grupele mari avea ca tema abordarea situatiilor drepte si nedrepte, asa ca m-am apucat sa caut ceva nou. Parca nu voiam sa fac aceeasi lectie de anul trecut. Mi se parea ca e nevoie de altceva.

Asa ca mi s-a aprins un beculet: Ce-ar fi daca as face o lectie interdisciplinara la granita dintre istorie si dezvoltare personala? Asa ca am cautat niste materiale despre codul lui Hammurabi si am pornit la drum, sperand ca interlocutorii mei sa fie cel putin la fel de curiosi ca si mine in gasirea legaturii dintre Hammurabi si regulile clasei.

Ceea ce am descoperit la fata locului, cum mi se intampla destul de frecvent, a depasit ceea ce imi imaginasem initial. Pentru ca nu prea poti sa-ti imaginezi cu acuratete cam ce conexiuni fac copiii pentru a-si insusi un continut nou. Asta este una dintre partile mele preferate.

Asa ca Hammurabi a fost alaturat regelui Carol si lui Ceausescu, caracterele de pe tablele de piatra unor kangi japoneze, iar Mesopotamia a fost dezlegata de mistere de un grup care a declarat cu incredere ‘we know everything about this land, miss!’.

Au aparut prin aer povesti despre geneza lumii, despre ‘kings who broke the world and kings who fixed it’, despre ‘Allah who made everything we have today’ si despre cum ‘some rules are fair and others are unfair’.

Si uite asa, dintr-una intr-alta am ajuns sa vorbim si de regulile clasei si sa votam daca ar fi o idee buna sa le sculptam in lemn, asa cum Hammurabi si-a cioplit codul in piatra. Caci o data sculptate sau cioplite, regulile devin parte integranta din oranduiala clasei.

La finalul Circle Time-ului eram in starea aia euforica pe care ti-o dau lectiile care stralucesc beyond your wildest dreams.

Stiu sigur ca acum imi pot incepe weekend-ul cum se cuvine.

Traita.

Vorbita.

Simtita.

Scrisa.    

Lectia de prim ajutor

Lectia de prim ajutor

Stiti voi vorba aia care zice ca ‘Ciocanul cuie vede’? De ceva vreme incoace imi dau tarcoale furia si esecul. Adica ma trezesc in contexte in care fie se vorbeste despre furie, se exprima furtunos, se fuge de ea, se ascunde sub pres. Oameni care se iau la tranta cu alti oameni sub o forma sau alta, doar-doar or scapa de uriasa lor furie devenita deja coplesitoare. Ah, si pe langa asta se mai confrunta si cu esecuri venite tocmai din limitarea capacitatii de a lua decizii mai de Doamne Ajuta tocmai din cauza unui surplus de furie.

Urma are un album tare fain pe care il ascultam pe repeat cam in perioada in care a murit tata: Anger as a Gift. Imi facea bine ca imi crea un spatiu mental in care puteam face ca toate visele ca sa scot tot raul din mine. Tot ce durea, tot ce apasa, tot ce sufoca, tot ce… murea. Mai in gluma mai in serios, bag seama ca am o atractie profesionala fata de oamenii furiosi. Ca ma conectez mai bine cu ei. Ca ii contin mai abitir. Ca inteleg nevoia lor de a fi pur si simplu, nu de a fi neaparat ajutati.

Vinerea trecuta intrebam copiii: E furia o emotie rea? si ei raspundeau in cor: Daaaaaaa! Asa ca am pus-o de-o discutie despre cum emotiile in general nu-s nici bune, nici nebune, ci doar sunt. Ceea ce facem sub imperiul emotiilor poate fi ok sau non-ok. Astazi intreb aceeasi copii: E furia o emotie rea? si ei au raspuns in cor: Daaaaaa! Pare-mi-se ca obiceiurile vechi se sting greu, si ca clivajul obiectului are efecte nebanuite. Totul trebuie sa fie fie bun, fie rau. Prost sau destept. Alb sau negru. Perfect sau deloc.

Lipsa asta de teren de mijloc contribuie radical la asteptarile pe care le avem unii de la altii, cat si la modul in care ne dirijeaza ‘furia rea’ atunci cand vine. Daca furia-i rea evident ca o sa bat, ca si bataia e rea. Nu pot doar sa ma incrunt, sa strig ‘Sunt furioooooaaaasaaaaa!’ si sa cer ajutor de la cineva care simt ca-mi poate fi alaturi in my time of need.

Primesc intrebari despre cum operationalizez dezvoltarea personala in termeni de produse ale activitatii in educatie. Ca stim ca daca facem romana/engleza invatam sa scriem si sa citim, daca facem mate invatam sa numaram, dar daca facem dezvoltare personala ce invatam? Cum cuantificam valoarea adaugata a acestei activitati? Oare n-o fi doar vreun moft post-modernist care sa ii faca pe copii sa piarda un timp pretios pe care si l-ar fi putut petrece citind sau socotind?

Noi, adultii de astazi, inca invatam despre noi, emotiile noastre si relatii. Scoala nu ne-a invatat decat ca noi suntem buni daca luam note bune, e misto sa fii popular si sa te placa toata lumea, iar atunci cand ti-e greu lumea rade de tine si ia distanta, ca nu cumva sa se ia ‘greul’ si pe ei. Old school, I know. Da, am supravietuit. Numai ca furia, ca ma intorc tot la ea, revolta, nedreptatea, umilinta, toate astea au ramas cu noi.

Acum pe bune, cui ii vine usor sa vorbeasca despre cum si-a facut draci la serviciu astazi ca nu stiu cine a facut nu stiu ce? NI-MA-NUI! Nu in public, ca in privat, we huff and puff like Puff the Freakin’ Magic Dragon. Am si o idee ascunsa in tot acest rant, promit. Ideea e ca daca tie iti e greu sa faci fata propriei furii si sa vorbesti despre ea, imagineaza-ti cu e pentru un copil care nu are experienta ta de viata.

Un copil care se uita la tine ca sa ‘fure meserie’ despre cum facem atunci cand ne apuca dracii. Asa ca unii copii bat, iar altii urla. Unii copii tac, iar altii se prefac. Unii copii rad, iar altii vorbesc despre altceva. Astazi am vorbit despre cine ne poate ajuta sa facem fata furiei atunci cand ni-i greu. A fost ca si cum un bec mare si luminos se aprinsese peste toate mintile noastre conectate.

Furie 0 – Noi 1

E si maine o zi…